Cine decide în cazul apariţiei unei sarcini neaşteptate?

Amândoi

de Adrian Georgescu

Într-o asemenea situaţie, decizia, indiferent care ar fi ea, trebuie luată în doi, iar ponderea trebuie să fie 50%-50%. Există, evident anumite excepţii, cum ar fi violul ori când starea de sănătate a mamei nu permite ducerea unei sarcini.

Ascunderea faţă de tată a apariţiei unei sarcini mi se pare o greşeală. Este şi copilul lui. Un bărbat care nu doreşte ca perechea lui să facă un avort este oricum mai pregătit decât respectiva în a deveni părinte, deci şi-ar putea asuma singur această responsabilitate. Legea e însă mai degrabă interesată de dreptul unei femei de a face un avort decât de şansa dată de Dumnezeu unui copil de a trăi alături de cel puţin un părinte care să-l vrea şi care să-l iubească.

Să mergem la polul opus. Ce face în general o femeie care îşi doreşte un copil, dar care nu are o relaţie stabilă? Seduce un bărbat şi-l convinge că a folosit una dintre metodele contraceptive feminine. E o metodă mai la îndemână decât a apela la o bancă de spermă, unde donatori sunt bărbaţi care şi-au asumat condiţia anonimităţii şi care, în plus, sunt şi testaţi medical. După un timp, bărbatul e pus în faţa unui fapt împlinit, ceea ce poate presupune şi plata unor obligaţii financiare pentru un lucru pe care nu şi l-a asumat.

Eu cred că o femeie ar trebui să aibă drept de veto doar în cazul în care ea vrea copilul, dar el nu şi numai dacă ea îşi asumă integral responsabilitatea creşterii şi a întreţinerii. Altfel, este nedrept, nenatural şi ilogic, adică un abuz.

Alegerea unuia singur

de Elena Georgescu

Un astfel de moment, cel al sarcinii neaşteptate, e trăit în mod diferit de către cei doi. Bărbatul, deşi implicat, este în continuare liber, iar femeia, confruntată cu o dimensiune diferită a realităţii, devine prizoniera propriei sarcini.

Nu cred că o astfel de decizie poate fi luată în comun. În cazul unei sarcini neaşteptate, votul este deplasat şi inutil şi e mai potrivit ca alegerea să fie făcută de către femeie. Sigur, ea poate cere părerea partenerului, a părinţilor, a medicului, a preotului sau a oricui doreşte, dar dacă se va lăsa sau nu influenţată de aceştia e numai treaba ei. În cazul în care ponderea decizională ar fi egală, cât de „democratic” ar fi, de exemplu, ca un bărbat să silească o femeie să nască un copil pe care ea nu-l vrea?

Avortul este considerat un păcat grav. Poate cineva care doreşte să ia parte la o astfel de decizie să-şi asume şi partea de vinovăţie care i se cuvine, neputinţa de a se ierta, trauma post avort? Un bărbat poate traversa o perioadă de doliu, însă nu va simţi niciodată aceeaşi apăsare de a-l fi ucis pe cel pe care îl plânge.

A lăsa un copil, convinsă fiind că nu eşti pregatită pentru acest lucru, e la fel de greu. Adesea, bărbatul promite că va ajuta şi el cu ce poate, dar această afirmaţie include şi varianta „zero”. Responsabilitatea, sacrificiile, compromisurile, depresiile şi chinurile îi revin într-o proporţie covârşitoare femeii, de aceea şi decizia trebuie să-i aparţină ei.

Străini de fotbal

La România – Franţa, un banner pe care era scris „Fără străini la naţională” amintea de acel „Nu ne vindem ţara”.

România sîntem noi şi totuşi alţii. De cîte ori spunem „România e o ţară de …” sau „Aici nu se va schimba niciodată nimic”, ne referim mereu la ceilalţi, niciodată la noi. Nu cred că există neam care să aibă mai mare nevoie de străini, care să le dorească la nivel subconştient intervenţia, dar care să-i respingă cu atîta hotărîre prin vorbe şi prin fapte.

Ne apărăm nu numai sărăcia şi nevoile, ci şi alibiurile. Dacă am accepta antrenori sau jucători străini la lotul naţional, ar însemna că am admite prea multe. Că avem nevoie de selecţioneri care să vorbească acum despre blaturi, nu peste cîţiva ani, că „generaţia de aur” a fost doar o excepţie, că într-o ţară în care fotbalul este, la mare distanţă faţă de celelalte discipline, cel mai iubit şi mai practicat sport, nu avem unsprezece fotbalişti buni.

