În acest moment, la nici 21 de ani, Gabriel Torje e cel mai bun jucător român din Liga 1. Sper ca ofertele de la Borussia şi Lazio chiar să existe şi una dintre ele să se concretizeze.

Adaptarea unui fotbalist român la un club din vestul Europei nu ţine, în primul rând, de vârsta acestuia, ci de maturitatea sa. Cele două noţiuni nu se confundă neapărat. De pildă, Gabriel Torje joacă deja de cinci sezoane în Liga 1. A fost promovat de Hagi la prima echipă a Timişoarei când avea doar şaisprezece ani şi a înscris încă de la a doua partidă. În ultimii ani, a fost liderul echipei naţionale de tineret şi, în mod constant, printre cei mai buni jucători de la Dinamo. Accentuez acest cuvânt, „constant”, pentru că la 20 de ani, e cel mai greu lucru de obţinut. Într-o linie de mijloc cu bufoni talentaţi, elemente oscilatorii prin definiţie, el a dus greul echipei. Are acea doză de ambiţie fără de care fotbalul se transformă într-o bâlbâială, scânteia care poate genera faze ofensive şi goluri, viteză, şut de la distanţă şi, mai ales, minte. Din fericire pentru el, nu i s-a aplicat până acum cataplasma unui supranume. N-a fost uns nici „prinţ”, nici „noul Hagi”, deşi, faţă de toţi „delfinii” neîmpliniţi ai fotbalului românesc, ar fi meritat. Bine că a scăpat de aceste adevărate blesteme!

Se spune, de obicei, că fotbaliştii români n-ar trebui să plece devreme în străinătate, fiind prea „cruzi” pentru a se adapta la fotbalul mare. Până la un punct, această teorie funcţionează. După acel punct, apare însă o cădere imposibil de stopat, căci în Liga 1 pericolul lui „prea târziu” e mai mare decât cel al lui „prea devreme”.

Torje este acum în vârful de maxim pe care îl poate avea în România. Dacă va rămâne la Dinamo, peste doi ani, va fi tot o promisiune. Cunoscută fiind viziunea conducătorilor din Ştefan cel Mare, putem bănui încă de pe-acum că va evolua într-o echipă debalansată şi la fel de inconstantă. Nu va avea concurent pe post, iar ambiţia sa, care până acum a funcţionat foarte bine, se va diminua. Va fi, probabil, titular la naţională, dar selecţionata României joacă – iar acest lucru e greu de crezut că poate fi schimbat, printr-o calificare – cel mult zece meciuri oficiale pe an.

Ce-l va motiva atunci pe Gabi Torje? Meciul cu FK Rabotnicki din turul al doilea preliminar din Europa League? Eternul derby? Prima la victorie cu Gloria Bistriţa? O altă calificare ratată?

După momentul nefast al recuperării, toţi se pitesc, iar omul cu balonul pleacă să-i caute.

În meciul cu Franţa, minute în şir, în cercul de la centrul terenului nu s-a aflat niciun jucător român. Era de parcă acolo s-ar fi montat o plăcuţă cu „Nu călcaţi iarba!”. Unde erau mijlocaşii noştri centrali? Rădoi tocmai îl dubla pe Pantilimon, iar Florescu îl dubla pe Rădoi.

Avem o echipă naţională strălucitoare, cu o singură condiţie: să nu aibă mingea. După momentul nefast al recuperării, începe joaca de-a v-aţi ascunselea. Toţi se pitesc în spatele câte unui adversar, iar omul cu balonul pleacă să-i caute. Cel asupra căruia a căzut măgăreaţa seamănă cu un turist orb printr-un oraş străin, unde nimeni nu vorbeşte româneşte.

Sunt momente în care echipa e-n chinurile facerii, iar pasa se naşte prin cezariană. „Uite-o că vine!”, strigă Raţ din spatele nocturnei. „Aici, aici!”, se agită Cociş, dar fluturarea fanionului de la colţul terenului îi ascunde gesturile. E aşteptat Florescu, care livrează o pizza la tribuna I. Chivu iese cu mingea la picior şi-l vede pe Zicu alergând viclean pe extremă. Fără minge, Ianis pare că va depăşi prin dribling pe oricine. Realizează câteva pase magnetice pe deasupra balonului, care îl pun pe picior greşit, apoi îl vede pe Tamaş demarcat în careul nostru. În acea zonă, acolo unde adversarii se aşteptau mai puţin, am reuşit prin câteva demarcări inteligente crearea unei superiorităţi. Tamaş îl vede apoi pe Cociş, Cociş îl vede pe Săpunaru. Săpunaru îl vede pe Bănel, dar e o iluzie optică, aşa că îi pasează lui Pantilimon.

