Dumnezeul beţivilor

Vezi, deseori, un chefliu povârnindu-se sub greutatea lichidelor ingerate, adormind în poziţii incredibile ce contrazic toate legile fizicii, ba chiar şi câteva ordonanţe de urgenţă. Nu-şi sparge capul, maşinile îl ocolesc, scapă miraculos şi-şi reia ciclul de alimentări şi căderi.

Acestui zeu care le poartă de grijă celor ce aleg inconştienţa ne închinăm, în exerciţiul colectiv de a trăi de pe azi pe azi către seară, ziua de mâine fiind rândul pe care obligatoriu îl dă Cel de Sus. Ţara merge clătinat pe marginea şanţului către ieşirea din criză, lipsită fiind însă de resursele necesare viitorului. A fost scoasă cu şocuri din moarte clinică pentru a reintra în abulie, fiind aşezată în sala legumelor fără sisteme de sănătate, de educaţie, de asigurări. În ceea ce priveşte starea căilor ferate, vom ajunge în mai puţin de 12 ore din Constanţa în Baia Mare doar când la teleportarea low cost vor fi locuri în picioare. De se va întâmpla un accident nuclear, vom supravieţui şi cu trei capete, două bârfindu-l pe cel dintâi.

Ca neam, nu ne-am privit niciodată demonii în ochi. Comunismul? L-au adus ruşii şi evreii, iar americanii i-au lăsat. Experimentul Piteşti? N-a existat. Exorcizarea dosarelor Securităţii, care trebuia făcută la începutul anilor `90, picură în continuare în spaţiul public ca un rezervor nuclear avariat. Amestecăm lucrurile până ce, pur şi simplu, nu mai intră. Durerea, îngrijorarea, spiritul de solidaritate legate de tot ce se întâmplă în lume nu au loc de preaplinul sufletesc stârnit de drama lui Pepe, de divorţul lui Moni şi de năzbâtiile şcolarilor în politică Ponta şi Antonescu.

Ne înfiorăm la gândul unui cutremur devastator, dar vorbele experţilor, cum că nişte ani de-acum încolo seisme catastrofale nu vor fi, ne liniştesc pe loc. Ca urmare, de ce am organiza simulări, când zeitatea tutelară va susţine blocurile cu vârfurile degetelor? Mai bine lipim buline roşii pe clădirile vechi, să le scadă preţul şi să poată fi cumpărate la preţuri de garsonieră.

Când vine vorba de viitor, în faţă nu punem nici răul, nici binele, nu punem nimic. Cumva, sfârşitul lumii ne va ocoli: suntem doar poporul ales de Dumnezeul beţivilor. Ca şi până acum, cei mai norocoşi vor primi trimitere la AKH Viena şi număr mic de ordine la transplant, iar celor mai ghinionişti le va cădea un ţurţur în cap la venirea primăverii, când zeul comesean va avea nevoie de gheaţă în pahar.

Unde e copilăria?

copil-joc

Nu ştim, când suntem copii, care cărţi ne construiesc. Căpătăm acest privilegiu mult mai târziu, adică prea târziu. În ceea ce mă priveşte, îi datorez lui Leonida Neamţu atât „aventura”, cât şi „contraaventura”, iar doamnei Monica Pillat acceptarea ca matelot pe „Corabia timpului”. Cu „Cireşarii” am descoperit peşteri şi castele, alături de „Băieţii din Strada Pal” am purtat durerosul război pentru un maidan.

