Plata în plic e o soluţie bună pentru fotbalul românesc, dar se poate şi mai bine.

Democratizarea trebuie aplaudată. Dacă medicii şi meditatorii primesc banii în plic, de ce nu şi arbitrii? E drept, ne-am putea gândi şi la metoda frizerească – strecurarea banilor în buzunarul de la piept -, ori la stiluri mai apropiate mediului cultural fotbalistic: lipirea bancnotei pe frunte sau aruncarea teancului în aer, la centrul terenului, pentru stimularea concurenţei în cadrul brigăzii.

Se poate însă şi mai bine. E necesară o liberalizare a acestei pieţe supusă prea mult controlului şi discuţiilor. Dacă formaţia oaspete s-a simţit ca la ea acasă, să poată contribui benevol la fondul de pensii al arbitrului ori la un semestru de Yale pentru copilul acestuia. La fel, trebuie să existe un angajament ferm de plată a cauţiunii în cazul puţin probabil în care DNA va ancheta vreodată cu adevărat aceste proceduri.

Eu propun înfiinţarea unei instituţii nobile: cea a arbitrului de casă, un exemplu de fidelitate şi parolism. Să fie 18 arbitri în lot, plus trei rezerve, în caz că unii dintre fluieraşi decid, pe la mijlocul campionatului, că se pot muta pe Coasta de Azur. La începutul sezonului, într-un eveniment televizat, Liga să organizeze o licitaţie pentru „cavalerii fluierului”. Fiecare patron să cumpere câţi îl ţine buzunarul.

Să se strige darul? Evident. Ce mai este un om de fotbal dacă nu i se permite să-şi dezvăluie dărnicia şi spiritul antreprenorial în public? „Un plin de combustibil pentru iaht de la domnu’ Iancu, n-a băut, n-a mâncaaat!”, „Trei acri de pământ lângă albia Siretului de la domnu’ Porumboiu!”, „Dinamo aruncă în luptă operele complete şi absconse ale domnului Dinu, trăiască!”, „Steaua plusează cu un kil de telemea proaspătă, la mai mare!”, „Un pieptene cu două fire transpirate de la domnu’ Copos!”, „O listă cuprinzând 100 de numere de telefon de la domnu’ Prunea, discreţie asigurată!”.

Arbitrii români ar putea fi chiar cotaţi la bursă. „După golul din slam-dunk validat aseară, acţiunile lui X au crescut simţitor azi …”. Desigur, cei corecţi ar fi permanent ameninţaţi de faliment, dar în două-trei etape le va trece. Trebuie să ne aliniem la ultimile tendinţe pe plan mondial. „Nu mai sunt echipe mici în fotbalul mare”. Păi, să nu mai fie nici la noi! Vrem arbitri cumpăraţi în mod cinstit şi transparent!

Zilele acestea se aude scârţâit de lanţ şi găseşti peste tot urme negre de frână: Turul Franţei trece iar prin sufrageriile noastre.

În niciun sport din lumea aceasta publicul nu este atât de aproape de sportivi. Ascensiunile mai ales amintesc de martiriile sfinţilor din tablouri – Veronese, Dürer sau Rubens ar fi putut picta secvenţe din Le Tour -, aceeaşi suferinţă sublimată pe chipuri, aceleaşi braţe întinse spre cei care urcă Golgota. Te întrebi ce neguri parcurge de fapt un om transformat în motor în doi timpi când trece pe lângă acele vesele câmpuri cu levănţică sau printre umerii de piatră ai castelelor. Le vede cu adevărat sau peste ani rămâne doar cu limba cenuşie a şoselei?

Întins pe atâţia kilometri, ciclismul are ceva care nu-l lasă să se dilueze. Este, probabil, singurul sport pe care televizorul îl livrează viu şi nevătămat. Acum câteva zile, duceam gunoiul, când strigătele lui Terzian m-au întors din drum, căzuse Lance pentru a nu ştiu câta oară, iar douăzeci de minute mai târziu, încă stăteam cu sacul în mână, ascultând cum Comşa citea şansele americanului pe spatele-i zdrenţuit, ca un medic din radiografie. Să nu uităm însă că un ciclist nu cade niciodată singur. În general, noi vedem doar durerea mare, a omului, şi ignorăm acea privire şuie ştiută încă din copilărie, a bicicletei cu ghidonul strâmbat, neajutorată ca un câine şchiop ori ca un miop lipsit de ochelari.

