În capitalism, crizele financiare sunt paradoxale semne de sănătate, un avertisment că e necesară o reaşezare a sistemului. În comunismul totalitar, criza e continuă şi e prezentată drept sănătate, iar viitorul luminos e atât de îndepărtat, încât practic nu există. Capitalismul a rezolvat problema dându-ţi viitorul acum, prin contractul de credit, însă citiţi cu atenţie rândurile scrise cu litere mici din partea de jos!, pentru asta va trebui să munceşti până la sfârşitul vieţii. Şi cel mai amuzant lucru este că viitorul e deocamdată produs în China, aşa cum puteţi vedea pe etichetele celor mai multe dintre obiectele pe care le cumpăraţi.

Ca în cele mai îndepărtate vremuri, omul se sperie de o invenţie a sa. Un lanţ de abstractizări şi o epidemie de panică provoacă astăzi un efect al naibii de concret. Nu putem însă vorbi de criza banului fără să ne referim la cea a omului, care o precede şi o cauzează. Vrem totul – un alt televizor, o maşină nouă, un alt sistem audio (infinit.1), ultima variantă de Windows – şi îl vrem acum. Colecţia de toamnă-iarnă a înlocuit-o nu doar în magazine pe cea de primăvară-vară, ci şi în minţile noastre. Trebuie să ne actualizăm permanent şifonierele, cămările, garajele, ca să ne umplem vieţile. Nu mai există o evoluţie a ideilor: ea s-a mutat definitiv în lumea echipamentelor.

„Opriţi planeta, vreau să cobor!”, se spunea la sfârşitul anilor 60. Iată, planeta s-a oprit astăzi din cauza crizei, dar cum naiba să cobori? Ai rate de plătit. Probabil că însăşi America va fi nevoită să renunţe la contractul pentru războiul din Irak, deoarece nu-şi mai permite să plătească ratele.

Asta nu trebuie însă să ne facă să credem în discursul liderilor de la Kremlin, care acuză „iresponsabilitatea sistemului financiar american”, uitând cu bună ştiinţă ce a generat sistemul din incubatoarele căruia au răsărit şi ei. Putem pune semnul egal între şantajul petrolului şi cel al gazelor naturale ca moduri cinice de acţiune, însă mutaţia pe care o aduce consumismul e mai puţin periculoasă decât cea pe care o presupune comunismul, unde eşti silit să-ţi amanetezi viitorul, al tău, al urmaşilor tăi şi al urmaşilor lor, şi tot nu ai nimic.

Dacă din visul american transformat astăzi în coşmar te mai poţi trezi, se pare că nimeni nu poate trăi „visul de aur al omenirii” decât după ce a murit. Ca popor păţit, cred că ar trebui să ne amintim acest lucru.