Mani Gyenes şi Marcel Butuza au terminat Raliul Dakar, iar performanţa lor nu poate fi înţeleasă uşor. Există realizări care, chiar dacă se petrec în cadrul unei competiţii, nu pot fi evaluate sau măsurate cu uneltele obişnuite, căci ele aparţin unei alte dimensiuni a sportului.

Într-un maraton, indiferent că-l parcurgi pe roţi sau cu picioarele, înainte de a concura „împotriva” altora, alergi „împreună” cu ei. Aici apare un sens al sportului: esenţial e să fii om împreună cu ceilalţi, luptându-te în primul rând cu tine. În acest context, chiar recordul lui Mani din istoria participărilor româneşti la „Dakar”, locul 17 în clasamentul general plus câştigarea clasei „Maraton”, şi locul 57 obţinut de Marcel Butuza rămân, totuşi, cifre. Mai importantă e lupta lor încăpăţânată, de ani de zile, pentru a putea lua startul şi de-a ajunge la final, ceea ce anul acesta nu au reuşit decât jumătate dintre cei înscrişi.

Iată-l pe Andrei Roşu, consultant în domeniul financiar, care aleargă dimineţile începând cu ora 4 pentru a nu-şi neglija familia şi serviciul. El vrea să termine şapte maratoane pe şapte continente – din care a dus până acum la capăt patru – pentru a promova trei fundaţii care se ocupă de tratarea copiilor suferinzi. Citindu-i blogul, ai senzaţia că poţi face alături de el măcar câţiva paşi dintre sutele de mii necesari pentru acest proiect.

Iată-l pe Paul Dicu, instructor de arte marţiale din Constanţa, scafandru la Delfinariu, basist de rock, paraşutist, poet, alergător. Nu peste mult timp, va participa la Maratonul Nisipurilor din Maroc, 250 de kilometri în cinci zile, care se aleargă la temperaturi de peste 40 de grade Celsius. Nu l-au oprit unghiile smulse, scorpionii, teama, coastele rupte sau tăieturile, nici întrebarea „de ce?”, la care Paul răspunde: „Cred că asta mă va face mai umil, că mă va împiedica să mă mai uit în altă parte când va fi nevoie de mine. Singurul lucru care rămâne e ceea ce construieşti. Singurul dar pe care ţi-l poţi face fără să te uiţi la preţ e să te construieşti pe tine”.

Aceşti oameni nu sunt doar sportivi, ci şi creatori. Urmându-i sau poate doar urmărindu-i, ceva se naşte în noi, care ne ajută să ne ridicăm pentru a privi în jur. Linia de sosire? O descriu cuvintele personajului interpretat de Horaţiu Mălăele în piesa „Sinucigaşul”, citate în blogul lui Paul: „Dar eu de ce n-am creat nimic, Doamne? Am avut doar atât de mult timp liber! … Eu pentru ce-am trăit? A? Pentru … pentru statistică?”.

P.S. Paul Dicu mai are nevoie de 1.600 de euro pentru a putea lua startul la Maratonul Nisipurilor. Dacă îi vor prisosi bani, îi va pune într-un fond destinat alergătorilor români care se vor înscrie la ediţiile următoare ale competiţiei. Contul, în RON, este RO65INGB0000999901815872, ING România.

Presa sportivă are mari probleme. Le pot rezolva actriţele porno şi Kemy Curiosul?

În presa sportivă de după 1990 au existat titluri geniale – cum ar fi cel dat de Evenimentul zilei după Gala Hagi: „11 fără 10” -, dar şi unele care s-au tipărit de sute de ori, precum „Mai buni după pauză!”, „KO sau OK?”, „Şi-au dorit mai mult victoria”. Au fost gafe superbe („Lotul de polo al României în ordinea numerelor de pe tricouri”), a existat chiar şi o perioadă de aur a explicaţiilor foto, care nu explicau nimic, dar care se constituiau în mici exerciţii de pătrundere în mintea personajului, în genul „Claudiu Răducanu pare a spune …”.

