Zilele trecute, m-a sunat un tip care s-a oferit să mă înveţe cum să tranzacţionez gratis aur prin firma la care lucrează. Înainte de a deveni fericitul posesor al unei pepite de sfaturi, mi-am permis să-l întrerup: „Nu vă supăraţi, de unde aveţi numărul meu?”. După câteva ezitări şi replieri dibace, a răspuns: „De la un coleg din presă. Sunteţi într-o bază de date”. „Care coleg?”, am întrebat. „Cum să vă spun aşa ceva?”, s-a revoltat. „E secret”.

Invers, e mai greu să pătrunzi în cetate. Astăzi, când suni la o firmă de telefonie mobilă – care, vă reamintesc, asta face: pune oamenii în legătură -, pentru a vorbi cu un operator uman trebuie să asculţi, în aşteptare, jumătate din opera lui Mozart şi să tastezi şirul lui Fibbonacci. Va veni o vreme în care, probabil, şi la hotline-urile erotice vor răspunde roboţi cu voci feminine. „Aş vrea să …”. „Nu-mi spune! Ştiu ce vrei. Eşti într-o bază de date”.

De aceea, vestea că supercomputerul Watson, realizat de IBM, i-a învins într-o rundă a concursului Jeopardy („Ştii şi câştigi”) pe Ken Jennings (omul care a câştigat cele mai multe runde la rând) şi Brad Rutter (recordmanul de câştiguri al concursului) nu m-a mirat. Realizarea tehnologică este impresionantă. În timpul concursului, Watson nu a fost conectat la internet, ci a folosit o bază de date preinstalată, de dimensiunile a zece frigidere. Decodează limbajul uman şi face diferenţa între exprimările formale şi cele colocviale, între sensurile proprii şi cele metaforice ale cuvintelor. Are 2.800 de procesoare, care pot realiza 80 de trilioane de operaţiuni pe secundă, folosind sute de algoritmi simultan pentru a găsi calea spre răspunsul corect. Acest supercomputer nu doar că ştie, dar e capabil să înveţe şi se poate autoevalua. Are, ce hazliu!, simţul umorului şi cade psihic doar dacă-l scoţi din priză.

În curând, probabil că supercomputerul va copia adevăratul progres al omului, fiind capabil să şi involueze corespunzător. În timp, îl vom regăsi, redus la dimensiunile unei cutii de chibrituri, râzând la showuri cum este cel al lui Bendeac sau bucurându-se de fiecare păruială din emisiunile lui Jerry Springer.

De altfel, sunt convins că Watson şi-a sunat a doua zi după concurs adversarii, convingându-i să cumpere acţiuni la IBM. Pariez pe tot aurul pe care l-am tranzacţionat.

În perioada sărbătorilor de iarnă, emisiunile televizate nu fac trecerea spre noul an, ci ne introduc într-o capsulă a timpului.

Mai întâi, sunt ştirile cu „medicii care avertizează asupra riscurilor exceselor alimentare”, ce pot fi cu uşurinţă redifuzări din 1998. Hruşcă îşi reîncepe bântuirea, apoi orice purtător de gură, de la tragicele Bambi până la veşnic costumatul în soldăţel de jucărie Fuego, se trezeşte colindător. Bineînţeles, Mihaela Rădulescu organizează şi ea un desant din îndepărtatul Monaco, acompaniată de dansul funambulesc de adolescent bătrân al lui Adrian Enache. În preajma Crăciunului, gsptv a călătorit însă cel mai departe în trecut, până în străfundurile comunei primitive. Acolo, cei trei crai Becali clefăiau de zor, povestindu-şi saga în faţa unor reporteri care salivau respectuos cu microfoanele întinse.

La Revelionul TVR, aveai senzaţia că Geanina Corondan îşi caută prin saloane prietenii imaginari, după ce în prealabil jucase baba oarba prin aripa de şifonier care adăposteşte hainele din adolescenţă. Păreau a fi imagini filmate cu camera de pe umăr la petrecerea de majorat a contelui Dracula. Cum „horrorvisionul” şi-a dat duhul într-un decor cu vânători tirolezi şi cu un Laurenţiu Cazan abil coafat, te întrebi cine va fi următoarea gazdă? Petre Magdin cu ai săi pantaloni elastici şi cu degetele închipuind corniţe diavoleşti înfipte în ecran? Ricky Dandel şi tunsoarea-i veşnic tânără? Marina Almăşan, această frisonantă hologramă a anilor ‘90? De fapt, tot ce are TVR de făcut este să transmită înregistrarea Revelionului din urmă cu patruzeci de ani, minus discursul prezidenţial. E nevoie doar de Amza Pellea, Toma Caragiu şi Aurelian Andreescu, fără acest chinuitor şi inutil efort de creativitate.

Până la urmă, ProTV a avut cea mai bună idee, aplecându-se către anii 2000. Sub privirile rumegătoare ale Ginei Pistol, ale deloc senzualei Simone şi ale altor gladiole pe care chirurgii reparatori aruncaseră, în grabă, cu mistria, exagerate forme feminine, am văzut că vedetele românilor – cu excepţia Danei Nălbaru – sunt mai perisabile decât carnea de porc pe care o ingurgitează în cantităţi industriale de „sfintele sărbători”.

Dacă previziunile sfârşitologilor de lume sunt corecte, iar lumea va crăpa în decembrie 2012, singura veste bună va fi că nu vom prinde programele TV de sărbători din acel an.