Imaginaţia e vântul care umflă pânzele copilăriei, iar când acesta nu suflă, aventura minţii moare. Cartea dă viaţă, tocmai pentru că întrupează prin imaginaţie. Ecranul doar redă: e o tavă pe care toate sunt aşezate de-a gata. Generaţia mea a descoperit jocurile pe calculator ca pe un bonus, după ce organizase expediţii prin pivniţe şi poduri, după ce purtase nenumărate bătălii cu bulgări, invizoace sau cornete. Am speriat cartierul cu detunătura de carbid sau am aruncat pietre plate spre a cuceri dealuri de hârtiuţe colorate (chiar, mai sunt „surprize” în pachetele de gumă?, mai sunt surprize pe undeva?). Continue reading →

Meserii care ar trebui să existe

Nomenclatorul de profesii din România are unele lacune, ce se cer urgent remediate. De pildă:

Judecătorul de familie. Umberto Eco propunea, în glumă, ca fiecare cetăţean italian să aibă posibilitatea de a-şi alege judecătorul. În România ar trebui mers mai departe: să existe şi cadrul legal de a-l angaja şi plăti, iar dacă nu-ţi poate rezolva cazul, să-ţi dea, asemenea medicului de familie, o trimitere către un specialist.

Sufleorul pentru filme XXX. Sindicatul Actorilor Porno protestează împotriva modului nepotrivit în care Claudiu Bleonţ şi-a jucat ultimul rol, oferind o imagine deformată şi mult diminuată a acestei bresle. Pentru evitarea acestor slabe interpretări, UNATC studiază ideea înfiinţării unei clase de actorie XXX.

Primul ministru de unică folosinţă. Candidatul admis va fi angajat cu ziua, întru evitarea cronicizării în funcţie. Omul să vină dimineaţa la serviciu, să-şi asume răspunderea pentru legi importante, cum ar fi Legea Atracţiei Universale şi Codul Bunelor Maniere, până la prânz să radă două-trei ordonanţe de urgenţă, iar spre seară, când preşedintele deja îl scrutează cu ochi fioroşi, să-şi prezinte cuminte demisia.

Vameşul monarh. Cum suntem singura ţară din lume care are şi Regină, şi Preşedinte, monarhia prezidenţială pare a fi sistemul ce ni se potriveşte. Interiorul ţării să rămână în sarcina preşedintelui, fruntariile în grija regalităţii vamale. Fiecare monarh să aibă dreptul de a numi alteţe la schimbul de tură, de a-şi ridica palate în localitatea natală, de a apărea pe bancnote, dar şi de a le primi în cantităţi nemăsurate.

Invitatul TV reciclabil. Cum se pricepe la orice, e păcat să nu se profite de multipla-i incompetenţă. După ce va predicţiona, cu un aer îngrijorat, posibilitatea apariţiei de cicloane în zona Maramureşului, va comenta evoluţiile militare din Libia, apoi noua colecţie de primăvară-vară de la Dior şi poziţia suspectă de ofsaid înregistrată la meciul Bistriţa – Rapid. În timp, nici nu va mai trebui să schimbe studioul, întrucât decorurile, realizatorul, de ce nu şi posturile TV?, urmează să se rotească în jurul staturii sale de ax al universului.

Moderatorul TV care lucrează de acasă. Experimentul va avea loc cu ocazia următoarei ediţii a emisiunii „Sinteza zilei” la care e invitat Dan Voiculescu. Acesta va avea o păpuşă de cârpă pe braţ, urmând a-şi demonstra talentul de ventriloc la punerea întrebărilor încuietoare.

În căutarea timpului pierdut

Aşa cum istoria, psihologia şi studiile de piaţă au stabilit, avem nevoie în permanenţă de o luptă. După ce încleştarea cotidiană cu programul de muncă expiră, ne trebuie o alta, în care să ne implicăm cu mai multă detaşare, că-i trântă în miere, ceartă între soacre şi nurori sau polemică între filosofi. Mai interesant de urmărit decât şoferii care se ameninţă în intersecţie, după ce şi-au buşit automobilele, sunt cei care se strâng în jurul lor, delimitând ringul. Unii imortalizează scena cu ajutorul telefonului mobil, pentru a retrăi mai târziu fiorul apropierii de aventură, alţii pendulează din gâturi, ca la tenis, pândind loviturile, cei mai îndrăzneţi încing, prin vorbe abil plasate, atmosfera. Privesc, aşteaptă, deci trăiesc.