Dacă pe vremuri punctele de suspensie erau cojile de banană pe care alunecau titlurile banale, astăzi parantezele sunt cârjele de care se sprijină orice poantă şchioapă. Calambururile trase cu forcepsul şi moarte din faşă pot fi regăsite în titlurile ştirilor sportive de la televizor. MARI(CA) SPERANŢE, URĂRI ÎN LUNG ŞI-N LAT(OVLEVICI), L-AU LUAT LA RO(Y)ST(ON), MUTAREA CARE-L LASĂ MUT(U) sunt doar câteva mostre de umor chinuit care apar în partea de jos a ecranului. Favoritul meu rămâne însă ZIUA (RĂ)Z(VAN), titlu apărut înaintea unui meci al naţionalei la gsptv, post care, de-a lungul vremii, ne-a oferit capodopere nepieritoare precum reclama cu Silviu Samuilă în cvadruplu exemplar sau cea în care pilotul Iovan urmăreşte meciuri de fotbal pe monitorul de la bordul avionului.

În zilele noastre, se petrece o prostire lentă şi ireversibilă, care nu-l mai miră nici pe emoticonul cu gura rotunjită ca a unei păpuşi gonflabile. În site-ul ProSport, nouă titluri din zece au semnul exclamării, ca nişte banalităţi cu moţ. Plouă cu trimiteri de trust către site-urile XXX, însă pentru a găsi articolul lui Radu Paraschivescu ai nevoie de un detectiv particular. La sport.ro lipseşte doar campionatul mondial de extras măsele pentru a avea o gamă completă a activităţilor care caricaturizează sportul şi-i uzurpă locul.

Principiul „Nu lăsa adevărul să-ţi strice un articol!” capătă noi şi noi moduri de aplicare. De pildă, iată o ştire proaspătă de pe www.gsp.ro: „Diarra, Pirlo sau Owen sunt printre jucatorii care se pot transfera gratis. Care crezi ca ar putea ajunge în Liga 1?”. Adică, o informaţie interesantă – o listă cu fotbalişti importanţi din Europa aflaţi în ultimele şase luni de contract – e trimisă în ridicol printr-o asociere forţată, întrucât e la fel de probabil ca Pirlo să ajungă pe Lună sau la Gloria Bistriţa. După acest principiu, ştirea putea fi la fel de bine: „Johnny Depp are două picioare. Crezi că va juca în Liga 1?”.

„Ce părere ai?”, „Cum comentezi?”, „Intră şi spune-ne ce crezi!”. Traşi de acest cârlig al falsei interactivităţi, cititorii, astăzi mai curioşi decât Kemy Curiosul şi cam atât, intră şi glumesc pe seama aberaţiilor sau înjură cu mult fair-play. Traficul se realizează, dar sportul e mereu trimis la colţ. Întrebarea e dacă merită.

P.S. Cătălin Tolontan a scris un articol, referindu-se la rândurile de mai sus. Replica mea este aici.

În Ghencea nu mai e vorba de primeniri de lot, ci de schimburi de populaţie.

Există o etapă în viaţa oricărui jucător stelist: cea în care este „ţinta principală”, „obiectivul numărul 1”, „jucător esenţial în viziunea antrenorului”. Etapa asta ţine, după cum îi arată şi numele, o etapă, apoi respectivul e pus pe lista de transferări. E drept, fotbaliştii au şi defecte înnăscute, cum ar fi salariul negociat iniţial, de aceea în Ghencea nu se mai discută despre contracte sezoniere, ci despre asocieri de o repriză sau colaborări în vederea unui corner.

