Campionii vorbelor goale

 

Rareori am văzut un reporter TV de teren care, în ciuda prezentării bombastice, să știe mai multe detalii despre evenimentul în miezul căruia se află. Cei mai mulţi îi dau doar dreptate persoanei din studio care le-a dat legătura, “Într-adevăr, Andreea …”, repetându-i apoi vorbele, eventual într-o ordine diferită. După aceea, încep să se citeze pe ei înșiși. „După cum spuneam…”. Continue reading

Ce facem cu vitezomanii?

Ca un roi de lăcuste, au năpădit oraşele. În Bucureşti, auzi din zece în zece minute un motor turat violent care face să duduie ferestrele din tot cartierul. De pildă, rondul de la lângă Stadionul Naţional din Bucureşti, aflat într-o zonă cândva liniştită, lângă un parc şi un bazin de înot pentru copii, e terorizat continuu de puberi inconştienţi prin răsuciri cu maşina pe asfalt.

Sunt mai deranjanţi decât bormaşina vecinului care s-a decis, pentru a doua oară în ultimul an, să-şi mai facă o casă în apartament, şi mai periculoşi decât specimenul care acum câteva zile a atins viteza de 248 kilometri pe oră pe autostradă. Toţi – inclusiv nebunul care a simţit nevoia să-şi demonstreze talentul de pilot mergând în sens invers pe o pistă de motociclism, accidentând grav patru persoane – s-au născut din mitul fals al şoferului român care ar fi mai talentat decât orice învârtitor de volan din lume. Doar când ies în afara graniţelor, unde legea nu iartă, iar poliţia nu e depăşită de evenimente, se potolesc.

Întrebarea este: „Ce face poliţia?”. Pe purtătorii de cuvânt ai forţelor de ordine îi vedem aproape zilnic la televizor, cu piepturile înzorzonate de decoraţii, oferind explicaţii blajine. „S-a constatat …”, „Se va întocmi dosar de contravenţie …”, „S-au împărţit amenzi …”. Până şi exprimările acestea vagi şi impersonale trădează reala neputinţă în a stăvili fenomenul, în timp ce moartea adusă de aceşti copii din flori ai lui Mad Max e al naibii de personală. E clar că pragurile rotunjite nu sunt o soluţie. Se desprind în câteva luni, afectează şi suspensiile celor 95 la sută dintre şoferii care conduc respectând legea. Unde sunt însă camerele de filmat şi radarele care surprind glonţul în zbor?

La fel de adevărat e însă că vitezomanii urbani nu au unde să-şi desăvârşească vocaţia. Poate ar fi bună construcţia unui circuit rezervat doar lor, unde să se dea cap în cap. Problema este că nu le-ar conveni, ţelul principal fiind să fie văzuţi sau măcar auziţi de toată lumea. Deci, poate ar trebui angajaţi ca piloţi de crash-teste. După o excursie prin parbriz, sigur s-ar lecui.

România, proiect extraterestru

Undeva, pe planeta a treia din galaxia Qx, se fabrică lideri români, teleportaţi apoi în camera de comandă a acestui vast laborator de teste. După ce primele generaţii au fost retrase la ieşirea din garanţie, a venit noul val de cyborgi politici.

Premierul a atins perfecţiunea unei păpuşi de plastic: de câte ori se înclină în faţa preşedintelui, spune „Daaaa”. Opoziţia stăpâneşte deja secretul vidului cosmic, nefiind niciodată nicăieri. Actualul lider bionic de la Cotroceni e o reuşită a tehnologiei extraterestre, fiind capabil să-şi lipească singur tranzistorul desprins din ureche, mulţumindu-le apoi celor care au fost nevoiţi să plece pentru a munci peste hotare, deoarece l-au eliberat de o responsabilitate. Când următorul cip i se va arde, le va mulţumi, poate, dealerilor de Furadan şi copiilor nenăscuţi, cu acel aer de institutor care, la fiecare apariţie publică, bate la palmă 20 de milioane de elevi neascultători pentru iresponsabilitatea de a respira între graniţe.

România e o ţeapă imobiliară de proporţii cosmice, o ţară căreia i se pune bulina roşie pentru a fi evacuată încet-încet. Aici, doar ne facem că trăim. Întâi, a fost proba de a duce o autostradă până la capăt, care a semănat cu chinul unui bâlbâit de a rosti fluent „Ana are mere”. Când s-a desăvârşit totuşi o şosea, ea a devenit pistă de încercare pentru piloţii galactici şi pentru camioanele care se răstoarnă. A urmat politica fiscală, prin care cetăţeanul simplu primeşte privilegiul de care se bucură doar multimiliardarii americani, acela de a-şi dona jumătate din avere pentru salvarea ţării. Întru desăvârşirea testului sociologic intitulat „Cât rezistă un popor fără bani, mâncare şi speranţă?”, au fost publicate norme fiscale ce seamănă cu mesajele cifrate pentru descoperirea de comori. Dacă Champollion, omul care a decriptat hieroglifele egiptene, ar fi avut firmă aici, emigra de mult în Bulgaria.