Păcat că asupra publicului camerele de luat vederi se ațintesc atât de rar! Fără nobila sa pândă, această religie a distracţiei cu orice preţ n-ar fi posibilă. Fără curiozitatea sa nicicând satisfăcută, nimicul din viaţa actorului n-ar părea atât de spectaculos în comparaţie cu nimicul din viaţa spectatorului. De când televiziunea ne-a transformat în cea mai întinsă plantaţie din lume, fremătăm doar atunci când un vecin ridică barda în direct.

Un public nu este o colectivitate, ci o formă sindicalizată de singurătate trăită în comun. Uneori, ieşim din starea vegetală, dând buluc la îndemnul vreunei televiziuni sau primării de a participa la cea mai mare bătaie cu perne din lume ori la cel mai mare mărțișor făcut din trupuri. Cârnatul uman e noua formă de monument, o enormă risipă de timp doar pentru împlinirea unei cifre, cu singura calitate de a o depăși pe cea înregistrată anul trecut în Bangkok sau Caracas. Spre deosebire de piramide, nu glorifică vanitatea unui om, ci pe cea a unei mulţimi, şi nu înfruntă veacurile, fiecare întorcându-se după două ore acasă. De fapt, nimic din ceea ce facem nu prea mai durează. Trăim într-o societate care nu construiește, care nu întreține, care nu se proiectează în viitor, ci care doar aşteaptă în fiecare seară paradisul promis, un vis care se stinge la culcare, o foame care se potoleşte prin umplerea golului cu un alt gol. Această irosire noi o numim distracţie.

Într-o epocă în care orice poate fi măsurat, cuantificat sau estimat cu o precizie mulţumitoare, în care numărul rămâne cea mai importantă caracteristică a unui grup, există ceva ce nu reuşim nicicum să calculăm: timpul pierdut, nisipul scurs degeaba prin gâtlejul clepsidrei. În lipsa unui termen de specialitate, să-i zicem viaţă.

Un leş cu monede pe ochi

De vreo 30 de ani, Bucureştiul atacă verticala ca un beţiv ridicat, doar el ştie cum, de pe caldarâm.

Opera lui Ceauşescu continuă, dovedindu-se astfel că nu e nevoie de un program pentru a distruge. Mai întâi, au fost pereţii-cortină din sticlă, urgia estetică a anilor `90, prin care s-au înălţat o sumedenie de construcţii în zone nepotrivite, gătite ca nişte globuri de discotecă sau ca nişte băi întoarse cu interiorul în afară. După ce bolta a fost înţepată abuziv în diverse locuri, a început asaltul asupra fiecărui metru pătrat, clădiri triunghiulare sau lamelare ameninţând să spargă asfaltul cu prorele lor.

Este atâta publicitate stradală, de parcă sărăcia ar fi singurul lucru pe care mai putem să-l vindem. Blocurile au fost drapate în giulgii cu reclame, ce înlocuiesc urâţenia fadă a paralelipipedului comunist cu mesajul ţipător al vânzării cu orice preţ. Panouri dreptunghiulare imense sunt plasate în curţi, plasturi pe gurile unor case ce nu mai pot vorbi despre frumuseţea lor.

Dacă ar exista vopsele de exterior fosforescente, le-am folosi fără ezitare. Dacă tehnologia de construcţie a clădirilor rotitoare ar fi un pic mai ieftină, acestea s-ar oferi privirilor în fiecare intersecţie. Unde este albul, unde sunt tonurile discrete? Avem hoteluri verzi cu stele cât pepenele, faţade imitând bronzul, case de culoarea gălbenuşului. Nuanţa tutelară a capitalei moderne e însă un grena obosit din naştere. O regăseşti pe majoritatea noilor clădiri de câteva etaje din cartierele vechi, dar şi pe cele mai multe blocuri recondiţionate termic. În cazul primei categorii, acest grena scaldă de-a dreptul clădirea, căci detaliile arhitecturale vopsite într-o culoare de contrast au dispărut. Prin făloşenia lor, mai înalte cu cel puţin un etaj decât casele din împrejurimi, seamănă cu nişte sergenţi de stradă îmbrăcaţi în uniforme. Rolul lor nu este să se integreze, ci să domine, să atragă atenţia, să strivească.