Niciun jucător adus acum un an la Steaua nu se mai află în lot, căci dacă gospodarul îşi face iarna car şi vara sanie, patronul înţelept îşi face permanent echipă. Se întorc Dică, Pepe şi Parpas, în timp ce Zapata, Kapetanos şi Anghelov pleacă, iar Geraldo mai stă un pic. În acelaşi timp, Onofraş şi Marinescu se duc la echipa de unde au venit, care între timp s-a mutat şi ea. Este aşteptat Iliev, iar Gabriel Matei va apărea şi el la un moment dat. Şi tot aşa. Când va intra în teren la vreo accidentare, doctorul îi va şopti celui care se zvârcoleşte pe gazon: „Hai sus, că ai tren la opt jumate! Ţi-am adus valiza, piciorul ţi-l trimitem prin poştă. Înainte să pleci, nu uita să treci pe la club să plăteşti consultaţia”.

În toată organigrama se schimbă liniile ca la hochei. Narcis Răducan a fost remarcat în biserică, Caramarin într-un album de familie. Luţu a fost simpatic de Revelion, când a jonglat cu patru portocale, iar cei veniţi cu steaua au fost opriţi la marketing, întrucât au dovedit ataşament pentru tradiţii şi numele clubului. În curând, va exista un scouter şi pentru depistarea scouterilor, departament care are ca principal obiectiv ţinerea sub observaţie a blocnotesului în care locuieşte Claudiu Răducanu. „Unde e karamianul de pe stânga? Vreau să-l vând!”, va tuna patronul. „L-am dat pe doi parpaşi”, va explica adjunctul departamentului de PR. „Nu-i adevărat! L-am luat eu azi dimineaţă la schimb cu frate-su, cu gând să-l dăm la GSPTV şi să-l aducem pe Adi Matei în centrul apărării”, va interveni directorul de marketing. „Păi, eu sunt deja aici”, va sări Adi Matei dintre cei patru antrenori principali, „am venit în locul lui Lăcătuş”.

Peste vreo câţiva ani, vor fi pe terenurile din Liga 1 atâtea foste glorii steliste, încât niciun jucător nu va mai şti dacă a pasat bine sau la adversar. Ba chiar şi când vom trece graniţa la bulgari, e posibil ca tipul îmbrăcat în tricou roş-albastru care ne face plinul la Kavarna să fi jucat şi el douăzeci de minute pline la Steaua, înainte de a fi cedat la pauză la Litex Loveci.

Şi se întâmplă astfel pentru că Steaua este o mare familie. Familia Becali.

A fost, mai întâi, comentariul nepotrivit de la TV din primul meci cu danezele, care anunţa că e ceva putred în ţara lor, în timp ce, aici, fluieratul e act patriotic. Cel mai interesant moment al competiţiei s-a petrecut însă după pierderea semifinalei cu Suedia. Atunci, în acele ore dintre ratarea accederii în finala mare şi câştigarea celei mici, toată lumea era atât de dezamăgită, încât devenise competentă. Da, există o pricepere şi un avânt în a-ţi spune părerea pe care doar răul altuia le poate crea. Era de parcă eşecul din Danemarca dusese brusc, în România, la apariţia unui corpus de campioni olimpici şi mondiali virtuali la handbal, deşi respectivii nu au primit nicicând un cot în gură, iar cei mai mulţi nici măcar nu au strâns vreodată mingiuca în mână. Cum naiba se întâmplă că nepracticantul de handbal de acasă suferă mereu mai mult şi mai zgomotos decât cel de pe teren care a pierdut?

În plus, chibiţul media ştie tot. Câţiva chirurgi şcoliţi rapid se foiau pe lângă lotul echipei naţionale, întins pe masă. Analiştii de fotoliu prezentau radiografii complete, ciocănind cu degetele arătătoare zonele cu probleme care trebuie extirpate, lavalierele tremurau precum firele de salcie, iar sentinţele cădeau ca pe vremea Revoluţiei Franceze.