Vineri seară, într-un autobuz nici gol, nici plin, târându-se prin aglomeraţie spre Piaţa Unirii. Din aproape fiecare ungher al cutiei pe roţi răzbat frânturi de conversaţie, dar nimeni nu discută cu cel de lângă el. Mai mult de jumătate dintre oamenii din autobuz vorbesc la telefoane sau le scot din buzunare şi le privesc lung, aşteptând un apel ori căutând acolo un interlocutor posibil.

Nicăieri nu se vorbeşte la telefonul mobil atât de mult şi atât de tare ca în România. Pe două scaune alăturate se află un cuplu de tineri. Ea vorbeşte la mobil cu o amică, în timp ce el, încovrigat peste micul dreptunghi luminos, îi scormoneşte, pentru a câta oară?, tainele, fotografiile, filmele, pictogramele, jocurile, agenda, apoi face o scurtă trecere în revistă a soneriilor. Micul potpuriu chinuitor se termină prin alegerea unui hohot isteric din desenele animate. Un bărbat stă în faţa uşii, cu o scoică argintie prinsă de ureche, şi urlă la imaginea sa reflectată în geamul întunecat. O femeie vorbeşte atât de tare despre faptul că s-a spovedit, încât te întrebi de ce are nevoie de telefon: dacă interlocutoarea ei se află în Bucureşti, cu siguranţă ar auzi-o şi aşa.

Viaţa, vorba lui Kundera, e în altă parte. Uneori, ai senzaţia că telefonul e cel care îşi foloseşte posesorul pentru a lua legătura cu un prieten, spre a discuta ce huse şi ce moduri de conexiune noi au apărut, ce display-uri sunt la modă, ce culori de tastatură se poartă. Înainte, când nu existau micii soli electronici, în autobuze mai înflorea o discuţie, cineva se plângea de frigul de afară, altul intra în joc spunând că au anunţat ger pentru următoarele zile, cineva intervenea cu o poveste din iarna lui cincizecişiceva, când au crăpat pietrele. Aceste mici piese de teatru s-au transformat astăzi în monologuri. Fiecare, scufundat în propria cochilie, mai închisă decât cea a şoferului, vorbeşte în legea lui. Este, poate, o iluzie că telefonul mobil serveşte la comunicare. De multe ori, el aduce şi exprimă izolarea perfectă, când eşti singur printre alţi inşi singuri.

Autobuzul se târăşte odată cu alte zeci de carapace aproape încremenite. E iarna absolută. Reţele de gheaţă înfloresc pe ferestre şi, la fel ca în cazul telefoniei, acoperirea tinde să devină totală, în curând vom putea vorbi de oriunde cu oricine, dar asta nu va însemna că prietenii de departe vor veni mai aproape, ci că oamenii de lângă noi vor deveni invizibili. 

Singura dorinţă de pluralism a Chinei se manifestă doar în ceea ce priveşte distincţiile pentru pace.

Am avut „Adibas” şi „Heiniken”, de ce n-am avea şi un „Nobel” construit după aceleaşi principii? Asemenea ceasurilor de 10.000 de dolari, China clonează libertatea şi obţine un obiect de butaforie, care în scurt timp va arăta ora exactă doar de două ori pe zi, apoi o vinde fraierilor pe nimic. Ce poate fi mai comic decât să fabrici în trei săptămâni o distincţie care se întemeiază pe tradiţie? Ce poate fi mai tragic decât să glorifici libertatea acordând un premiu unui om care nu-l vrea?

În două zile consecutive, am văzut două scaune goale la decernările unor distincţii pentru – ce tristă ironie! – pace. Dar ce diferenţă între motivaţiile acestor absenţe! Liu Xiaobo, disidentul chinez care a câştigat Premiul Nobel pentru Pace, nu a putut fi prezent, aflându-se încarcerat, iar soţia sa într-o casă transformată în închisoare, în timp ce Lien Chan nu a vrut să primească Premiul Confucius pentru Pace. Iar dacă scaunul acela din Oslo urlă, ca o lumânare sau ca un tacâm încă aşezat la masă pentru un prieten absent, distincţia clonată trebuia cumva să fie îndesată pe gât, printr-un copil denumit „înger al păcii”.

Orice nemulţumit se poate duce în faţa Casei Albe să demonstreze împotriva politicii americane, dar cine poate intra în casa soţiei lui Xiaobo? Vorbim de aroganţa şi de agresivitatea Americii, de multe ori pe bună dreptate, dar cum putem califica discursul chinezesc de discreditare a Norvegiei, „doar o ţară mică”, sau modul în care organizatorii glumei de premiu s-au referit la Liu Xiaobo, printr-un eufemism în legătură cu modul în care îi este scris numele, „cele trei caractere”? Să mai vorbim de şantajul oficial al Chinei, care a ameninţat ţările care vor participa la festivitatea din Oslo că vor suferi „consecinţe”?  Discutăm de păstrarea libertăţii Internetului, subiect foarte important şi pentru care trebuie luptat, uităm însă că, în alte părţi ale globului discuţia nici măcar nu e posibilă, Internetul fiind cenzurat din start.

N-ar trebui să uităm cele de mai sus şi nici următorul fapt: Liu Xiaobo a fost încarcerat pe 25 decembrie 2009, primind o sentinţă de 11 ani, pentru că a cerut desfiinţarea statutului de partid unic al PCC în China. Iar asta e condiţia necesară, chiar dacă nu suficientă, a democraţiei, fără de care nu putem vorbi, nici măcar în şoaptă, de libertate.