Înregistrarea partidei FC Barcelona – Real Madrid din 29 noiembrie 2010 poate fi aşezată într-o sondă spaţială, aşa cum pe Voyager se află un disc cu fragmente sonore din Beethoven, Bach, Stravinsky, Mozart şi Chuck Berry. Într-un nou act de PR la nivel cosmic, le-am putea prezenta vecinilor cu adevărat galactici efectele unei stări de graţie pe care o părticică a omenirii a traversat-o, nicidecum o caracteristică a întregului.

În jocul Barcelonei nu e vorba de magie. Mingea este mereu vizibilă pe scenă, ca o mănuşă bătută în cuie de poarta adversarului. Mulţi îi zic circ şi nu greşesc decât prin aceea că-i dau cuvântului o conotaţie răutăcioasă. Circul taman asta înseamnă: o întreprindere riscantă, îmbrăcată în haine hazlii şi desfăşurată sub ochii tăi. E ca în filmele în care o bandă dă spargere într-o bancă: ştii planul, că vor săpa un tunel şi că hoţii vor dispărea cu banii prin canalizare, la fel cum ştii primele măsuri din Simfonia Destinului sau că Messi pătrunde mereu pe interior. Şi ce dacă? Aceste lucruri nu încetează nici să ne surprindă, nici să ne placă.

Identitate. Până la urmă, despre asta e vorba. Într-un prezent în care se caută ca toţi să fim la fel, ei sunt altfel. Asta înseamnă, de fapt, unicitatea: nu capacitatea avatarului tău de a vinde orice, de la şampon antimătreaţă până la ulei de maşină, ci ca tu să fii inimitabil. Din punct de vedere comercial, figurile lui Xavi şi Iniesta sunt mai potrivite pentru afişele cu „Wanted” decât pentru reclame. Ce să cumpere clientul? Cele 110 pase ale lui Xavi (vezi foto) din cele 87 minute în care a jucat, un fel de „Prinde-mă dacă poţi”? FC Barcelona e o echipă subversivă, care ronţăie circuitele şi nervii celuilalt, care ironizează, care dă senzaţia ucigaşă că nici măcar nu-şi propune să dea gol. Este, evident, o iluzie, muşcătura vine pînă la urmă, dar fotbalul premergător creează acea abundenţă liniştită, acea bucurie relaxată care nu mai seamănă cu o activitate având un scop, ci cu jocul.

Până şi ciuda copilărească a adversarilor devine cumva firească. Te uiţi la Sergio Ramos şi, cu toată brutalitatea reacţiilor sale, cumva îl înţelegi. Adică, el a făcut parte din angrenaj, a luat un titlu european şi unul mondial alături de adversari, totuşi constată că a fost doar un şurubel. Barcelona – cu fotbalul ei care nu doar că te înfrânge, dar te şi anulează – te poate duce la nebunie.

Există însă indivizi aflaţi într-un pericol mai mare decât adversarii lui Messi&Co. Sunt cei care vor încerca să joace Tiki-taka: ei se vor face singuri şi cu desăvârşire de râs. Barcelona nu a lansat o modă, ci un blestem, acela de a te face să crezi că poţi şi tu.

Fiecare probă atletică are o proiecţie în lumea obişnuită, un act omenesc din care a luat cândva naştere. În cazul săriturii cu prăjina, totul a pornit din trecerea peste canalele inundate sau dintr-o metodă ingenioasă a gondolierilor de a ajunge în bărci fără a se uda. În acest sport, un salt efectuat mai degrabă în lungime s-a transformat însă într-o ascensiune.

La început, pare un turnir fără cal şi armură. Vedem un om care se avântă cu o lance în braţe, accelerând pe măsura înaintării, dar ia-l pe adversar de unde nu-i! Va trebui să aşteptăm ca lancea să se arcuiască, lipindu-l pe îndrăzneţ cu tălpile de cer, pentru a vedea că el luptă, de fapt, împotriva sieşi, căci propria greutate e cea care trebuie anulată.

