Se taie panglici pentru autostrăzi din ce în ce mai scurte. Acum un an, a fost inaugurat un tronson de 42 de kilometri din Autostrada Transilvania, acum unul de 10. În curând, se va ajunge la dezvelirea festivă a metrului de parapet şi la inaugurarea pietrei de kilometraj.

În Lisabona, faţadele clădirilor foarte vechi sunt ranforsate cu grinzi de fier, iar ferestrele le sunt zidite. Interiorul e apoi demolat şi reconstruit, iar clădirile învie. În Bucureşti, zeci de faţade ale unor blocuri de pe marginea bulevardelor sunt acoperite cu giulgiuri străvezii purtând zâmbetul fals al reclamelor.

Pe Calea Moşilor, la nici doi ani după ce liniile de tramvai au fost protejate cu nişte şiruri de palete din plastic, toate sunt rupte. Deja, semnele ştirbe ale autorităţii nu mai reprezintă o interdicţie, ci o invitaţie.

Zeci de străduţe din Bucureşti au fost lărgite în ultimii ani şi, poate nu întâmplător, trotuarele au ajuns de lăţimea unei maşini. S-a produs o rocadă: automobilele sunt parcate grijuliu cu toate roţile pe trotuar, iar pietonii le ocolesc cuminţi prin stradă, unde sunt claxonaţi furios.

Ziua, îţi ia de două ori mai mult timp să parcurgi Bulvardul Carol I între Moşilor şi Universitate cu troleibuzul decât pe jos.

Suntem, probabil, singura ţară din Europa unde se practică aproape exclusiv parcarea oblică pe bulevarde. Asta spune multe despre noi: e cel mai simplu mod de a parca, dar şi cel prin care pierdem foarte mult spaţiu. E suficient ca un microbuz să-şi lase în spate coada şi o bandă dispare.

Capitala nu suferă doar din pricina automobilelor, ci şi din cauza noilor construcţii, ca şi cum omul ar fi aproape strivit între cele două locuinţe ale sale. Acolo unde parterul îţi mai lasă un metru de trotuar, constructorii au recuperat viguros prin balcoanele care năvălesc până deasupra carosabilului. De pildă, pe strada Matei Voievod, un balcon de la etajul întâi se apropiase atât de mult de cablul troleibuzului, încât ani în şir, o stinghie de câţiva centimetri a servit ca distanţier. Acum a căzut şi cablul metalic stă lipit pe bărbia din beton, ca o macaroană.

Curtea de Apel Suceava a anulat autorizaţia de construcţie a dihaniei numite Cathedral Plaza. Cât despre furunculul care se sprijină pe o altă veche biserică bucureşteană, acolo focul divin n-a rezolvat problema. Dacă n-a dat Dumnezeu, poate va da o altă Curte de Apel.

Urmărind programele TV, mai că-ţi vine să te întrebi: care e, de fapt, spaţiul rezervat publicităţii? Cele câteva minute pe oră, împănate cu minciunele vesele, sau celelalte, grosul?

Instituţii media vând produse politice cu competenţa şi râvna unor agenţii de specialitate. La fel se întâmplă și când moare un om: în câteva minute apar corbii primelor păreri. Se practică, aici, pe buza catafalcului, ori sanctificarea lăcrămoasă, ori scuiparea justiţiară, în acea perioadă în care, totuşi, ar fi trebuit să se audă „Să-i fie ţărâna uşoară”.

Această ţară trăieşte doar din luptă oarbă şi din sentinţe aprige. Totul e împărţit în două, de la stadion până la CNA, de la Curtea Constituţională până la publicul din jurul sicriului lui Adrian Păunescu. Şi ce ocazie fabuloasă e moartea – evident, a altuia -, de a-ţi face ţie reclamă, de a te ataşa la brăcinarul celui de-abia dus, fie printr-o mică povestioară, fie printr-o critică fioroasă! Şi ce metaforă ascunde această grabă: într-o ţară care se trezeşte la viaţă numai când moare cineva cunoscut, producem doar păreri, adică o formă de neant.

Asistăm, în diferite forme şi puneri în scenă, la aceeaşi comparaţie, între produsul „celălalt”, „obişnuit”, decrepit şi noul produs, modern, deplin curăţător. Celui vechi i se pune cruce şi mai rămâne prin colţuri de debara sau de bibliotecă, cel nou începe să-şi înjghebeze acum o carieră, dar noutatea revoluţionară pe care o aduce este că, aidoma periuţei de dinţi, are o spinare un pic mai flexibilă sau, asemenea pastei, pătrunde până mai departe, spre subconştient.