Degajarea e singura formă de construcţie care aduce mingea mai aproape de careul advers. Daniel Niculae urmăreşte pasa lungă dintre patru adversari şi iată-ne în faţa unei reale situaţii de gol! Dacă Daniel ar reuşi să facă preluarea pe ceafă, dacă unul dintre fundaşii centrali adverşi ar suferi o entorsă, iar celălalt, în acelaşi moment, o criză de strănut, poate atacantul nostru l-ar putea dribla pe închizător şi pe mijlocaşul lateral, pasându-i vicleanului Zicu …

Dar nu! O nouă oportunitate clară a fost irosită. Simularea de fault a atacantului nostru nu a dat rezultatul scontat. Nu-i nimic! Zicu se retrage viclean. Neobositul Florescu scapără ca o flacără de chibrit într-o piscină. Rădoi indică prin mişcări viguroase de braţe spaţiile goale care trebuie tencuite în apărare, transformând şvaiţerul în caşcaval. În faţa adversarului se închid uşi ca la metrou, iar naţionala noastră îşi recapătă din nou măreţia jocului fără de minge.

Sunt ani de când se vorbeşte de acest lucru, dar adevărul e atât de clar, încât nu-l vedem. La Dinamo, reconstrucţia e continuă. Se face în fiecare zi, fără oprire, ca într-un service auto unde se repară maşini spre a fi revândute. Activitatea e febrilă, uneori, pentru a contracara uzajul neuniform al pneurilor, acestea sunt schimbate între ele din mers.

Există, e drept, şi accidente în funcţionarea aceasta fără de cusur. Adevăratul client, publicul, refuză să mai participe la această farsă a revopsirii. Atunci, membrii frăţiei conducătoare ies la rampă  şi oferă soluţia salvatoare. Crearea unei structuri de management adevărate? Renunţarea la titlurile de proprietate asupra jucătorilor, metodă prin care se căpuşează clubul? Nu. Aceste metode ar slăbi eşafodajul intereselor comune. Căutarea şi aducerea unor jucători tineri, de perspectivă? Exclus. Sumele mici de transfer presupun comisioane mici.

În toamna aceasta, soluţia salvatoare înseamnă revenirea lui Cristi Borcea la pupitru. Atât şi nimic mai mult. Sub bagheta sa, ai putea crede că fundaşii centrali se vor sincroniza perfect, iar solourile Prinţului se vor muta din faţa monitorului în faţa porţii. De fapt, lucru ce nu va fi niciodată mărturisit, nu competenţa de manager a domnului Borcea e regretată, ci prezenţa sa de spirit de a apăsa butonul de panică de sub pupitru atunci când lucrurile merg prost.

Ca un făcut, se aud vorbele lui Mircea Rednic, care, din „Strâmbul”, devine „antrenorul care a adus ultimul titlu în Ştefan cel Mare”. Din interviul acordat Gazetei transpare şi singurul mod în care poate fi ajutat clubul dinamovist: cumpărîndu-i vreo doi jucători. Sunt acţiuni din care câştigă toată lumea, mai puţin echipa şi un patron din Azerbaidjan, care va înţelege prea târziu că a fost păcălit.

În vară, probabil, se va ofta nostalgic după Turcu şi Neţoiu. Peste vreo cinci ani, Adrian Cristea va fi noul director sportiv al echipei, după ce-şi va fi încheiat cariera de jucător la echipa a doua a lui Grwzelnie Skwierzyna. Costumul lui Adam va fi atunci, desigur, înlocuit de unul Versace. Va rosti vorbe frumoase despre tehnicianul Andone şi directorul tehnic Rednic, reîntors de la cârma lui Al Hamal. Într-o după-amiază de joi, cei doi se vor roti în organigramă, dar nimeni nu va băga de seamă, pentru că în tribune nu va mai fi nimeni căruia să-i pese.

„Dacă zăpada s-ar strânge pe frunza de bambus, aceasta n-ar rezista. Dacă însă frunza se lasă în voia greutăţii zăpezii, se arcuieşte şi scapă de ea”. Acesta e principiul non-acţiunii în acţiune, pe baza căruia funcţionează judo-ul.

Aşa cum voleiul se opune tendinţei fireşti de a prinde mingea (aruncaţi o minge unui copil mic şi veţi vedea că asta va încerca), judo este o disciplină de contact atipică. În forma sa competiţională, lovitura este exclusă. O succesiune de acte de sabotaj la adresa echilibrului celuilalt înlocuieşte un bombardament. Cei doi luptători formează un angrenaj în care fiecare piesă încearcă să o supună pe cealaltă. Este luptă, înfruntare, dar şi o ciudată colaborare, o dialectică a trupurilor în aflarea unui adevăr de necombătut.