În acest asalt, urmează o firimitură de timp în care săritorul rămâne nemişcat, ca o săgeată în arcul încordat al prăjinii. Pare etern, pentru ca, imediat după aceea, să pară ridicol, ca un zeu surprins cu zgăibăracele în sus. Vine despărţirea de prăjină – la fel de încărcată de dramatism precum cele petrecute în gări, chiar dacă nu e timp pentru fluturatul batistelor -, în paralel cu efortul răsucirii prin aer şi de curbare a trupului pe lângă ştachetă. Şi iar vine o scurtă încremenire. Toţi acei metri alergaţi anterior – zeci – şi cei cinci-şase smulşi gravitaţiei pot deveni aici inutili dacă doar un pic din om atinge ştacheta. Ce-a fost până acum efort grandios şi vizibil, alergare şi încordare, atât a sportivului, cât şi a băţului, poate fi dejucat de o biată cută a echipamentului, de un fir de păr, poate şi de un gând. Descensiunea acestui alpinist al aerului e şi ea interesantă. În acea secundă, în aer fiind, îl vezi cum îşi începe deja manifestarea, agitându-şi bucuros membrele ca o muscă picată în lapte sau ducându-şi necăjit mâinile spre cap.

Pe cât de inutil este saltul cu prăjina, pe atât e de frumos, ceea ce ne poate conduce spre nebuneasca idee că, în paralel cu sportul, ar fi şi un pic de artă. Avem un om şi un obiect într-o uniune veşnic tensionată, pe care doar westernurile o tratau cuviincios, prin imaginea pistolarului. Singura diferenţă ar fi că, aici, omul e proiectilul. În rest, sunt convins că săritorii îşi îngrijesc singuri prăjinile, că le vorbesc înaintea concursurilor, că-şi scrijelesc pe ele palmaresurile, ca pe paturile de puşcă.

E mereu ceva palpitant în acest sport extrem de repetitiv. Peste o mie de ani, materialul din care e făcută prăjina va fi altul, nu garantăm nici pentru materialul din care va fi tocmit omul, dar se va sări la fel. Un sportiv, o combinaţie între Don Quijote şi Sisif, se va năpusti către un obstacol, a cărui înălţime, culmea vanităţii şi a îndrăznelii umane!, de la un moment încolo chiar el o stabileşte.

În anii ’80, fotbaliştii erau peste tot. Nu dispăreau nici când erau şterşi din ziare, din componenţa echipelor în care jucaseră, când golurile lor rămâneau fără autor. Cei de azi nu ştiu ce înseamnă să rămâi orfan de un fotbalist, cum s-a întâmplat când Marcel Răducanu sau Belo au fugit din ţară, devenind, ca Phoenicşii, inamici publici supuşi extragerii din memorie.

Numai că nu poţi uita un fotbalist bun. Ca marii inventatori din matematică sau din fizică, au lăsat în urmă realizări ce le poartă numele. De pildă, golurile Lucescu – Dudu Georgescu erau un fel de teoremă cu doi autori, enunţată de primul, demonstrată de cel de-al doilea. Efectul lui Hagi când şuta de la 25 de metri, din alergare, constituia un mister mai mare decât cel al lui Coandă. Ţin minte că Balaci pătrunsese şi în rebusurile cu pistă dublă, unde „Balaci în careu”, şase litere, însemna „SERATĂ”. Un portar e suma marilor plonjoane pe care tu le-ai făcut în sufragerie, scoţând goluri imparabile de lângă piciorul mesei, pe care nici Vasile Iordache sau Ţeţe Moraru nu le-ar fi evitat. Un fotbalist e construit din închipuire turnată peste armătura minutelor în care l-ai văzut jucând. „Când ieşea Nelu Oblemenco prin oraş, mergeam 200-300 copii după el”, povesteşte Cristi Minculescu şi parcă-l vezi pe „Tunar” ca pe un fluierar din Hamelin, parcurgând oraşul cu o trenă de ţânci după el.

