Noua unitate de măsurare a energiei termice este „bocul”. Un boc = zero calorii.

Deja a nins la munte. Guvernul a reacţionat prompt, anunţând că în vară vor începe lucrările de recondiţionare termică a Bucegilor.

Noi categorii profesionale vor fi supuse controalelor fiscale. Spălătorii de parbrize trebuie să aibă bidoane cu apometru, iar lăutarii vor cânta la case de marcaj cu clape şi burduf. Şi stripteuzele sunt obligate să elibereze bon, ce va fi plasat în locul etichetei de la bikini.

În faţa blocului meu a apărut o bandă pentru biciclişti. Primăria a promis că, prin decembrie, va da drumul pe ea şi câtorva biciclişti, spre a justifica investiţia.

De ce în România orice lucru bun arată prost? Blocurile recondiţionate termic de pe Calea Moşilor seamănă ca nişte frigidere puse în ghips. Aproape toate prezintă nişte pete dreptunghiulare de un cărămiziu-roşiatic fin de siecle XIX, care amintesc de creaţiile impresionistului flamand Van Ghelie din Calea Rahovei, primul edil care a făcut recondiţionarea termică din culori.

Deja apa caldă vine greu. În curând, vei deschide robinetul în noiembrie, iar primul metru cub îl va aduce Moş Crăciun.

După ce au fost extrase mii de bucăţi de piatră cubică de pe bulevardele din jurul Pieţei Charles de Gaulle, acum, pentru că asfaltarea trebuia terminată în septembrie, se toarnă asfalt peste cele din intersecţie. E posibil ca, în acest elan al acoperirii de urgenţă, să fie astupate şi găurile din „Crucea secolului”, aflată în rondul central.

Măsura din lunile caniculare, când se pun corturi în centru pentru cei pândiţi de pericolul insolaţiei, se va lua şi iarna. Locatarii înfriguraţi se vor îndrepta către cel mai apropiat centru de termoficare, unde vor primi pături, ceaiuri fierbinţi, dreptul de a sta zece minute lîngă o conductă şi încurajări.

Pentru a preveni evaziunea termică, guvernul va anunţa în curând impozitarea căldurii, în cazul în care aceasta trece de la om la om.

Cei de la ANAF precizează că la introducerea plăţii prin Internet a impozitelor s-au inspirat din regulamentul Fiscului din SUA. O singură modificare a fost făcută, „pay online” fiind citit „stand in line”, care înseamnă „a sta la coadă”.

* Aproape zilnic, găsesc aceleaşi bileţele în parbriz. „Sunt interesat să cumpăr această maşină. Rog seriozitate”. E ciudat. Cum să-i ceri din start seriozitate în afaceri unui om pe care tu îl abordezi? Cum să o faci printr-un bileţel tras la copiator, decupat şi pus la ştergător? E ca şi cum, la discotecă, i-ai trimite unei fete un mesaj scris pe dosul unui bilet RATB perforat: „Aş dori să vă invit la dans. Rog a nu mă călca pe bombeuri”.

* Cunoaşteţi, probabil, monumentul bucureştean al nesimţirii: clădirea Millenium, cea care se sprijină cu cotul pe Biserica Armenească. Din iulie 2009, de când a ars, e în reparaţii, peste zidurile arse punându-se tablă. Până atunci, ocupase trotuarul, acum, cu schelele aferente, s-a întins până în mijlocul străzii. Când va fi dată din nou în folosinţă, probabil se va închide cartierul.

* Uneori, când caut ceva, motorul Google îmi cere: „Confirmaţi, vă rog, că sunteţi om. Tastaţi literele din imaginea de dedesubt”. O fac şi răsuflu uşurat: „Sunt om!”. Mă întreb însă ce aş fi făcut dacă nu eram.

* Un tip îşi conduce dubiţa cu 2 kilometri pe oră prin Vatra Luminoasă, un cartier liniştit, cu străduţe, case şi parcuri. Singurele zgomote ce se aud sunt cele scoase de flexul unui om care-şi repară poarta. Din boxele puse pe maşină se scurge o melodie veselă cu patru versuri, care, din cauza sistemului audio vechi, nu se înţeleg. Doar cuvântul „îngheţată” se distinge. Nici nu ştii la ce marcă e de fapt reclama. Cântecelul se repetă iar şi iar, ore în şir. Mulţi l-au rugat pe şofer să înceteze. Omul s-a justificat că asta e meseria lui şi că nu încalcă legea, nivelul sonor fiind la limita admisă. Atmosfera e de film de groază. În curând, te gândeşti, o vafă uriaşă va ieşi din dubă şi, pentru că nu mai suportă, îşi va face harakiri cu flexul, lăsând în urmă o baltă gălbuie.