Nu am fost înfrînţi în meciul cu Franţa, însă am fost încă o dată depăşiţi, ceea ce, dacă ne-am încumeta să privim spre viitor, e şi mai rău. Am văzut cum cei mai mulţi dintre „tricolori” nu rezistă fizic la 90 de minute de joc şi nu pot pune mingea jos pentru a lega mai mult de trei pase. După maximum jumătate de oră, s-au retras către propriul careu ca şi cum ar fi căutat sînul matern, abandonînd nu doar ideea de a construi, ci şi pe aceea de a face pressing. Totul, sub privirile unui antrenor care părea un dirijor cu braţele în ghips, ascultînd muzică în căşti în faţa orchestrei pe care trebuia să o conducă. A nu risca niciodată în timpul unui meci erodează însă nu numai şansa unei victorii, ci şi esenţa sportului. Pe scurt, în miezul acestui spectacol care e fotbalul modern, sîntem plictisitori.

Avem un fotbal fără sistem osos, susţinut doar de explicaţii şi de mici lupte de gherilă, care nu priveşte mai departe de tabela de marcaj. Singurul post veşnic neocupat (în conducerea FRF, la nivel de selecţioner sau pe teren) este cel al omului care să construiască şi care să-şi asume reponsabilitatea. Devenim excelenţi pasatori doar cînd vine vorba de răspundere. A ajuns fundaşul central Goian să fie cel mai bun servant şi marcator, dar fotbalul românesc nu are nici o problemă.

Sîntem o lume ghemuită în ea însăşi, privind cu răutate de sub pătură către oricine ar putea aprinde lumina. Marea calitate a unui selecţioner venit de pe alte meleaguri ar fi că, fiind străin de ţară, ar fi străin şi de sistem, deci şi de această mentalitate care ne îndeamnă să spunem că la Constanţa am cîştigat un punct, nu că am pierdut două. Ne mulţumim însă ca de mulţi ani să visăm, sub conducerea lui Mircea Sandu şi a lui Dumitru Dragomir, la mitul eternei reîntoarceri a lui Lucescu şi să-l regretăm pe Hagi.

Mureşan, marele cîştig

Pentru prima jumătate de oră, se impune să spunem „Bravo, România!”. Atacul a răsărit neaşteptat, aşa cum ies florile prin crăpăturile asfaltului. Ştiam prea bine că ne putem apăra, că sîntem capabili să punem bariere pe toate căile de acces, pentru că, offf!, am făcut-o prea des, dar nu mai ştiam cum arată careul advers. În loc să ne inventăm alibiuri, pur şi simplu am jucat fotbal.

Pentru ora care a urmat, ar trebui să ne întrebăm nu dacă am jucat fotbal, ci dacă am fost pe teren. Păcat, România! Pentru că, în faza defensivă, nu am putut să ne adaptăm la viteza şi la jocul „din prima” ale francezilor, propulsaţi de acest turbodiesel care este Ribery şi de geniul exploziv al lui Gourcuff. Pentru că Lobonţ, după cîteva intervenţii în care a arătat de ce i se spune „Pisica”, a luat un gol parabil de la distanţă.

Există însă un mare cîştig adus de acest meci: Gabi Mureşan. Mulţi s-au întrebat de ce Florent Malouda, într-un interviu dat înaintea partidei, îl enumera, după Mutu şi Chivu, ca fiind un foarte bun jucător român. Răspunsul l-am primit la Constanţa. A respins, a trimis angajări bune în adîncime, a fost aproape perfect. Mai mult, cîteva cadre surprinse de camerele de luat vederi ni l-au arătat pe închizătorul lui CFR Cluj incredibil de calm în, practic, prima sa partidă importantă la echipa naţională.

Am pierdut o şansă? Ţinînd cont de faptul că am avut 2-0, da. Am avut noroc? Văzînd la lucru noua echipă a Franţei, mult întinerită şi cu două viteze în plus faţă de Euro 2008, din nou da. O întrebare rămîne în continuare: cînd vom vedea un jucător român care măcar să îşi asume un şut de la distanţă precum acela expediat de Gourcuff?