Invitaţii de profesie

Cei mai mulţi dintre noii înţelepţi TV reprezintă o combinaţie între cabotini şi vitralii ale micului ecran. Deşi par a avea pricepere universală, excelează într-un singur domeniu: mediocritatea ţanţoşă. Întrebaţi despre orice, de la chirurgie cardiovasculară până la politici fiscale, de la fotbal până la agricultură, vor găsi răspunsuri prompte şi vor da sfaturi precise. Doar „nu ştiu”, „nu mă pricep”, „chestiunea mă depăşeşte” nu vor spune niciodată.

E greu să fii o medie a publicului care te urmăreşte; trebuie să-i spui omului din fotoliu nu adevărul, ci exact ce aşteaptă să audă pentru a-şi confirma o părere pe care, de altfel, tot tu i-ai format-o. Trebuie să sculptezi sarcofage cu limba, să simulezi, prin grimase preocupate şi priviri încărcate de energie, aflarea într-o stare de graţie a discursului. Să mănânci rahat folosind cuțitul și furculița, cu aerul că-i o delicatesă. În această baltă de pixeli, important e să înoţi fără să faci stropi, scoţând din gură, cu aerul că ai spus totul, şiruri de vorbe, ca panglicile nesfârşite ale clovnilor.

Aceşti lideri de idei tocmai idei nu au, pentru că de fapt îşi vând acolo, ca la teleshopping, propria imagine. Sunt elementele active ale unui sistem care, la adăpostul obişnuinţei că nu spune mare lucru, poate să-şi permită să spună orice. Instituţia invitatului de profesie a girat competent cea mai mare fraudă din mass-media: adormirea, câte puţin în fiecare seară, a conştiinţei publice.

Căţeii evazionişti

Aşa cum stau în coşul din cămară, cu perii din vârf zburliţi şi cojile alburii desprinse ca nişte aripi, par nişte duhuri rele venite din altă lume să ne bântuie economia. Întotdeauna am ştiut însă că ticăloşii ăia de căţei de usturoi chinezeşti, cu damful lor total neromânesc, sunt contrafăcuţi. Nici dacă protestatarii i-ar purta colane la gât în Piaţa Victoriei, tot n-ar putea alunga vampirii din fruntea ţării.

Nu prea avem însă ce le face contrabandiştilor. Dacă nu reuşesc să pătrundă pe la moldoveni, cu lădiţa, îşi coboară bărcuţele gonflabile pline cu mujdei pe Dunăre şi intră pe la Drobeta. Iar domnul Vlădescu încă nu ne-a spus totul despre atacurile perfidei mafii mondiale a vegetalelor. Diabolicii bulgari strecoară parfumul de trandafiri în damigene de ţuică, iar castraveţii îi ascund în portierele maşinilor. Nu vreţi să ştiţi cum aduc morcovii. Başca, la întoarcere, iau un portbagaj de nisip şi câteva cochilii de pe plajă, să ne lase şi fără litoral. De ce credeţi că s-au îngustat plajele? De ce o săptămână la Mamaia costă cât o lună la Monaco? Bulgarii i-au furat know-how-ul lui Mazăre, să preia ei toţi turiştii scandinavi de la greci.

România se află în raza de acţiune a temutei mafii filipineze a scobitorilor. Tentaculele contrabandei cu pufuleţi din Thailanda sau cu coji de măr congelate din Indonezia se întind până aici. Chiar şi sârbii ne distrug fără milă salariile, pensiile şi viitorul, trecând graniţa cu punguliţe de Vegeta ascunse în stomac. Cică zilele trecute au prins un jamaican la vama Nădlac când încerca să strecoare nişte foi de dafin ascunse în căptuşeala hainei. L-au bătut grănicerii de l-au zăpăcit. „Cum, mă, vii tu în ţara noastră stabilă din punct de vedere financiar să influenţezi bursa condimentelor şi să distrugi venitul pe cap de locuitor?”. Apoi şi-au dat seama că era marijuana şi l-au lăsat pe om în pace. De „iarbă”, în situaţia actuală, chiar e mare nevoie în România.

Alţii ne inundă cu mărfuri proaste, noi n-am putea răspunde decât exportând câţiva miniştri contrafăcuţi. S-ar potoli toţi subit.

Măsurile de Apoi

* Preşedintele a afirmat că va da un exemplu personal de reducere a cheltuielilor bugetare. La următoarea conferinţă de presă va prezenta premierul de buzunar, cu 15 la sută mai mic, care funcţionează cu cheiţă.

* Un indian în vârstă de 83 de ani, Prahlad Jani, care susţine că nu a mâncat şi nu a băut nimic timp de şapte decenii, a stat fără apă şi hrană timp de 15 zile în cadrul unui test organizat de armată. „Vedeţi?”, a spus Emil Boc, „iată că se poate”.

* Studii de ultimă oră arată că ţările cu populaţie redusă suportă cel mai bine criza. În cadrul campaniei „Viaţă lungă, sărăcia omului”, au fost prezentate câteva metode de strângere a curelei, insistându-se pe cea peste gât.

* Ministerul Sănătăţii a anunţat un succes important în ceea ce priveşte asistenţa medicală din România: creşterea speranţei de moarte.

* „ Singurele lucruri sigure în viaţă sunt moartea şi taxele” este noul slogan al ANAF. Instituţia analizează posibilitatea de a lupta împotriva celor mai mari evazionişti, aceia care vor să scape de plata taxelor prin trecerea în nefiinţă. „Întrucât locuiesc pe teritoriul ţării, respectivii trebuie să facă dovada faptului că nu realizează venituri în România. În caz de neprezentare la oficiile noastre, vor fi drastic impozitaţi”, a declarat un oficial.