* Acum un an, mi-am vândut vechea maşină. Şi azi mai sună telefoanele. Ştiţi de ce? Din cauza crizei şi a genialei politici economice a guvernului, de peste un an aproape nimeni nu mai vinde şi nu mai cumpără nimic. Ca urmare, pentru a nu rămâne goale, site-urile şi ziarele de mica publicitate sunt pline de anunţuri expirate şi reintroduse. Iată o metaforă pentru economia noastră: se vând şi se cumpără în draci lucruri inexistente. De aceea, dacă citiţi un anunţ „Vând Cielo, auriu metalizat, an de fabricaţie 1996 …”, nu sunaţi. Rog seriozitate.

Oxford Analytica a făcut o radiografie clară a României şi a pus-o pe panoul luminos, astfel încât să se vadă petele, fracturile şi tumorile. Nu o mai interpretează preşedintele au premierul, aşa cum se întâmpla cu rapoartele Comisiei Europene pe Justiţie, când nişte paşi de beţiv erau prezentaţi ca nişte imense salturi înainte. Nu, acesta e un verdict dur şi corect.

„Milioane de români deţin valorile şi energia pentru ca ţara sa meargă într-o direcţie mai bună. Ei sunt de obicei excluşi de la putere şi mulţi cred acum că e mai bine să plece decât să trăiască într-o ţară care stagnează, unde reformele par din ce în ce mai iluzorii”, e scris în analiză. Pierdem o resursă infinit mai preţioasă decât aurul de la Roşia Montana şi nimeni nu trebuie să plece în Noua Zeelandă în scopul documentării. S-au scris zeci de editoriale despre repatrierea rromilor, dar prea puţine rânduri despre expatrierea acestor oameni. Aurul e acolo şi nu fuge nicăieri. Ţiganii se întorc, dar vor mai pleca. Doctorii, informaticienii, profesorii, pompierii, „cei energici şi idealişti” după cum sunt numiţi în analiză, pleacă şi nu se vor mai întoarce. Un timp, vor veni de două-trei ori pe an să-şi vadă părinţii, apoi, după dispariţia acestora, vor rămâne în străinătate.

Iar noi ne amuzăm de perlele de la examene. Gândiţi-vă însă că mai puţin de 70 la sută dintre elevi au luat bacalaureatul în 2010. Peste un sfert de veac, dacă exodul celor educaţi va continua, mulţi dintre cei 30 la sută vor conduce ţara. Mai aproape în timp, în 2012, în aceleaşi săli de clasă în care predau profesori din ce în ce mai săraci vom fi chemaţi să ne exercităm sufragiul, după ce fotbalişti şi cântăreţe ne vor explica la televizor că e o datorie civică să votăm.

Votul nu reprezintă însă mai nimic într-o societate incapabilă de înnoire şi care nu-şi poate elimina reziduurile. El ajută la împărţirea recoltei, dar pregătirea terenului, semănatul şi culesul se fac în celelalte zile, dintre campanii. Noi vom ajunge însă în doi ani să vânturăm aceeaşi pleavă pentru că acum ne mulţumim să fim, aşa cum bine spun cei de la Oxford Analytica, apatici, fatalişti şi slugarnici.

Presa e în vizită la oculist. Acolo, unii aleg să-şi acopere ochiul stâng, ceilalţi ochiul drept. Ca urmare, primii desluşesc pe panou, clar ca lumina zilei, textul „Băsescu este Dumnezeu”, ceilalţi descoperă, limpede şi citeţ pe prompter, propoziţia „SOV e binefăcătorul naţiei”.

De fapt, câinele domnului Vîntu a ajuns să simbolizeze cea mai mare parte a presei române. Probabil, deşi orbirea îl recomandă, nu va fi numit într-o funcţie înaltă în cadrul trustului, aşa cum a intenţionat Caligula cu calul său, Incitatus. De partea cealaltă a baricadei, numirea consulului din Marsilia arată însă că se poate sări uşor peste orice gard când e vorba de un os.