Rufele noastre nu vor ajunge niciodată „impecabil de curate” şi nici măcar curate. Ele vor rămâne împuţite, căci pe acelaşi jeg al idolatriei interesate şi, prin ricoşeu, al egolatriei se întemeiază noii barzi. Dosurile şi buzele sunt perisabile, principiul activ rămâne însă acelaşi.

Încă un film despre Ceauşescu e pe ecrane şi din nou apare acelaşi şiretlic psihanalitic de a te întoarce în trecutul dureros pentru a constata ce şocuri emoţionale au produs părinţii naţiunii. „Publicul din România e invitat la o confruntare cu trauma”, se scrie. Dar dacă, îndrăznesc să întreb, trauma aceasta de fapt nu prea mai există şi ea e folosită ca vehicul emoţional şi publicitar? Poate că tot acest exorcism de fapt creează demonul, care nici măcar nu e Ceauşescu, ci lipsa de curaj a corpusului regizoral de a se desprinde de o temă deja pe cât de facilă, pe atât de sufocantă. Vom ajunge să folosim acest artificiu al umplerii golului de sub căciula de astrahan la fel de des pe cât apar memoria recuperată şi dubla personalitate în filmele americane? Când va ieşi primul film SF românesc, oare tot despre Epoca de Aur va fi?

Trist-amuzant e că toţi vor să se despartă râzând de Tovarăş, după cum ne anunţă şi trailerul nefericit al lui Radu Jude, dar pentru asta, evident, trebuie să-l învie un pic, cât să se umple sala şi să palpite juriile. Indiferent de genul filmului, pe măsură ce peştele de sticlă n-a mai încăput pe televizorul cu plasmă, nea Nicu i-a înlocuit pe Şapte Cai şi pe Mărgelatu ca fruntaş într-ale box-office-ului. Nu e vorba aici însă de masochismul cu care iepuraşul revenea în pădure pentru a fi scărmănat de urs, ci de isteţimea lui de a smulge fiori din atitudinea fioroasă a animalului, acum împăiat. Nu e ciudat că îl sucim pe toate feţele pe atât de ofertantul Ceauşescu, în cărţi, piese de teatru şi filme, dar nu îndrăznim să spunem prea multe despre ”Fenomenul Piteşti” sau despre închisorile comuniste? Poate că aceea ar fi adevărata exorcizare, în cursul căreia toate procedeele artistice, atât de dragi regizorilor şi criticilor români, ar îngheţa într-un rictus.

Sau dacă temele cu adevărat dure îndepărtează publicul, ce spuneţi de asta? „Un băiat iubea o fată”. E un domeniu care, deşi a fost tratat în mii de filme, de la „Zboară cocorii” până la „Gegen Die Wand”, nu a fost încă suficient explorat. Altfel, domnilor regizori, Ceauşescu e mort, ceea ce se va întâmpla şi cu filmul românesc, dacă veţi continua să-l distribuiţi pe Multiubit în roluri principale sau secundare.

Convorbirile telefonice înregistrate au devenit noile evanghelii media. E posibil să fie studiate la şcoală, adunate în ediţii de colecţie şi vândute împreună cu ziarul. Unii vor ataşa „Dialogurile lui Vîntu cu frizerul. Volumul 3”, ceilalţi dovada video că strănutul lui Băsescu, emis acum doi ani la Bruxelles, a accidentat grav două bătrânele aflate pe trecerea de pietoni din Tecuci.

Aidoma filmuleţului cu acte de violenţă prezidenţială, stenograma are farmecul pervers al emisiunii de cancan. Axiomele ce nu mai trebuie dovedite, ci doar enunţate, au devenit deja specii de presă, îngropând aproape definitiv demersul jurnalistic, ceea ce înseamnă că minciuna prin omisiune şi deformare înfrânge constant adevărul. România trăieşte în stare de hipnoză între hăhăitul lui Băsescu şi sâsâitul graseiat al lui Vîntu. Puterea conduce ţara cu microfonul şi cu telefonul, opoziţia contraatacă prin deformatorii de opinie. Astăzi nu se mai asaltează cetăţi, ci spaţii de adresare publică: aceasta e diferenţa dintre Evul Mediu şi Evul Media, în care analiştii de geniu dezamorsează bombele de presă lansate de ceilalţi şi îngroapă altele la temelia trustului advers.