Apoi, a venit câştigarea finalei mici şi s-a trecut de partea cealaltă a nebuniei. Statui, decoraţii, fete de aur cu medalii de bronz, Dumnezeu în suflet. Presa a reînceput să funcţioneze la capacitate maximă. S-au făcut ştiri din nimic, s-au inventat declaraţii, cum a fost cea în care antrenorul s-ar fi opus decorării de către preşedinte. Să nu uităm însă că, în această ţară preaiubitoare de sport, Lucian Bute e la televizor doar când pârleşte porcul, iar Oltchimul a jucat o manşă a finalei Cupei Campionilor într-o sală mai vârstnică decât orice handbalistă din lot.

În România verbelor şi a vorbelor, problema e următoarea: cei care se pricep nu vorbesc, pentru că au luat coate în gură şi ştiu ce înseamnă sau pentru că ar fi acuzaţi de interese ascunse, în schimb cei care nu se pricep îşi dezgroapă rapid forma adecvată de competenţă, aşa cum îşi găsesc dimineaţă ciorapii potriviţi în şifonier. În timpul unui campionat mondial sau european de handbal, ai spune că toţi plutim pe semicerc cel puţin de două ori pe zi, când ducem gunoiul.

În aceste condiţii, cel mai lucid analist român rămâne tipul cu „Nu ştiu io d-astea”. Măcar el recunoaşte.

Un popor intră în iarnă ca într-un cataclism atomic, fiecare retrăgându-se în vizuina lui, dar în această ţară care vine la vale ca o avalanşă, ei urcă în munţi ducând în spate ce-a mai rămas din demnitatea noastră, cu armele lor, vâsla, pagaia, arcul, mingea, paleta sau schiurile, înfruntând ignoranţa, uitarea şi scuzele veşnice. Sportivii sunt importanţi tocmai prin aceea că nu depăşesc în primul rând centimetrii sau secundele, ci propria dezamăgire, şi că, înainte de a-şi înfrânge adversarii, pot să triumfe în faţa profundei nepăsări a compatrioţilor. Dacă îi vom pierde, vom pierde şi partida, transformându-ne în specia majoritară de campioni ai unei false competiţii, în care câştigătorul e dat de excelenţa în compromis, unde victoria vine doar prin iuţeala abandonului.

Ana Porgras, Amelia Racea, Corina Căprioriu, Ana Brânză, Loredana Iordăchioiu, Anca Măroiu, Simona Alexandru, Camelia Potec, Nicoleta Grasu, Edit Miklos, Liliana Bărbulescu, Ionela Stanca, Cristina Neagu, Paula Ungureanu, Ada Nechita, Daniela Dodean, Elisabeta Samara, Bernadette Szöcs, Dan Fâşie, Marian Oprea, Constantin Popovici, Cosmin Radu, Dragoş Stoenescu, Mihnea Chioveanu, Tibi Negrean, Alexandru Dumitrescu, Victor Mihalachi, Ninel Miculescu, Lucian Bute şi mulţi, foarte mulţi alţii, iată oamenii care nu au cedat, deşi le-am secat bazinele şi le-am făcut săli de sport în comune depopulate, care nu vor găsi pistă de atletism pe noul Stadion Naţional, agăţaţi în ştiri doar când îşi prezintă noile costume de baie ori dacă apar la braţul unei vedete, care îşi fac foarte greu loc printre ştirile cu sexul anal şi interviurile exclusive cu fraţi şi veri, care apar în superreportaje ca nişte personaje colaterale, nu prezentaţi în miezul efortului care i-a consacrat drept campioni, pe care îi votăm de mama focului pe Internet când se organizează concursuri de „Cel mai … din lume”, dar de care ne amintim numai înaintea vreunei Olimpiade, când simţim nevoia să prezentăm dovezi că neamul românesc încă mai există, pe care îi invităm la emisiuni alături de mizili, cărora le dedicăm concursuri de sfârşit de an în această atmosferă de sfârşit de lume, când de fapt acesta, sfârşitul lumii – nu o Olimpiadă şi nu un meci de box pentru titlul mondial, pe care, de altfel, nici nu l-am televizat – e singurul eveniment pe care l-am putea organiza cum se cuvine.