Poate de vină este nocturna, care a transformat vizual jucătorul într-un produs strălucitor de vitrină, căci fotbalul anilor ’80 era o activitate solară, cu o fâşie de teren muşcată de umbră. Ori poate că lipseşte radioul cu ale sale mii de meciuri transmise „în orb”. Păi, ajungeai să ştii pe ce stadion dădea Minoiu legătura numai după vuietul tribunei care preceda vocea crainicului. Când partidele din deplasare ale echipelor noastre de club aproape că dispăruseră de pe micul ecran, construiai meciul doar din vorbele comentatorului de la radio. Din „Ţălnar pătrunde pe dreapta cu mingea la picior … driblează un adversar … centrează în careu … GOOOL Augustin!!!” făceai, în imaginaţie, un „high definition”. A doua zi dimineaţă, venea şi ultima piesă din puzzle: poza tulbure, alb-negru, din „Sportul”, cu portarul luat din spate zburând prin aer şi mingea deja trecută de el. Când golul apărea, în sfârşit, la Telejurnal, era doar o palidă reconstituire.

Astăzi, toate meciurile se dau la televizor, iar jucătorii se află mereu la un buton distanţă, sunt reproduşi fidel pe jocurile FIFA, îi poţi cumpăra şi vinde în FIFA Manager. Nu sunt însă ai tăi, cum erau, de pildă, Dumitru, Crişan sau Coraş. Fotbalul e mereu aici, prea aici, de aceea rămâne cumva prea departe.

Obiectivul lui Bute trebuie să fie un meci cu învingătorul din Super Six. Şi nu în Montreal.

Boxul mondial este o afacere încurcată, în care se întrepătrund interesele mai multor entităţi, de la posturi TV la promotori. Super Six este un turneu organizat de postul Showtime, care reuneşte luptători foarte buni de la categoria supermijlocie, unde se pun în joc centurile în versiunile WBA şi WBC. Din păcate, după două runde, danezul Kessler şi americanul Dirrell s-au retras, acuzând accidentări, şi au fost înlocuiţi. În acest moment, Super Six pare a se îndrepta către o finală între Andre Ward (deţinătorul centurii WBA) şi unul dintre Arthur Abraham şi Carl Froch, care se vor lupta pe 27 noiembrie. Opinia specialiştilor e unanimă: Bute trebuia să se afle printre cei şase, dar dacă în ultimul timp interesele Interbox şi cele ale reţelei TV Showtime nu au coincis, contractul semnat zilele trecute pentru următoarele trei meciuri ale lui Lucian e un mare pas înainte pentru toată lumea.

Care ar putea fi însă cele trei partide? Se pare că prima  va fi cu Kelly Pavlik. Momentul e bun pentru Lucian. Americanul a urcat de curând la supermijlocie. A fost neînvins până în 2008, când a pierdut partida cu Bernard Hopkins (43 de ani la acea dată!), apoi centurile WBC şi WBO la mijlocie, în faţa lui Sergio Martinez. La 28 de ani, este un nume mare şi un boxer valoros, aflat însă într-un moment de cumpănă a carierei. Se vorbeşte despre o partidă cu Jean Pascal, dar nu ar fi bine pentru Lucian, întrucât ar însemna ca românul să urce la semigrea, or obiectivul lui Bute este unificarea centurilor la supermijlocie. Singurul temei al luptei ar fi teribilul interes stârnit pe plan local, Pascal fiind tot din Quebec.

