Frumuseţea de la Indian Wells

Djokovici şi Nadal au jucat o finală de vis, Federer se îndepărtează către orizont.

Finala de la Indian Wells a fost un meci jucat din toţi rărunchii, cu acel amestec de voinţă şi calcul propriu tenisului, un „care pe care” aşteptat de toată lumea să încheie socotelile. Deseori, se auzea doar canonada zgomotelor făcute de minge la întâlnirea cu racheta şi scârţâitul călcâielor pe suprafaţa albastră. Rar, câte un rever tăiat întârzia ritmul de staccato al partidei, iar stopurile la fileu au fost atât de puţine, de parcă n-ar fi fost timp pentru ele. Să amintim că, până după mijlocul setului decisiv, nu a existat un as, ca şi cum Nadal şi Djokovici şi-ar fi refuzat până şi satisfacţia unui punct obţinut fără replică pentru a se lăsa pradă acelui nebunesc „Hai să vedem fără întârziere care-i cel mai bun!”.

Continue reading

House M.D.

Creatorul acestui serial, domnul M.D., ne vinde ceva pe care el ar trebui să plătească bani grei.

În Liga 1, un meci nu primeşte titlul de derby ţinându-se cont de valoarea competitoarelor, de tradiţia lor sau de poziţia în clasament. Criteriul principal e potenţialul de faze şi de fraze controversate pe care partida îl oferă. Noi neavând prea multe faze din celelalte, necontroversate, în urma cărora mingea intră în poartă într-un mod sublim şi clar, cele banale devin adevărate avuţii naţionale. O sumedenie de oameni trăiesc de pe urma lor şi avem atâtea, încât am putea să şi exportăm. Germanii n-au mai văzut diatribe ca astea de secole. Japonezii ar plăti greutatea lor în aur pentru un concurs telefonic de “Ba pe-a mă-tii!”. Englezii, cu bucuria lor copilărească de la fiecare corner, habar n-au unde se află adevărata desfătare sportivă: în vorbă.

I-a atins piciorul? A fost ofsaid? Era mâna lipită de corp şi dacă da, de al cui? A fost intenţie? Neatenţie? Intrare prin alunecare sau prin efracţie? Fault ori tentativă de omor? Să dăm faza înapoi până prin ’83, să-i vedem cauzele, să-i stabilim resorturile. Poate fundaşul a avut o copilărie nefericită. La telefon îl avem pe X, care ne va ajuta să rămânem nelămuriţi, iar pe celălalt fir este Y, care-l va înjura pe X pentru a păstra intact spiritul competiţional.

Tot ce e discutabil indiscutabil se discută. Pacientul e pe masă, cu maţele scoase şi ochii daţi peste cap, iar medicii pun radiografiile pe ecranul luminos şi pariază dacă e cancer sau guturai. E un fel de “House Mitică Dragomir”, cu doctori aflaţi în slujba bolii, în care pacientul moare încet, dar sigur. Creatorul acestui serial de succes vinde la licitaţie dreptul de a se purta discuţii la TV, întrucât meciurile sunt doar un bonus la pachetul vorbit. Ba chiar mai mult: eternizându-se la buletinele de ştiri, îşi conservă puterea, căci rolul principal îi permite să-şi păstreze cota de piaţă, în timp ce fotbalul în sine rămâne activitate de fundal, rezervată actorilor secundari. De aceea a fost pusă în scenă şi “cearta” cu Becali: în lipsa performanţelor de pe teren, vorbele sunt totul: material de construcţie, unelte, personaje, decor, monedă.

Astfel, fotbalul rămâne ieftin, deşi costă mult. Nu ne îndreptăm spre pay-per-view, ci către free-for-nothing. Acum trei ani, Liga 1 s-a vândut ca o maşină cu kilometrajul dat înapoi. Acum, după ce mulţi şi-au dat seama că meciurile noastre de fotbal pot fi televizate şi la radio, se dă pe bucăţi. Peste trei ani, când nu vom mai avea nicio echipă în grupele competiţiilor europene şi nicio şansă de calificare la un turneu final, poate vom înţelege că vorbele nu sunt sport şi că furatul propriei căciuli nu-i model de afacere.

