„Şi mie mi-au stricat, doamnă, straturile de roşii la Bucureşti” îi spune preşedintele unei femei cu casa inundată. Apoi râde. Iată cum micul inconvenient devine egal cu adevărata tragedie, mâncărimea cu cancerul, ţânţarul cu armăsarul. Când cobori din sfera în care averea şi puterea sunt atât de mari, încât nu mai există riscul de a fi vreodată diminuate – nici de viitură, nici de DNA -, bunul simţ ajunge în mâl.

Sumele mari sunt abstracte şi opace. De aceea Camera Deputaţilor îşi doseşte cheltuielile defalcate în spatele unei singure cifre, comune. De-abia când coboară din cupola bugetului de ţară la venitul mizer al unei familii, exerciţiile de împărţire a banilor îşi revelează caracterul letal, de acrobaţie fără plasă. „După ce se repară, ţi-o asiguri”, ordonă preşedintele, iar când sinistratul care câştigă 450 de RON pe lună îl întreabă „Din ce?”, bărbatul numărul 1 al ţării răspunde „Lasă-mă cu poveştile-astea!” şi pleacă. Nicicând preşedintele nu a avut un oponent politic mai bun decât profesoara din Dorohoi, care i-a dezvăluit lipsa de soluţii şi adevăratul caracter. Nicicând nu a existat o sinteză mai bună a relaţiei cauză-efect în România decât cea referitoare la calitatea învăţământului, care „a scos oameni ca dumneavoastră, domnule preşedinte”.

„Sunt oameni care nu vor să-şi abandoneze casele. De ce credeţi că procedează astfel?”, întreabă reporterul un bătrân. Mizanscena e perfectă, apă tulbure până la genunchi, astfel încât atât reporterul, cât şi bătrânul par a avea rol egal în această tragedie. Diferenţa e că, după acel minut de filmare, bătrânul îşi va lua viaţa de la capăt, murind undeva spre sfertul drumului, iar insinuantul reporter se va întoarce în casa lui cea sigură şi uscată. Iată, aşadar, adevăratul sabotor, omul care nu-şi părăseşte bruma de avuţie chiar cu riscul de a muri. Cel care vine acolo cu treabă nu are cum să-l înţeleagă.

Oamenii de pe scenă îşi cunosc perfect rolurile, deja le joacă de ani de zile, în această dramatizare a lui „lasă-mă să te las!”. Replicile curg, camerele filmează, spectatorii sunt sub apă, dar ei contează pentru actori cam cât stratul de roşii al preşedintelui.

Primul ministru seamănă bine cu un storcător de legume: când i se umple rezervorul, se stropşeşte. De câte ori e întrebat ceva, domnul Boc vibrează bărbăteşte, descrie o mică rotaţie pe tălpi şi aruncă în jur replici seci: „Aţi citit legea? Aţi citit legea?”. Supunându-se docil presiunilor venite de sus, a reuşit să ne stoarcă pe toţi de venituri.

Elena Udrea este un mixer elegant, oferind piureuri de orice fel. Rude, prieteni, contracte de promovare pe banii statului, nimic nu mai poate fi desluşit acolo. În acelaşi timp, Radu Berceanu e o maşină de tocat performantă. Merge uns. A funcţionat în gol în 214 guverne, dar are garanţie pe viaţă. Problema este că, după ce introduci multe kilograme de carne crudă şi dai la manivelă, pe partea cealaltă nu iese nimic, nici măcar un milimetru de autostradă, pentru că a pus sare iarna pe străzi.

Dacă te uiţi pe frigider, îl vezi şi pe Victor Ponta: e cel mai vesel magneţel. Nu-l poţi folosi în altă parte. De faianţă nu se prinde. Nici de perete. Pe bătrâna maşina de spălat rusească se plictiseşte. Poate însă naviga pe suprafaţa albă a celui care ne-a fost cândva prim ministru.

Crin Antonescu e ochiul cel mic de la aragaz. Sunt situaţii în care celelalte sunt ocupate şi nu-ţi rămâne decât această soluţie. La aprindere, se înflăcărează un pic, apoi pâlpâie nehotărât. Dacă se stârneşte un curent de aer prin bucătărie, jumătate din corolă i se stinge. Îţi pui speranţele în el că va reuşi să reîncălzească ciorba sleită a politicii, însă mereu se plânge că e prea mic şi că n-are tiraj.