„Acum avem şansa ca Lucian să se lupte cu învingătorul din Super Six într-un meci care ar fi cel mai grozav din istoria diviziei supermijlocii”. De fapt, declaraţia lui Ken Hershman, vicepreşedinte executiv al reţelei Showtime, reprezintă dorinţa tuturor iubitorilor de box. Ar fi foarte bine pentru Bute, întrucât i-ar permite să lupte direct cu cel mai bun din Super Six. Finala turneului se va organiza cel târziu în iunie 2011, deci în toamna lui 2011 sau în primăvara lui 2012 meciul pentru unificarea centurilor ar putea avea loc.

Mai e însă ceva. Lucian trebuie să „iasă” din Montreal. Practic, din noiembrie 2004, cu excepţia unei partide disputate la Galaţi, el nu a luptat decât în Quebec. Or, Statele Unite sunt principala scenă a acestui sport, iar „Mecca boxului” se află în Las Vegas. Cantonarea în Quebec îl poate transforma într-o pasăre de pradă închisă într-o colivie. Lucian Bute are tot ce-i trebuie – inteligenţă, determinare, viteză şi forţă – pentru a deveni cel mai bun din lume în versiunile WBA, WBC, IBF. Rămâne însă ca, în acest păienjeniş al intereselor, să aibă şi ocazia.

Nu mai vreau să fiu reprezentat de Adrian Mutu. Nici pe terenul de fotbal, nici în luptele patriotice matinale cu albanezii. Nu pentru că aş fi mai bun decât el, mai breaz sau invidios, cred însă că Adrian Mutu nu se poate reprezenta decât pe sine însuşi. E titularul naţionalei unei ţări cu un singur locuitor.

Desigur, la nici 32 de ani, e încă un bun jucător de fotbal. Revenirea lui pe teren ar fi, în termeni de contabilitate, un câştig. Da, încă poate face diferenţa pe teren, numai că acea diferenţă ar fi deja o afacere privată între el şi tabela de marcaj. Ar fi ca şi cum am naturalize un fotbalist bun din altă ţară sau nici măcar atât. Nu vreau să spun prin asta că Mutu ar fi un apatrid sau că n-ar fi român. Dimpotrivă, el reprezintă o mare parte din România, numai că este acea parte care, cu orice risc, ar trebui lăsată în urmă.

Nu scriu aceste rânduri ca ziarist, ele sunt teribil de personale, de aici şi lipsa exprimărilor de genul „autorul acestor rânduri”. Ideea este următoarea: de la un timp, Adrian Mutu îmi e perfect indiferent. Din acest motiv nu-l pot compara în niciun chip cu Hagi, pentru că, dincolo de statistici şi de împlinirile personale ale celor doi, rămân senzaţiile. Or, când Hagi avea mingea la picior, oriunde ar fi jucat, el mă făcea să-mi ţin răsuflarea. În acelaşi timp, Mutu nu mă mai face demult nici să oftez. M-am obişnuit cu absenţa lui, aşa cum te obişnuieşti cu dispariţia din viaţa ta a colegilor din şcoala generală sau a prietenilor din cartierul în care ai copilărit. La ce duc aceste reîntâlniri, peste ani? La o bere băută în grabă şi la o promisiune nicicând ţinută.

Cifrele pot măsura multe, nu însă şi capacitatea unui om de a se face iubit. Când un stadion, din România sau de aiurea, va striga în cor „I love you, Mutu!”, vom putea vorbi despre el ca despre un lider a cărui lipsă se simte. Până atunci, încercaţi să vă imaginaţi cum va arăta meciul său de retragere, unde se va juca, cine va participa şi ce vor scanda oamenii. Nu-i aşa că nu puteţi? O fi pentru că, în cazul lui, orice meci poate fi şi ultimul?

De fapt, Mutu s-a retras oficial după acel 0-5 cu Serbia, în cârciuma lui Buturovici. De atunci, de când el a ales să plece în loc să stea alături de cei învinşi, niciun gol de-al său pentru România nu mă mai poate bucura, indiferent de ce-ar aduce. Iar fără această bucurie, fotbalul nu mai înseamnă nimic.