Regele moare

De când o droaie de vraci şi şarlatani, şuţi încă neprinşi prezentaţi ca negustori cinstiţi sau circari de două parale au pus stăpânire pe castel, nobilii, conţii, celelalte sporturi au ajuns în temniţă. Sportul-rege încă mai mişcă, deschide ochii când nu te aştepţi să ceară un pahar cu apă sau să i se aducă oliţa, dar în principiu mult nu mai are. Cei care ar fi trebuit să-l vindece se îmbrâncesc în a-i trage faţa de pernă de sub cap ori a-i smulge şi ultimul titlu de nobleţe, pentru a construi pe domeniile regale un nou ansamblu rezidenţial.

Poporul nu a observat că de mult pe tron nu mai urca suveranul, ci măscăriciul curţii. Şi cum ar fi putut să vadă? Pe măsură ce Fotbal I Zdrobitorul se îndreaptă spre moarte, pictorii şi poeţii îl zugrăvesc din ce în ce mai viu, cu pieptul în afară şi zâmbetul de idiot hazliu întipărit pe chip. Statuile ecvestre îl înfăţişează tot cu sabia ridicată şi, din când în când, pentru a-şi confirma statutul monarhic, falsul sport-rege strânge o armată de se întunecă audienţele de 0.1 şi pleacă peste hotare la cucerit. În două-trei zile se întoarce vorbind singur, burduşit de goluri şi de şuturi în fund, pentru că în statele vecine de mult nu mai păcăleşti pe nimeni cu astfel de simulacre.

În interiorul ţării, farsa merge însă strună. Când bufonul apare la balcon, susţinut din spate de câţiva curteni ca o păpuşă din cârpe, ai jura că-i os domnesc. Deşi e ghebos, puhav, ştirb şi nu poate lega două vorbe, jocurile de oglinzi îl arată mare, pomezile şi luminile îi fac tenul strălucitor, uralele îi acoperă bâlbâiala şi o transformă în discurs. Dacă vreunul din mulţime se uită prea lung la gnom şi-l arată cu degetul, trompeţii sună prelung şi doi actoraşi încep ca din întâmplare să-şi care palme la balcon, iar dansatoarele prind a dansa din buric, spre încântarea mulţimii. Seară de seară, se organizează turniruri, cu felurite arme: de la înjurătura de mamă până la lupta în noroi sau duelul cavaleresc între Cretinul din Salonta şi Mutantul din Slobozia.

În ciuda spectacolelor organizate pentru a-l ţine în viaţă şi a-l face să-şi merite banii la strângerea de biruri, fotbalul va muri în această ţară, aidoma celorlalte sporturi. Când ceasul va sosi, pe străzi nu se va striga “Regele a murit! Trăiască regele!”. Lumea va fi la televizor, căci fantoma sportului-rege va trăi veşnic prin şarlatanii şi măscăricii ei.

Ce joacă echipa României?

După turneul din Cipru, întrebarea revine. Pregătesc băieţii un număr coregrafic pentru Eurovision?, căci doar votul altor naţiuni ne-ar mai putea aduce calificarea, cât timp ce fac ei pe teren se află undeva între baba oarba şi fugărirea unei găini prin bătătură.

Meciurile selecţionatei României au devenit un plictisitor prolog la mult mai interesantele sesiuni de scuze şi de explicaţii ale antrenorului. De-abia aştept întâlnirea cu echipa Luxemburgului, atent pândită zilele trecute de spionul nostru septuagenar, pentru a auzi discursul: “E normal să fie critici şi fiecare să-şi spună punctul de vedere. Trebuie ţinut însă cont de faptul că am avut de-a face cu o echipă în cea mai bună formă, care, deşi cu doi jucători eliminaţi încă din minutul 6 şi fără şanse matematice la calificare, a luptat din toate puterile, dejucându-ne schemele secrete de la cornere. Ştiţi că în general nu comentez arbitrajul, dar nu uitaţi că am fost dezavantajaţi clar la toate cele cinci goluri primite, care din henţuri, care din ofsaid, care din faulturi grosolane”.