Altceva e mai halucinant. Pe măsură ce manipularea devine mai făţişă, publicul se scufundă mai încrezător în ea. „Convingerile sunt duşmani ai adevărului mai mari decât minciunile” spunea Nietzsche. Aflăm totul, dar nu ştim nimic şi credem doar ceea ce am ales demult să credem. În acest meci de tenis jucat pe un teren pe care nici iarba nu mai creşte, suntem copii de mingi, preocupaţi să ţinem capul plecat şi ochii aţintiţi numai asupra liniei albe a propriilor certitudini. Imaginaţi-vă un domino gigantic, compus din douăzeci şi două de milioane de plăcuţe, stârnit însă din cele două capete opuse ale sistemului. Primind imboldul, fiecare piesă îşi abandonează poziţia verticală şi se înclină, într-un sens sau în celălalt. La sfârşit, rămâne doar spectacolul trist al prăbuşirii unei ţări.

Viaţa noastră a devenit un asemenea model de supuşenie a minţii şi a conştiinţei, încât juri că e o stenogramă. Cu toată greaţa şi îndoiala din suflete, dacă nu vom continua să căutăm acele piese care nu s-au înclinat nici în faţa lui Vîntu&co, nici în cea a lui Băsescu&co, vom ajunge să credem doar în sfintele transcripturi.

Fâţele lipsite de talent cântă şi joacă în filme, iar actorii primesc la bătrâneţe oferte de a apărea în producţii XXX.

Nu lipsa de morală e problema aici, cât lipsa de sens. Asemenea lui Al Bundy, silit să îndese toată ziua pantofi în vârful unor picioare elefantine, îmi vine să strig: „Am orbit!”. Nu sunt suficiente cerculeţe tulburi şi bipuri care să atenueze efectele acestui ultragiu. În ritmul acesta, telespectatorii se vor visa urmăriţi fie de pitici cu capul mare şi ochii holbaţi, fie de iele împiedicându-se în propriii sâni. E un grav atentat, dar nu la pudoare, ci la fantasmele erotice ale bunului cetăţean, adevăratele stimulente care mai ţin în viaţă această ţară. Încă o înregistrare cu dresurile de struţi de la Izvorani şi, peste două-trei generaţii, din douăzeci şi două de milioane de români vor rămâne trei, anume tragicomicul interpret, acest Hugh Hefner în format XXS, şi două gonflabile împăiate.

Adevărata pornografie nu se află în conţinutul acestor înscenări, ci în mecanismul care le aduce în atenţia publicului, contracte în alb menite să-i ţină în topul audienţelor atât pe „branci” şi pe „mădălini”, cât şi pe actorii de ocazie. Şi nici măcar asta n-ar fi cea mai mare problemă. În ultimii ani, în State au apărut înregistrări cu Pamela Anderson şi Tommy Lee, cu Nicole Narain şi Colin Farrell, cu Paris Hilton şi diverşi trecători. Cine ar dori însă să se uite, de pildă, la un „sex tape” cu Woody Allen?

La noi, „Barely 18” s-a transformat în „Barely 81”. Până şi filmul porno şi-a pierdut noima. „Filmuleţ XXX cu Nikita”? O secvenţă cu un excavator săpând o groapă ar conţine mai mult erotism. „Irinel Columbeanu, sex oral prin gaura cheii”? Ar fi fost interesant doar dacă actul s-ar fi petrecut cu adevărat prin gaura cheii. „Corina Chiriac şi Ţăndărică au făcut amor pe balcon”, „Poze cu Anca Pandrea şi Iurie Darie”? Pe bune, ceva cu Birlic nu aveţi?

De aceea, fac un apel la toate divele care nu-şi respectă înzestrarea. Domnişoarelor Simona, Bianca, Oana, Marina … etc., vă rog, renunţaţi la teribilele încercări (pentru public) de a cânta, juca sau de a face emisiuni TV! Reparaţi, pentru viitorul naţiunii, această anomalie! Nu doar că n-am mai orbi brusc, dar nici n-am mai surzi ascultându-vă.