Moartea unui om lucid

Călătoria elefantului a ajuns la capăt. După câteva intermitenţe, moartea şi-a reluat funcţionarea. Sturzii de deasupra capului lui Jose Anaiço au coborât, la fel şi maşinăria zburătoare a părintelui Lourenço. În schimb, José de Sousa Saramago s-a ridicat de la pământ şi nu se ştie prea bine încotro s-a dus.

De la Faulkner încoace, ori poate de la Márquez, niciun scriitor nu a fost cu adevărat un creator de lume, nu una perfectă, nici cea mai bună dintre cele posibile, ci una supusă chinurilor şi întrebărilor. Saramago a fost un necredincios şi nu e de mirare. Cum putea concepe un astfel de autor că, la rândul lui, face parte din opera unui alt autor? Poate că şi el a aşteptat, cu deznădăjduită speranţă, ca unul dintre personaje să i se ridice în faţă, chestionându-i autoritatea, deciziile, frazele lungi şi cărţile care nu se termină cu sentinţe ori concluzii. El chiar a trăit potrivit celor pe care le-a predicat. A refuzat credinţa, dar a practicat umilinţa. A ocolit măririle, acceptând în schimb exilul şi anatemele. Şi-a asumat tot ce i-a fost dat, chiar şi numele de Saramago, o eroare funcţionărească moştenită de la părinte, iar din sucul amar al acestei ridichi sălbatice s-au hrănit mulţi. A fost un tată îndepărtat, adoptat de mulţi copii.

De când acest om îngrozitor de lucid a pus punct, semnul acela pe care nu-l iubea deloc, descopăr la toţi cei care l-au citit şi care vorbesc despre el acelaşi sentiment: o amărăciune tandră, însoţită de un zâmbet duios. Iar acest zâmbet este o moştenire: nicicând un scriitor al lipsei de speranţă nu a lăsat, la plecare, un mod mai bun de a afla speranţa. Dedesubt, duplicatele lui imperfecte se întreabă dacă n-ar trebui oare să voteze în alb, orbi fără nume străbat bâjbâind coridoare pline cu excremente, funcţionari însinguraţi bântuie prin arhive căutând doar ei ştiu pe cine. Orfanii au învăţat să-şi pună întrebări, oricât de triste ar fi răspunsurile lor, să pună la îndoială, să căute, să persiste, să scormonească, să înţepe membrana lumii cu degetele, să pipăie rănile.

Nimic nu ar trebui să ne mire la acest om blând, al cărui pesimism era învelit în cel mai cald umor. Nici măcar ca, peste un timp, o carte sau chiar o evanghelie semnată cu numele lui să cadă din cer, aterizând în praf undeva într-o peninsulă desprinsă de restul Europei.