Din când în când, declaraţiile sar brusc din Cristian Boureanu ca dintr-un prăjitor de pâine fixat din neatenţie pe ultima treaptă. Degeaba arunci feliile carbonizate la gunoi, miros urât şi de-acolo.

Mircea Geoană e acea ustensilă pe care o ai, dar pe care n-o foloseşti aproape niciodată. De pildă, dispozitivul pentru ornarea tortului. Este util o dată pe an, când vrei să scrii pe glazură „Mihaela, dragostea mea”. Apoi, uiţi de el. Ajunge undeva pe sub strecurătoare, suportul pentru oul fierbinte şi spumieră.  

Deasupra tuturor, ascuns în dulap, stă uscătorul de vase. Foarte performant: le zvântă de nu se văd. Aşa, am rămas doar cu tacâmurile, inutile de altfel, căci mâncare nu prea mai e.

Călătoria elefantului a ajuns la capăt. După câteva intermitenţe, moartea şi-a reluat funcţionarea. Sturzii de deasupra capului lui Jose Anaiço au coborât, la fel şi maşinăria zburătoare a părintelui Lourenço. În schimb, José de Sousa Saramago s-a ridicat de la pământ şi nu se ştie prea bine încotro s-a dus.

De la Faulkner încoace, ori poate de la Márquez, niciun scriitor nu a fost cu adevărat un creator de lume, nu una perfectă, nici cea mai bună dintre cele posibile, ci una supusă chinurilor şi întrebărilor. Saramago a fost un necredincios şi nu e de mirare. Cum putea concepe un astfel de autor că, la rândul lui, face parte din opera unui alt autor? Poate că şi el a aşteptat, cu deznădăjduită speranţă, ca unul dintre personaje să i se ridice în faţă, chestionându-i autoritatea, deciziile, frazele lungi şi cărţile care nu se termină cu sentinţe ori concluzii. El chiar a trăit potrivit celor pe care le-a predicat. A refuzat credinţa, dar a practicat umilinţa. A ocolit măririle, acceptând în schimb exilul şi anatemele. Şi-a asumat tot ce i-a fost dat, chiar şi numele de Saramago, o eroare funcţionărească moştenită de la părinte, iar din sucul amar al acestei ridichi sălbatice s-au hrănit mulţi. A fost un tată îndepărtat, adoptat de mulţi copii.

De când acest om îngrozitor de lucid a pus punct, semnul acela pe care nu-l iubea deloc, descopăr la toţi cei care l-au citit şi care vorbesc despre el acelaşi sentiment: o amărăciune tandră, însoţită de un zâmbet duios. Iar acest zâmbet este o moştenire: nicicând un scriitor al lipsei de speranţă nu a lăsat, la plecare, un mod mai bun de a afla speranţa. Dedesubt, duplicatele lui imperfecte se întreabă dacă n-ar trebui oare să voteze în alb, orbi fără nume străbat bâjbâind coridoare pline cu excremente, funcţionari însinguraţi bântuie prin arhive căutând doar ei ştiu pe cine. Orfanii au învăţat să-şi pună întrebări, oricât de triste ar fi răspunsurile lor, să pună la îndoială, să căute, să persiste, să scormonească, să înţepe membrana lumii cu degetele, să pipăie rănile.

Nimic nu ar trebui să ne mire la acest om blând, al cărui pesimism era învelit în cel mai cald umor. Nici măcar ca, peste un timp, o carte sau chiar o evanghelie semnată cu numele lui să cadă din cer, aterizând în praf undeva într-o peninsulă desprinsă de restul Europei.

Ne-am împrietenit pe Facebook. E drept, nu ştiu multe despre el – are o singură poză la profil, care nu pare a-i aparţine -, bănuiesc însă că-l cheamă Dan şi că e din Vâlcea. Deşi, la fel de bine ar putea fi Ingemar din Stockholm sau Desiree din Cape Town. Descopăr că avem şi câţiva prieteni comuni, ceea ce înseamnă că deja ne-am strâns aici o mică gaşcă veselă de oameni care nu s-au văzut niciodată.

