De peste o lună, 33 de mineri chilieni sunt blocaţi într-o mină, la 688 metri adâncime şi vor mai rămâne acolo, se pare, alte câteva luni. Cum însă braţul tehnologiei e mult mai lung decât al omului, dinspre ei ne vin imagini înrudite cu cele pe care le primim de la cosmonauţii aflaţi în spaţiu sau de la prunci prin intermediul ecografului, semeni aflaţi şi ei dincolo de nişte frontiere.

Ei bine, prizonierii, în afară de hrană, jocuri de rummy, laxative, pastă şi periuţe de dinţi, cărţi de joc şi scrisori din partea celor apropiaţi, au mai cerut ceva: nişte proiectoare miniaturale la care să poată urmări înregistrări video cu Pelé şi cu Maradona. Apoi, cu ajutorul unui fir optic, Cobresal – Universidad Catolica a devenit primul meci televizat în infern, astăzi fiind programată partida Chile – Ucraina.

Putea fi un film cu Chaplin, un desen animat ori ultimul succes de box-office de la Hollywood. Dar nu, ei au vrut fotbal. Aşa cum piesele unor compozitori ca Beethoven, Mozart sau Chuck Berry au fost trimise cu sonda Voyager în spaţiu să ne reprezinte, driblingurile lui Pelé şi Maradona coboară în infern să ducă lumina. Îmi imaginez zâmbetele complice ale acestor oameni cu faţa şi plămânii înnegriţi, cu zece kilograme mai slabi decât acum o lună, văzând cum Maradona îşi roteşte trupul ca pe-o sfârlează printre adversari. Ghionturile pe care le schimbă când Pelé, în finala din ’58, scapă de un fundaş ca de un rucsac cu sticle goale şi saltă mingea peste un altul, pentru ca apoi, nelăsând-o să cadă, să înscrie pe lângă portar.

Nici Pelé, nici Maradona nu sunt chilieni, dar asta nu contează, pentru că, aţi observat, indiferent împotriva cui ar juca, marii sportivi ne sunt mereu coechipieri, iar golurile lor aparţin prezentului veşnic. Să fie o întâmplare că unul dintre cele trei tuneluri săpate către ei poartă numele „Mâna lui Dumnezeu”? Nu cred. Acesta e sensul ascendent, eliberator, al sportului.

În adâncimea sufocantă, bieţii de ei mai ceruseră vin şi ţigări, dar nu le-au fost trimise. Dacă însă tubul subţire al ombilicului ce-i leagă de lumea de sus, de diametrul unei portocale, va putea fi lărgit, vor coborî console PlayStation.

Şi iată că, în ciuda predicţiilor despre sfârşitul iminent al lumii, ultimile veşti privind specia noastră sunt îmbucurătoare: în pântecul planetei, oamenii se joacă.

Mai multe amănunte aici.

Din mitologia fotbalului românesc lipseşte figura esenţială: omul normal.

O echipă care are nevoie de eroi sau de salvatori e una care câştigă doar în mod excepţional. La fel, de câte ori se foloseşte termenul „fosta glorie”, e semn că prezentul nu se poate ţine pe picioarele-i subţirele şi are nevoie de cârja bunicului.

La echipele mari nu există minuni, eroi şi salvatori. De pildă, când Liverpool a revenit după 0-3 la pauză în finala CL din 2005, câştigând trofeul, nu s-a vorbit despre aşa ceva. Noi, în schimb, ultima oară am avut o „minune” când o echipă românească s-a calificat în grupele Europa League, din care, evident, n-a mai ieşit. Şi cum noile miracole ale fotbalului nostru nu ţin trei zile, ci trei generaţii, peste vreo douăzeci de ani, când o „fostă glorie” va fi înscăunată, jucătorii vor întreba: „Dar cine este?”. „Cum, nu ştiţi? E legenda de la Dudelange”, li se va răspunde. „Şi ce-a făcut?”. „A bătut trei auturi în meciul cu F91 Dudelange, ultima oară când o echipă românească a ajuns în turul al XVII-lea preliminar din Europa League”.

Ce se întâmplă în fotbalul nostru seamănă a schimb de populaţii după război ori a fenomen migrator. Prezentat ca salvator al Stelei, „grupul Piţurcă” a devenit în câteva săptămâni lot de suspecţi în Ghencea. Acelaşi grup, la câteva sute de kilometri distanţă, e acum potenţial aducător de înălţare în clasament, după ce va face joncţiunea cu echipa revenită din bejenie de la Severin. În acelaşi timp, Unirea a devenit o fantomă rătăcitoare prin fotbalul românesc. Cam asta-i cu performanţa la noi. Ai senzaţia că e un blestem.