La 20 de ani după prima mineriadă, suntem în continuare două tabere. Militantismului frenetic al doamnei Pora i se opune blânda gudurare a domnului Chirieac. Sunt două feţe ale monedei între care, de fapt, nu suntem obligaţi să alegem. În aceste zile de conflict deschis, au fost voci care au vorbit în loc să latre. Îmi permit să-i amintesc în acest sens pe C.T. Popescu, Cătălin Tolontan, Robert Turcescu şi Andrei Gheorghe, însă, bineînţeles, lista e deschisă şi contestabilă. Ce s-a întâmplat cu ei? Au fost ironizaţi, evitaţi, aşezaţi în liste la capitolul „avocaţi ai duşmanului”. De ce? Absenţa turbării e cel mai periculos simptom pentru cei care deja au contractat-o. Moderatul lucid este principalul inamic al deţinătorului de conştiinţă cu telecomandă, căci cu talibanul din tabăra cealaltă s-ar putea trezi peste noapte coleg de tranşee, prin obişnuita metodă de întoarcere a armelor.

O societate civilă puternică n-ar fi avut nevoie de încercarea de suspendare a  parlamentului pentru a taxa derapajele preşedintelui. O justiţie funcţională l-ar fi judecat şi condamnat (sau achitat) demult pe Sorin Ovidiu Vîntu. Un stat normal n-ar fi girat niciodată un sistem ca FNI şi n-ar fi ajuns să fie înmormântat fiscal de Emil Boc, omuşorul din gâtlejul preşedintelui.

Nu avem, astăzi, nimic din aceste lucruri. Suntem în două trenuri care se îndreaptă unul ătre celălalt cu mare viteză. Toată lumea crede că va avea timpul necesar să sară înainte de ciocnire. Nu-i aşa. Sponsorizăm un război pe care îl vom pierde. Cei mai mulţi vom fi acarul Păun, când se va căuta unul.

Nici nu s-a reîncălzit bine ciorba sleită a guvernului şi prima temă care li s-a dat noilor chirurgi fiscali e o altă sporire a taxelor pentru persoanele cu venituri din activităţi independente.

Practic, în acest moment, reuşesc să încurajeze nu economia, ci înmormântarea ei. Căci ce poate fi mai cinic şi mai iraţional decât să ceri foarte mulţi bani pe o asigurare de sănătate pe care statul nu o poate onora, nici măcar la nivel minimal? Cum să spui că acel 0,5 la sută care trebuie plătit acum obligatoriu pentru şomaj reprezintă o măsură de protecţie socială şi nu o metodă de jaf? Cum să smulgi oamenilor un procent însemnat din venituri pentru pensie, care, prin jonglarea cu punctul de pensie, va deveni în timp o sumă derizorie? Aceste măsuri amintesc de dobânzile modificate unilateral  şi de comisioanele strecurate de bănci prin formulare. Numai că o bancă, indiferent cât de vorace s-ar dovedi, nu te obligă să te duci la ea. Guvernele Boc, în schimb, te fură coerent şi continuu, fără niciun contract între părţi, doar pentru că pot.

Dacă acest guvern, asemenea multor executive anterioare, şi-ar fi exercitat astfel competenţa în mediul privat managerial, era de mult în şomaj. Ceea ce ar fi fost bine: membrii cabinetelor Boc ar fi simţit pe pielea lor ce înseamnă protecţia socială care te îngroapă de viu. Este exact aceeaşi politică de astupare inutilă a găurilor din barcă, un Caritas la nivel guvernamental prezentat drept soluţie viabilă pe termen lung, de fapt, ca să n-o mai lungim, o răzbunare de satrap împotriva duşmanilor personali, în care nu mai contează care şi câte sunt victimele colaterale.

Ce se va întâmpla când, prin toamna viitoare, după o altă remaniere, Boc îl va egala pe Rocky la numărul de episoade, iar taxele şi impozitele vor ajunge la sută la sută? Dacă nu vom ieşi în stradă, ca plante de fotoliu ne rămâne doar să sperăm că statul va înfiinţa noi instituţii: o bancă de creditare cu dobândă mare pentru cei care încearcă să le plătească şi un azil de nebuni pentru cei care refuză să o facă.

Iar când vom trece învinşi linia de sosire, probabil că guvernul ne va lua şi monedele de pe ochi.