Noroc cu soarele. Nefiind nevoit să dea şpagă pentru autorizaţia de a străluci, nici să convingă un arhitect că trebuie să folosească nuanţa favorită de ojă a soţiei, astrul zilei decolorează în câţiva ani aceste hidoşenii. Pe întuneric, după cum se ştie, clădirile, ca şi pisicile, sunt toate la fel. Din fericire, singura idee care nu le-a venit noilor proprietari este aceea de a-şi ilumina exterior mausoleele, transformându-le în coşmaruri nocturne.

La mulţi ani, domnule M.H.S.!

Nu demult, Mircea Horia Simionescu a împlinit 83 de ani şi un prim volum de poezie, „Versete de unică folosinţă”, a apărut la Editura Bibliotheca din Târgovişte. Culese de-a lungul anilor la graniţa dintre somn şi trezie, aceste poeme ni-l dezvăluie pe autor, ca de obicei, acolo unde nu te aştepţi să fie. De data aceasta, îl aflăm în atelierul nocturn unde visul, folosindu-se de autor ca de o daltă, construieşte filigrane.

Subversiv până la os, smulgător de zâmbete fine, permanent ascuţitor de spirit, constructor al unei case cu propriile palme, grădinar de gânduri şi imaginaţie – fără de care, faptele noastre, ar fi, zice-se, doar flori de plastic -, domnul Mircea Horia Simionescu pare a fi unit, cu temei, toate cuvintele din limba română într-o maşinărie complexă, convingându-le să facă ceea ce ar trebui să facă îndeobşte cuvintele, când nu compun lozinci, reţete, instrucţiuni de folosire sau imnuri, adică să exprime şi să lase în urmă combustibilul întrebărilor.

„Prea mult joc”, s-a spus uneori despre stilul Domniei Sale. Oboseşte însă vreodată jocul? Întrebaţi orice copil şi va înălţa o privire mirată. Duce el undeva? E ca şi cum ai considera că o autostradă, având punct de plecare şi punct terminus, asigurând aşadar direcţii de mers şi confort al deplasării, ar conţine mai mult sens decât un câmp cu flori. Unde s-ar putea grăbi un cititor, când o carte nu este altceva decât un lung ocol? Unde duce acea dambiluşcă, jucărie atât de dragă scriitorului? Unii au spus că nicăieri, dar răspunsul potrivit, pe care orice „mirceahoriasimionist” îl poate da, ar fi că peste tot. „Mosorelul bătut cu biciul rămâne mereu în picioare, închipuind pe podea un soare învârtindu-se la infinit”.

La fel, am putea spune că impresioniştii au fost al naibii de imprecişi în detalii sau că cetăţile baroce puteau fi lesne înlocuite prin oraşe de carton. Muzeele sunt pline însă în continuare de tablouri tulburi, iar catedralele de detalii bogate şi clare, dar nimeni nu se plânge de dureri de cap sau de picioare în faţa lor.

De aceea, ca şi acest articol să aibă cât de cât un sens, vă invit să-i citiţi cărţile domnului Simionescu, un foarte mare scriitor român în viaţă. Cărţile Domniei Sale, mai ales cele patru din ciclul „Ingeniosul bine temperat”, reeditate nu de mult de editura Humanitas, nu doar că rezistă, ci, chestiune ciudată pentru lucruri aparent lipsite de viaţă, dospesc şi cresc continuu în cei care le deschid.