Avem o singură formaţie care continuă cursa în Europa League, după un meci jalnic. La Timişoara se fac echipe de parcă s-ar juca toci cu un pachet de cărţi din care lipsesc aşii. Când evoluează FC Vaslui, ai senzaţia că urmăreşti imagini din pauză, când rezervele se dezmorţesc pe teren. Dinamo, ca în fotbalul american, are nevoie de un antrenor special pentru apărare. Nu în ultimul rând, avem o reprezentativă întinerită cu un jucător de aproape 35 de ani, retras din naţională şi fără contract, ceea ce te face să te întrebi dacă nu cumva putea fi recuperat şi Ştefan Iovan. După „căpitanul de la Sevilla”, am fi avut şi un „salvator de la Minsk”.

Între atâtea făpuri mitice, lipseşte tocmai figura esenţială: omul normal. De pildă, un antrenor care să construiască o echipă cu mai puţini eroi şi salvatori potenţiali. Încă aşteptăm această minune.

* A fost definitivat noul regulament de ordine exterioară de la Dinamo. Loviturile libere vor fi executate de către jucătorii care au mătuşile în tribune, iar cornerele de cei care îşi sărbătoresc ziua de naştere în acea săptămână. Luna viitoare se va stabili un plan de acţiune concret pentru situaţiile în care adversarii trec cu mingea de centrul terenului.

* După negocieri îndelungate, Victor Piţurcă şi Adrian Mititelu s-au înţeles. Patronul se va muta la Severin, de data aceasta fără echipă, sub un nume fals. Are voie să răspundă la telefon, dar să nu facă declaraţii mai lungi de o silabă. Ca garanţie a depus judeţul Dolj şi ochelarii de soare favoriţi, unicat în galaxie, cu oglinzi pe dosul lentilei. Piţi a cerut contract pe cinci ani, cu obiectiv în primul an accederea în liga secundă, în al doilea revenirea pe prima scenă, în al treilea clasarea între primele 14, în al patrulea atingerea unui sfert de finală în Cupa României, urmând ca în al cincilea sezon Craiova să joace în semifinalele Ligii Campionilor.

* Se pare că schimbarea radicală a naţionalei franceze de după CM 2010 este doar o stratagemă diabolică pusă la cale pentru a-l deruta pe Mircea Rădulescu, acest Leslie Nielsen al fotbalului românesc. Selecţionata condusă de Laurent Blanc este una fictivă, cea adevărată, condusă în continuare de Domenech, pregătindu-se în mare secret undeva în Munţii Pindului. După ce FRF l-a trimis pe Riciu la Tirana să urmărească un meci care se disputa la Durres, staff-ul federal lucrează zilele acestea la detaliile paraşutării în Belarus. Planul operaţiunii cu nume de cod „Dom’ Profesor” e discutat până în cele mai mici amănunte, riscul nimeririi Rusiei fiind enorm. În cazul capturării sale, domnul Rădulescu a fost instruit să se comporte ca la emisiunile TV: să vorbească, dar să nu spună nimic.

*Pentru returul cu Hajduk, Dumitru Bucşaru le cere suporterilor să vină la stadion şi să fie al nouălea jucător al echipei.

* Nici după cinci etape, Adrian Porumboiu nu s-a prins că este filmat cu camera ascunsă, pelicula urmând să participe la Festivalul de la Cannes de anul viitor. Nu-i vorbă, actorul care-l interpretează pe Lopez Caro o face bine, juri că-i antrenor. Pentru retur, a fost contactat Marcel Iureş, care a promis că va duce echipa până la Oscar. Până atunci, vorba proverbului: „Ce iei pe grâu dai pe linte”.

Departe de scena vorbelor goale, la Constanţa, Hagi a spus „Nu”. Este cuvântul pe care cei mai mulţi dintre noi au uitat să-l pronunţe sau care nu mai reprezintă mare lucru în această lume a promiscuităţii, unde orice os de plastic e prezentat drept o ofertă de nerefuzat. De data aceasta, programele TV nu s-au întrerupt, nici sateliţii nu şi-au oprit curgerea pe boltă. Conferinţa de presă a lui Hagi nu s-a bucurat de aportul zecilor de camere de luat vederi şi al bateriei de microfoane. Pentru a-i fi ilustrată declaraţia, se vor folosi poate imagini vechi, din arhivă, iar acesta ar fi cel mai pregnant semn al actualităţii şi al noimei.

Există, bineînţeles, acea vorbă: „Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit”, rostită însă numai de inşi de care oricând te poţi lipsi. Or, Gheorghe Hagi chiar este unul dintre trăitorii de neînlocuit. Despre importanţa unei persoane în vieţile noastre nu putem niciodată vorbi la prezent, există mereu ceva care păcăleşte măsurătoarea, anume exact prezenţa acelui om, ce are efectul unui obiect de fier în preajma busolei.