Fiecare şoc e atenuat, disipat, folosit, atacul se transformă permanent în apărare şi apărarea în atac. Corpul devine un ansamblu de pârghii, iar dacă veţi descompune orice procedeu după principiile mecanicii, acesta îşi va dovedi eficienţa maximă în condiţiile date. Gestul vizibil şi definitiv al loviturii se mută în spaţiul aproape ferit privirilor dintre corpuri, în fascinanta luptă pentru prize, în duelul continuu al celor două voinţe şi inteligenţe de a se răsturna. Nu veţi găsi aici trufia palmareselor din box, „Undefeated”, „Undisputed”, „31-0-0”. Un campion de judo nu-şi pune centura în joc dacă vrea, când vrea şi cu cine vrea. Nu avem de-a face cu o industrie, căci a pierde înseamnă a învăţa. Ritualul trucat al înfruntării de la cântar e înlocuit de salutul prin aplecare, act de respect şi de gratitudine la adresa celuilalt, pentru că îţi dă ocazia să-ţi perfecţionezi tehnica.

La fel, nu veţi vedea niciodată un film clasic de acţiune bazat pe această artă marţială. Ţelul unui judoka e tocmai suprimarea acţiunii, transformarea şi îngheţarea mişcării. O luptă este o spirală care se îndreaptă spre interior pentru a se stinge, căci la capătul celor mai multe procedee se află imobilizarea. Adversarul nu e învins atunci când zace la podea în urma unor lovituri, ci atunci când, deşi în plenitudinea forţelor, e adus în imposibilitatea de a se mişca.

„A supune prin propria supunere”, iată adevărata putere. „A fărâma prin lovire”, iată iluzia ei. Aceasta e, poate, principala lecţie a judo-ului.

Înainte, omul cu fenta era rege, acum e purtătorul unui mesaj subversiv.

A dribla, astăzi, înseamnă a sări, cu pumnalul în dinţi, peste bastingajul unei nave pe care ştii că te aşteaptă un pluton de mitraliori.

Prezenţa obsesivă a artificiilor tehnice în reclame tocmai asta anunţă: moartea lor. Asemenea indivizilor aparţinînd unor specii aflate pe cale de dispariţie, sunt puse în cuşti şi prezentate publicului pentru exotismul lor. Ajutate prin trucaje, aşezate în caşete şi programate la oră fixă, îşi pierd sensul. Unde e neprevăzutul? Dribleurul nu e doar omul capabil să surprindă un adversar sau mai mulţi, ci, mai ales, omul care se poate surprinde pe sine. Jonglarea nenaturală cu un antiperspirant sau cu un tub de gel, un-doi-urile cu hârciogi realizaţi pe calculator, iată ce ne mai uluieşte.

Când echipă + viteză = eficienţă, singularitatea se transformă în singurătate. Unica raţiune a driblingului rămâne crearea unei superiorităţi colective, acel n+1 necesar impunerii minimale. A-l depăşi pe celălalt se face astăzi doar în cadru instituţionalizat. În curând, şi pentru a descoji o banană va fi nevoie de-o echipă. Un studiu de fezabilitate te va lămuri dacă se poate, apoi vei apela la o firmă specializată în descojirea bananelor, care, dacă va obţine avizul unei organizaţii pentru protecţia fructelor şi a legumelor, va trimite o brigadă de lucrători să desăvârşească operaţiunea cu un aparat special conceput, aprobat în prealabil de o instituţie autorizată.

Pe ecran, statisticile anunţă posesia, numărul de  faulturi şi de cartonaşe. Se socotesc cornerele, pasele şi ofsaidurile. Nicio veste însă despre driblinguri. Multe echipe – vezi naţionala noastră – nici nu mai au oameni capabil de a săvârşi o fentă, de aici şi mişcarea aceea previzibilă, ca alunecarea unui ştergător peste parbriz. Mijlocaşul de „creaţie” a devenit un robinet: doar deschide şi închide, iar „to dribble”, vă reamintesc, înseamnă „a picura”. Or, când măsori debite, picurările devin nesemnificative.

Totul a devenit tactic şi scuzabil: faultul, tragerea de timp şi de tricou, simularea. Driblingul însă e subversiv. El fluieră în biserică, ironizează, aduce în faţa ochilor o diferenţă în plan personal şi, mai ales, cheamă la răzbunare. De aceea, îi transmit felicitările mele domnului Tomas Ujfalusi. Accidentându-l în mod voit pe Messi, a rezolvat, de fapt, o problemă grea, care ne chinuia inutil.