Aşadar, prin august 2012, când tot neamul românesc va fi ori la muncă în Vest, ori pe litoral, Autostrada Soarelui va fi blocată de un TIR gigantic răsturnat, iar Dunărea scoasă din matcă între Silistra şi Reni. Atunci, cei din galaxia Qx se vor putea teleporta liniştiţi pentru a-şi face concedii de vis în grădina Carpaţilor.

Branduri de ţară

Vorba unui prieten: „Dacă sticla de vin era din fier, ce branduri am fi avut toţi în ţara asta!”. De pildă, aici a greşit Laszlo Tökes strategia de marketing: nu a făcut o siglă pentru Ţinutul Secuiesc. Vremea nu e însă pierdută: o gaură în frunza tutelară, având contururi geografice precise, şi obţii un branding de ţinut de toată frumuseţea, cu îndemnul „Explode the Carpathian garden”.

De zile întregi, specialiştii stau la şuetă la toate posturile TV. Dacă pui o cutie de table între ei şi o sticlă de vin cu capac de metal, ai imaginea vie a competenţei universale. Într-una din multele emisiuni dedicate brandului de ţară la Antena 3, un astfel de analist propunea, la modul cel mai serios, adoptarea sloganului: „România, ţara fără terorism”. Ce poţi să-i spui unui astfel de specialist al vorbelor goale? Că e suficient să-i zici unui om „Gândeşte-te la orice altceva în afară de un papagal mic şi roşu!”, iar el se va gândi tocmai la un papagal mic şi roşu? Că folosirea cuvântului „terorism” într-un logo turistic ar crea efectul mental al unui atentat? E inutil. Omul nu putea fi contrazis: e specialist.

Perfecţiunea e atinsă însă de viitorul guvern TV, format din oameni care au ieşit, în şort şi şlapi, să ducă gunoiul, întâlnindu-se pe scară cu viitorul preşedinte, pentru ca peste cinci minute să dea în direct ordonanţe de urgenţă din studio. Nu DD are interdicţie de a părăsi ţara, ţara este în imposibilitate de a-l părăsi pe DD. Acesta e viitorul pe care n-a apucat să-l vadă profetul Pârv: cu ministrul Culturii sunându-te pe la două noaptea să-i facă o farsă şi cu premierul Serghei beat criţă, înjurând în direct. Cu doamna Ildiko, înfăşurată în prosoape, jucând baba-oarba la nivel înalt. „Ghici cine e în faţa ta?” o va întreba viitorul preşedinte, iar ea, după un şir de scheunături, va răspunde: „Berlusconi”.

De ce să-ţi fie frică de DNA, această formă de varicelă care oferă imunitate pe viaţă, ştergând bubele din dosare? Puşcăria e afară, nu înăuntru. Omul care ştie tot e adevăratul brand de ţară. Modelul „Furadan Diaconescu”, al lentei sinucideri intelectuale, a fost certificat de ultimele studii, care ne arată – să nu ocolim cuvântul – printre cei mai proşti din Europa.

Urări de ziua mea

Primul mail a venit cu o promptitudine germană, la câteva secunde după miezul nopţii. Vicepreşedintele departamentului de marketing de la Lufthansa, domnul Hubert Frach, mi-a urat oficial, cu semnătură, „La mulţi ani”, invitându-mă să mă joc cu un tort căruia trebuia să-i rotesc blaturile până la potrivirea perfectă.

Bănuiesc că în avionul cu care am zburat acum vreo opt ani între Zürich şi Frankfurt s-a organizat şi o mică petrecere. Stewardesele s-au strâns în micul hol din spatele cabinei pilotului, şuşotind: „E ziua lui Herr Georgescu. Vă amintiţi? E tipul care pe 23 aprilie 2002 a stat pe locul 25E”, „Ce pasager deosebit! Ce om!”. Pentru siguranţa călătorilor, sper ca avionul în cauză nu a scris pe cer „Herzlichen Glückwunsch zum Geburtstag, Herr Adrian”.

Continue reading

Moartea la ofertă

Depresia va fi boala secolului, iar asta arată cât de singuri suntem, deşi nu există indici pentru inflaţia omului şi devalorizarea vieţii. Cu cât suntem mai mulţi, cu atât ne îndepărtăm unii de alţii. La aproape 400 de ani de la scrierea versului “No man is an island”, într-o eră a Europei Unite şi a zecilor de manuale care predau fericirea, iată-ne doar nişte insule.

Continue reading