Noi, în schimb, ne pierdem în aceleaşi întrebări fără rost: „E Hagi un bun antrenor?”, „A fost mai mare decât Stoicikov?”, „De ce n-a reuşit la naţională?”, „De ce le cere jucătorilor imposibilul?”. Concentrându-ne asupra părţii vizibile a aisbergului, uităm că evoluţia lui a fost extraordinară. De la un copil care păştea oile a ajuns cel mai bun fotbalist al ţării, o marcă a României. Am fi vrut atunci să fie cel mai bun din lume, să ne extragă definitiv din mediocritate, rămânând însă lucid şi cu capul pe umeri. Să fie rege, filosof, preşedinte, dacă nu de ţară, măcar de federaţie, să cureţe locul de nechemaţi. E procedura standard pe care o aplicăm celor care se înalţă dintre noi: dacă nu le putem prinde gleznele, măcar să ne rezolve problemele de identitate naţională şi să ne scape de cei răi. Cea mai bună caracterizare a lui Hagi îi aparţine însă domnului Mircea Diaconu, într-un interviu acordat lui Decebal Rădulescu, acum un an şi jumătate: „Hagi este un om bun într-o lume cameleonică”.

Ultimele apariţii publice ale sale, în studiourile TV sau pe plajă, într-un meci organizat de Gazetă, ni l-au arătat zâmbind larg şi încrezător, ca un om mergând liniştit pe drumul său. Despre prezent nu se poate spune mare lucru: e încărcat cu vorbe prea mari despre cinste şi caracter, dublate de garanţii în terenuri şi de acte privind comisioane la transferul de jucători. Viitorul e însă, poate chiar mai mult decât trecutul, al lui Hagi.

Ce sport oferă, am zice, atât de puţine spectatorului, doar câteva secunde de vânturare a maşinii prin faţa ochilor? E doar o aparenţă. Pentru a vedea cât mai multe treceri,  spectatorul se transformă într-un navigator care, cu harta traseului şi cu orarul cursei în mână, poartă propria călătorie. Calcul, explorare, aşteptare, participare, iată succesiunea etapelor şi a stărilor sale, din care nu poate lipsi inconştienţa sau riscul.

Uneori, se trânteşte după o săritoare, astfel ca maşina să plutească peste el. La San Remo, mulţi stau aşezaţi ca la picnic pe parapetele de pe marginea traseului îngust. În Argentina, erou e cel care atinge oglinda retrovizoare, în Catalunyia cel ce se retrage ultimul din calea maşinii. În Grecia, e o onoare să fii împachetat în tromba de praf. Sunt aceleaşi etape ca în cazul unui concert rock: maşina se anunţă prin zgomot ori prin praful ridicat în depărtare, vuieşte printre nişte spectatori în delir, apoi, la sfîrşit, şampania erupe din sticle ca un joc de artificii.

De aceea, televiziunea nu poate decât să îndepărteze acest sport de privitor şi să-l sărăcească, în ciuda filmărilor din elicopter şi a camerelor plasate în habitaclu. În cazul unui raliu, a vedea nu ajunge: trebuie să auzi, să miroşi, să pipăi, să-ţi simţi pielea zbârlindu-se, să urli şi să-i încurajezi pe piloţi. Iar aici apare un alt specific: toţi piloţii sunt îndemnaţi să accelereze, întrucât şi cei de pe margine, şi cei din maşini înfruntă acelaşi adversar. „Recunoaştem în persoana unui pilot de curse pe cel care triumfă asupra unui inamic mult mai subtil: timpul”, scria Roland Barthes în 1960.

Un singur lucru reuşesc aceste camere-spion din maşină: să ne transporte într-un loc în care viteza, ca stare limită a fiinţei, este trăită calm, o scenă ce aminteşte de orice sufragerie din lumea aceasta, unde doi oameni privesc la televizor. Chiar şi dictarea monotonă a copilotului seamănă cu o sporovăială, în timp ce, în afara cochiliei de metal şi sticlă, lumea se răsuceşte, se zbate, se răstoarnă.

Apoi, fireşte, raliul nu are depăşiri, iar depăşirea reprezintă în sporturile cu motor ceea ce e driblingul în fotbal: duelul direct, momentul de supremă raportare individuală. Această lipsă a celuilalt, care ar trebui să deposedeze raliurile de orice şansă a spectacolului, le propulsează de fapt spre sensul final al curselor de maşini. Urmărind continuu un adversar intangibil, omul rămâne, ca într-o navetă spaţială, singur în tunelul vitezei. Un pilot de raliuri este un om care fuge de moarte, mai rapid şi mai singur decât ceilalţi, de multe ori năpustindu-se chiar către ea.