Prietenii post-mortem

Deja, distribuţia din studiourile TV pare un început de banc. Preotul, rabinul, poliţistul şi celelalte figuri mitologice sunt înlocuite însă de analist, de actorul din filmografia căruia nu-ţi poţi aminti, oricât te-ai chinui, un titlu, şi – că e vorba de arşiţă, bacalaureat, o capră care nu dă lapte sau un accident de circulaţie – de un psiholog. Ultimul trebuie să dea profunzime subiectului, extrăgând seva subconştientului din drobul de sare.

Când cineva cunoscut moare, nelipsit e însă evocatorul profesionist. Nici măcar nu trebuie ca decesul să se fi produs de curând, căci pentru genul acesta de om comemorarea e o aniversare, iar dispărutul un soclu pe care să-şi înalţe persoana. Să faci ceva în viaţă e prea puţin important, esenţial e să înoţi printre contemporani, păstrând dovezi credibile în acest sens. „Iată-mă alături de Bănel lângă autocarul Stelei” spune, apoi răsfiră o nouă imagine, în care îl putem vedea undeva, în rândul al patrulea, în mulţimea care înconjura cristelniţa la un botez din înalta societate. O poză realizată pe un terminal de aeroport, alături de un actor cunoscut, îi injectează verva şi competenţa de a vorbi despre filmele acestuia şi, de ce nu?, despre film în general.

Într-o povestire de Cehov, un general e „închiriat” să participe la nunta unor necunoscuţi, dar pentru că monopolizează discuţia şi bate câmpii despre vremurile trecute, e dat afară. Omul nostru nu păţeşte nicicând aşa. Vorbeşte oftând despre „adevăraţii artişti, pe care, din păcate, nu-i mai bagă nimeni în seamă”, însă nu se referă la aceştia, ci la el însuşi, pe care încă mai avem şansa de a-l aprecia. Dacă taina prieteniei o fi existat cândva între cel dus şi purtătorul său neautorizat de cuvânt, ea se fărâmă încet, ca aripa unui fluture într-un insectar. Se referă la dispărut cu o familiară nesimţire, numindu-l prin porecle ori prin diminutive, dezvăluind câteva elemente picante din viaţa de-abia încheiată. De unde bărbia îi tremura pios şi ochii se chinuiau să împingă nişte lacrimi, se însufleţeşte brusc când deplasează povestea spre el însuşi, pentru a aminti de un album scos prin 1997, cu cântece leşioase.

Cum înghesuiala firelor de nisip din jurul monumentelor e mare, de obicei, un alt satelit uman intră în direct, negându-i primului statutul spre a-l revendica pentru sine. De aici şi hemoragia de titulaturi: „adevărate fiice”, „amante oficiale”, „fii recunoscuţi” ori „cei mai buni prieteni post-mortem”.

Johnny Carson avea o vorbă: „Dacă viaţa ar fi corectă, Elvis ar trăi, iar imitatorii lui nu”. Funcţionează şi în cazul acesta.