Ce facem noi pe Facebook? Chestii sociale. Ne vizităm în căsuţele noastre identice, ne furnizăm materiale fictive pentru jocuri virtuale în care construim ferme inexistente. De obicei însă, tăcem deferenţi, un pic afectaţi, aşteptând plini de curiozitate evenimente ce sunt gata-gata să se întâmple, droburi de sare care ne mai condimentează viaţa. În ciuda prieteniei de-o viaţă care ne leagă – veţi admite că şi un nou-născut are o viaţă -, Dani Vâlcea şi cu mine nu prea comunicăm. El e taciturn, eu nu prea postez. Şi invers. Sunt însă şi avantaje în asta: nevorbind, nu ne putem certa, deci vom rămâne alături până la capătul zilelor sau până la uitarea parolei de cont. Dacă în cazul prieteniei din reţelele de socializare se întâmplă la fel ca la înrudirea din viaţa reală, înseamnă că, via Dani, m-am întovărăşit prin alianţă cu Adrian Copilul Minune şi cu Alex Piţurcă. În ritmul acesta, nu e exclus ca într-o bună zi, o amiciţie tacită să mă lege de Vali Vijelie sau, ajută, Doamne!, de Cristi Borcea.

Printre altele, am devenit un aprig militant în câteva cauze sociale. Enumăr: „Jos Boc!”, „Nu e momentul pentru construirea Catedralei Neamului” sau „Salvaţi salvamarii din Neptun!”. Dispunând de o înaltă conştiinţă civică, când cred în ceva, merg până la capăt şi clichez neabătut.

Citeam zilele trecute că unii şi-au aflat pe Facebook copiii rătăciţi, alţii pe cel ce urma să le aducă moartea. Eu, unul, mi-am găsit briceagul. Îl pierdusem prin clasa a doua. Da, are pagină pe Facebook şi e prieten cu sabia lui Damocles şi cu briciul lui Occam. Ezit însă dacă să-i cer prietenia: poate a ruginit între timp ori s-a tocit, poate noul lui stăpân nu va agrea reîntâlnirea noastră. Nu ştiu ce să fac.

Cred că voi sparge tăcerea şi mă voi sfătui în acest sens cu Dani Vâlcea.

·                  Mutarea „Lupoaicei” în piaţa Sfântul Gheorghe, până acum cea mai spectaculoasă realizare din mandatul primarului Oprescu, e parte a unui program de amploare care constă în montarea în multe zone din Capitală a unor statui vii reprezentând câini vagabonzi.

·                  După ce a vizitat viaductele din zona Basarab, primarul Romei a apreciat şi calitatea noilor ruine antice din Bucureşti.

·                  Cazul şpăgii cerute la vamă celor de la ACDC este de fapt primul pas în impozitarea formaţiilor care concertează în ţara noastră. Pentru prevenirea evaziunii fiscale, măsura va fi aplicată în viitor la intrarea în ţară, deci fanii Metallica, Megadeth … etc. sunt atenţionaţi că respectivele trupe vor cânta „a capella”.

·                  „Drumurile se strică din cauza circulaţiei şi a iernii”, a declarat ministrul Transporturilor, Radu Berceanu. Pentru evitarea acestor probleme, guvernul pregăteşte un proiect pentru intrarea României în hibernare. Totul va îngheţa, cu excepţia taxelor şi a miniştrilor deja criogenizaţi în posturi, iar în cursul acestei perioade va fi introdus şi impozitul pe fulgul de nea.

·                  Surse apropiate preşedinţiei anunţă că dispariţia din ultimele zile a lui Emil Boc este motivată de lucrările de schimbare a bateriilor la telecomanda aflată la Palatul Cotroceni.

·                  După analizarea ofertelor privind achiziţiile de automobile, Hidroelectrica Curtea de Argeş anunţă că a ales varianta optimă, cu care va lua startul în sezonul următor în Formula 1.

·                  Potrivit unui sondaj, din ce în ce mai mulţi români acuză o stare de mahmureală după ultimele alegeri, la care „am fost, probabil, sub influenţa băuturilor alcoolice”.

·                  Pentru evitarea confuziilor la următoarele remanieri, „Guvernul Boc n”, unde n tinde către infinit, ar putea beneficia de denumiri împrumutate din lumea parfumurilor – „Boc, aroma şomajului” („L’aire de chomage … par Bocque”, cum scrie un cititor de la Adevărul :) ) – sau din cinematografia americană – „Boc contraatacă pensiile”.

·                  Trustul Intact îl va invita pe premier la o ediţie aniversară a emisiunii „Gheorghe”. Toate decorurile vor fi reproduse exact, cu excepţia nivelului superior al studioului, care va fi înălţat cu câţiva metri.