E posibil ca Răzvan să se fi concentrat la rularea unui lot cât mai larg, din teama de a nu-l scăpa din vedere pe acel Messi român care deocamdată paşte oile prin Munţii Vrancei. Cât va mai continua însă testarea şi cu câţi alţi oameni? În curând, fiecare dintre noi ne-am putea trezi cu o scrisoare de încorporare de la FRF: “Pregăteşte-ţi pijamaua şi jocul de rummy! Răzvan are nevoie de tine!”.

Între timp, tot testând formule de echipă, am ajuns pe locul 57 în topul FIFA. Noroc că nu se retrogradează de acolo, căci în 2012 ne-am putea lupta la baraj cu selecţionata omizilor gigantice din Aldebaran. Dacă lucrurile continuă aşa, urna a patra va deveni prilej de plăcute amintiri şi vom beneficia de una specială, ca-n bancul cu Bulă care-şi caută noul născut la diferite etaje ale maternităţii. “Şi acum”, va face cu ochiul Platini către sala care deja se sufocă de râs, “urmează urna a şaptea, cea cu România, şi vom afla în ce grupă echipele vor avea privilegiul de a se distra tur-retur cu jolly-joker-ul competiţiei”.

Amicale cu Brazilia şi Argentina? Această echipă naţională costă prea mult şi face prea puţin. Mai bine aducem Argentina şi Brazilia şi le lăsăm să joace între ele, fotbaliştilor noştri rezervându-le rolul copiilor de mingi. Dreptul de a le întâlni trebuia câştigat pe teren, în preliminarii. A le plăti adversari de lux e ca şi cum le-am tocmi ca meditator o profesoară de canto pentru a-i ajuta să cânte manele.

Fabricantul de paşi

Pe 5 februarie, Stefaan Engels, suferind de astm, a terminat un an în care a alergat un maraton pe zi.

Pe şoselele lumii, în Alicante, New York, Porto, Londra, Montreal, Gent, Mexico City, Veneţia sau Barcelona, el e la locul de muncă, pontând cu talpa. Uneori, calapodul, cu toată precizia sa, la care întreaga specie a lucrat mii şi mii de ani, oferă erori când nu te aştepţi: o pietricică se strecoară sub călcâi ori în interiorul pantofului, o baltă răsare ca un ocean în calea călătorului. Pentru Stefaan nu există însă rebuturi, cu paşii mici şi chinuiţi procedează ca şi cu ceilalţi, sănătoşi, simetrici şi elastici: îi lasă în urmă şi fabrică alţii.

O, dar dacă i-aţi fi văzut pe primii, realizaţi cam acum 48 de ani, pe vremea uceniciei lui într-ale mersului! Erau pricăjiţi, de câţiva centimetri, inegali, haotici. Piciorul stâng zăbovea în aer câteva secunde, ca un animal adulmecând aerul, dreptul cădea pieziş şi stângul se prăvălea imediat, de parcă taman atunci s-ar fi decis să recupereze întârzierea, apoi poc!, micul Stefaan pica în nas. Pe la jumătatea drumului, a fost diagnosticat cu astm şi sfătuit de medici să stea departe de sport, dar încăpăţânatul din Gent a însutit treptat producţia. În 2007 şi 2008, a terminat 20 de competiţii Iron Man (3,86 km înot, 180 km ciclism, 42,195 km alergare), iar la începutul lui 2010 a decis să execute un maraton pe zi, timp de un an.

Tehnologia nu-i de ultimă oră, o folosim toţi, că alergăm după autobuz ori spre bucătărie, când cafeaua ameninţă să dea în foc. Mai întâi, corpul se înclină uşurel în faţă, iar un picior, să zicem dreptul, se îndoaie de la genunchi, fiind ridicat şi aruncat înainte, ca un angrenaj bielă-manivelă. Concomitent, stângul, proptindu-se în metatars, împinge întreaga maşinărie spre necunoscut, iar pentru o fracţiune de secundă, omul pluteşte, înainte de a reveni pe planetă, unde ciclul e reluat simetric. Numeroşi oameni, de la împăratul Napoleon la cosmonautul Armstrong, de la filosoful Lao Tze la psihologul Milton Erickson, au văzut diverse valenţe ale pasului. Cu cele două unelte ale sale, fiecare dispunând de 26 oase, 31 de articulaţii şi 20 de muşchi, domnul Engels i-a dat atât dimensiunea muncii, cât şi pe cea a vacanţei, căci declară că, alergând, lucrează ca oricare dintre noi, dar se şi odihneşte.