* Începând chiar cu Ziua Copiilor, indemnizaţia de stat pentru creşterea acestora va fi redusă cu 25%. Cum 8 martie şi 1 mai au trecut, guvernul intenţionează să propună noi sărbători oficiale: Ziua de Apoi a Pensionarului şi săptămâna de lucru de 40 de zile, cu plata la parastas.

* După modelul Nopţii Albe a muzeelor, când peste 30 de aşezăminte culturale sunt deschise gratis pentru accesul publicului, săptămâna viitoare se va organiza „Ziua porţilor deschise” în toate cimitirele şi crematoriile din ţară.

* După ce Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care se cere interzicerea folosirii cianurii în exploatările miniere, oficialităţile vor împărţi populaţiei substanţa, ca rezervă de hrană.

Notă: articolul apare şi în cotidianul Adevărul.

Viaţa e frumoasă

Şi uite-aşa, într-o zi, America, asemenea unui calendar atârnat de ventuză în perete, o ia brusc la vale. Cât ai zice „China”, Europa se clatină ca o masă cu un picior mai scurt şi totul pleacă în derivă, vezi state comportându-se ca nişte banale supiere ori ca nişte boluri de compot, împrăştiindu-şi conţinutul şi datoriile peste tot.

Iată cum Grecia cade şi ea ca o zaharniţă, capacul pluteşte printre granulele dulci, totul pare o joacă, o reclamă dintre acelea care promit fericire solemnă întregii familii, un „moment Kodak” prelungit şi după ce degetul s-a retras de pe declanşator, dar dacă priviţi atent veţi observa că, deşi gura părintelui încă e arcuită, ochii, adevăraţii purtători de bucurie ai zâmbetului, nu mai râd, ci privesc îngrijoraţi în gol, de teama viitorului.

Acesta e războiul pe care generaţiile noastre nu l-au prins, din care lipseşte însă, şi aici e problema, exact inamicul, căci pe cine să dai vina?, pe bursă?, pe americani?, pe legea vaselor comunicante?, vinovatul e fictiv. Suntem în epoca în care inexistentul are principii de funcţionare, efectele produc cauze, iar teama de drobul de sare mută munţii din loc. Dar unde e paradisul? Trebuia să citeşti ce era scris în contractul pe care l-ai semnat când ai venit pe lume, cu litere foarte mărunte sub paragraful cu litere mărunte, iar între rândurile cu litere infinitezimale erau rândurile cu litere de culoarea hârtiei, ei bine acolo scrie clar, pe româneşte, că viaţa e o reţetă pe care uneori nu ţi-o mai poţi permite, deci trebuie să reduci din ingrediente, guvernul te va informa din timp cu cât.

Suntem cioburi în devenire, unite doar de teama de a ne pierde economiile şi pensiile la fel de fictive ca banii care s-au cheltuit fără măsură, declanşând criza. Ne ascundem prin cutiile de scobitori cu găurică în capac, ţinându-ne respiraţia ca metodă de antrenament pentru momentele în care preşedintele ne va informa că viaţa se va reduce cu 100%, iar criza e pe cale de rezolvare din lipsă de subiecţi.

În aceste tragice momente, eu totuşi pe greci i-aş alege să conducă lumea. Măcar am dansa ca descreieraţii pe plajă când totul se duce dracului.

Poză în doi, cu vedetă

ray-arco-revista-cinema

Pe vremuri, exista un corespondent al revistei Cinema la Hollywood, Ray Arco, care se fotografia alături de vedetele cinematografiei mondiale în timp ce acestea răsfoiau respectiva publicaţie. Văzând imaginile, aveai senzaţia că DeNiro era teribil de interesat de ultimul rol de inginer cu repartiţie la ţară al lui Emil Hossu sau că Nick Nolte de-abia aştepta veşti despre Aurel Giurumia.

Poza alături de o vedetă e o minciună autorizată. Doi oameni privind ţeapăn spre obiectiv; unul e celebru, celălalt nu. Anonimul are o mişcare timidă, nedusă până la capăt, de a-l cuprinde pe celălalt pe după umeri. Al doilea mai are două secunde de politeţe din raţia de cinci pe care şi-o alocă pentru fiecare solicitant. Vedeta dă dovadă de amabilitate la normă în scopuri de imagine, celălalt agoniseşte dovezi pentru CV. „Iată-mă pe mine şi pe Bănel Nicoliţă în faţa autocarului Stelei. I-am spus «Baftă!», mi-a zis «Merci». Am rămas prieteni pe viaţă”. Sau „Aici sunt cu Dalai Lama pe aeroportul din Hong Kong. Ne-am simţit minunat în cele trei secunde în care ne-am imortalizat lângă toaletă”.

În general, fotografia realizată de către un amator fie surprinde un moment intim, de familie, fie consfinţeşte vizitarea unui obiectiv turistic. În prima situaţie, trupurile sunt relaxate, se caută şi se sprijină unul pe celălalt, într-o atmosferă caldă, în cea de-a doua, solicitantul trăieşte doar emoţia unei posesii vremelnice. Tocmai aici se află nepotrivirea pe care ochiul o demască imediat: vedeta e un pisc cucerit care ar trebui să se transforme, pentru o clipă, într-un prieten. Lucru imposibil: puţine lucruri respiră atâta distanţare ca o apropiere forţată. Doi oameni care stau alături ca două uluce în gard nu pot fi decât totalmente străini.

Mulţi se simt împliniţi de asemenea momente. „A trăit 87 de ani şi a cunoscut mulţi oameni celebri. În 1982, l-a întâlnit pe Marius Ţeicu (dreapta) în gara din Bârlad”. Iată un model de necrolog, cu poză ovală în doi, care ar putea da sens unei vieţi pline de întâlniri de-o clipă.

Foto: filmreporter.ro