Departamentul contabil va aprecia producţia anuală la justa valoare: 15.401 kilometri pe an, aşadar peste 23 de milioane de paşi realizaţi pe fugă, depuşi însă cu temei şi aplicaţie pe teritoriile a şapte ţări. Tot alergând aşa, Stefaan Engels n-a văzut nici măcar filmul Forrest Gump. Nu a fost timp.

P.S. Despre Stefaan Engels mai puteţi citi aici, aici şi aici.

Viitorul e în Asia

Fotbalul românesc trebuie să iasă de urgenţă din Europa!

Un fenomen misterios se petrece: în timp ce vestul european se îndepărtează cu viteză de fotbaliştii noştri, locurile exotice, unde abţibildurile Panini sunt considerate legitimaţii de serviciu, se apropie. Nu e o întâmplare, ci un plan abil gândit de conducători. Deja, Mircea Rednic, împreună cu Ana Maria Prodan, pune bazele unui imperiu colonial. În Lankaran, “Puriul” e privit ca un mag, de când a prevăzut trei răsărituri de soare consecutive şi faptul că va transfera acolo 18 jucători români în 2011. Fotografiile sale alături de Mircea Lucescu au fost transformate în postere stradale şi în locuri de pelerinaj.

Aceasta sunt metodele prin care fotbalul românesc se va salva. Antrenorii noştri să plece în zone cu fotbal slab şi bani mulţi, ca nişte misionari. În două săptămâni, tehnicianul va primi un loc în sfatul bătrânilor, profilul îi va apărea pe o monedă, un metru de conductă petrolieră va fi botezat cu numele său. Va urma calificarea într-o competiţie de anvergură internaţională pe plan local, Cupa Şeicului Nomad. Când contractele pe şase luni vor expira, fotbaliştii vor reveni bronzaţi în România şi secătuiţi de răbdări, căci legi drastice îi vor fi ţinut departe de feminetul local, dar alţii le vor lua locul.

Mutarea în Asia e cea mai bună măsură pentru a evita dispariţia fotbalului românesc. Nu vedeţi ce tratament ne aplică nemţii? În Schengen nu ne vor. Antrenorii lor ne boicotează aşii, obligându-i să înveţe limba locului şi obiceiurile, printre care şi munca. Magath nu ţine cont de faptul că bietul Deac a învăţat să tuşească în germană şi pronunţă deja “Ja, ja, das ist gut!” cu accent de film XXX optzecist. Golgeterul Andrei Cristea de-abia s-a putut strecura în liga a doua, Ioniţă aproape că nu mai prinde loc nici în autocar. Negocierile celor de la Hamburg pentru Torje seamănă, prin duritate şi întindere, cu discuţiile de pace din Orientul Mijlociu.

De aceea Mitică Dragomir vrea să cumpere pământ în Antalya, pentru a construi acolo viitorul. Putem obţine astfel un minicampionat de iarnă, cu condiţia ca echipele noastre să joace numai între ele, conform unui orar precis. Peste vreo doi ani, vom cere ieşirea din Bătrânul Continent şi afilierea la fotbalul asiatic. Gata cu tururile preliminare din Europa League, care ne-au adus atâtea suferinţe! Nu vedeţi? Qatarul va organiza un campionat mondial, poate vom primi şi noi o finală de curse de cămile pe noul Stadion Naţional. Cu echipele turkmene ne-am putea lupta cu şanse rezonabile, iar naţionala ar căpăta noi adversari în preliminarii, că de paparele încasate de la ţările vecine ne-am săturat.

Gata cu decadentul fotbal european, haideţi în Asia! Acolo e viitorul.