Uneori, când „plutonul e gata să-i prindă pe evadaţi”, e ca o execuţie în direct. Ciclismul exclude însă posibilitatea adevăratelor evadări, pe care oricare alt sport le permite, a pauzei, a jocului, a neliniarităţii, a schimbului de jucători. E sport de vieţaşi. Cercul pedalelor produce doar înaintare silnică, într-o lume care a renunţat de mult la casetele audio ori la rolele de magnetofon, rudele întru mişcare ale roţilor de bicicletă.

Un singur lucru distruge perfecţiunea acestui sport: ideea de „strategie de echipă”, de „iepure”, de sacrificiu pentru lider. Prefer acea stranie colaborare dintre adversari, bazată pe o încredere aflată veşnic la pândă. E ca în Europa secolelor trecute, deloc unită, în care Austria se alia pentru un timp cu Prusia şi cu Anglia, pentru ca apoi să treacă de partea Franţei, apoi Rusia apărea pedalând furioasă de undeva, pentru ca geopolitica să se transforme pe ultimii kilometri.

Uneori mă gândesc că, într-un asemenea sport suprauman, le-am putea ierta multe cicliştilor, chiar şi dopajul.

Clip promoţional al TVR. „Am un vis … că în 2010 … Michi Alexandrescu va comenta finala Campionatului Mondial … împreună cu Sorin Hobana … Strig acest adevăr: toţi comentatorii … (n.a. cu ecou: toţi comentatorii … toţi comentatorii …) sunt egali”.

Există ceva mai deranjant decât reclamele cu patru băieţi tâmpi care beau bere şi sar în sus la goluri: tipul cu bărbuţă care ne învaţă în pauzele meciurilor să folosim vinul. Sper că se va întâmpla astfel: în timp ce respectivul plescăie rotind puţin beaujolais în paharul cu picior, să se audă un glas dogit: „E liber, domnu’?”. Neaşteptând răspunsul, muncitorul nebărbierit cu fes din clipurile pentru coniacul Unirea, însoţit de toate personajele reclamelor la lichide proletare, să se aşeze. Apoi, dolofanul cu parafiltratul să-i verse paharul, turnându-i bere în loc, iar dacă nu dă noroc, băieţii de la Servus să-l arunce cu scaun cu tot din cârciumă pentru că nu respectă adevărata tradiţie a fotbalului.

După ce le-a purtat ghinion tuturor celor care au jucat în reclama Nike, Iñárritu a regizat un nou clip publicitar, de data aceasta cu selecţioneri. Scenariu: Maradona intră într-o frizerie să se tundă. Clopoţelul de la uşă îl trezeşte din aţipeală pe Lippi, care sare în picioare şi se ia cu mîinile de cap. În faţa lui, pe micul ecran, componenţii squadrei azzurra îl aruncă de bucurie în aer pe Mihai Stoichiţă. Aşezat pe băncuţă lîngă Lippi, cineva ţine în dreptul feţei cotidianul „L’Equipe”, al cărui titlu mare este „Fostul selecţioner urmărit de suporteri furioşi”. Ziarul coboară câţiva centimetri şi-l vedem pe Domenech, cu o claie de păr negru şi o mustaţă în genul Ţiriac, privind speriat în jur. Maradona îi întinde mâna lui Domenech, acesta refuză să i-o strângă. Maradona începe să plângă. Manichiurista îl consolează.

Fabio Capello se ridică încruntat de pe scaun. E chel. Se îndreaptă spre casă, unde Göran Eriksson, de asemenea tuns zero, negociază, susţinând că el ar trebui să fie cel plătit. Maradona se aşază suspinând pe scaun, iar frizerul, căruia îi zărim doar mâinile, îi potriveşte şervetul la gât şi bagă maşina de tuns. Cadru pe podea, unde şuviţele lui Diego se amestecă cu cele deja existente acolo. Se aude clopoţelul. Intră Del Bosque. Frizerul se întoarce spre uşă şi de-abia acum îi vedem figura. E Joachim Löw, care întreabă zâmbitor: „Cum vă facem?”.

Pe ecran apar cuvintele „Fotbal german: ras, tuns şi frezat”.

Presa sportivă se adaptează la nou mai iute decât FIFA.

Vine revoluţia tehnologică! Blatter a declarat că se gândeşte la ea, deci nu e exclus ca arbitrii să primească lentile de contact colorate şi un calculator de buzunar pentru ţinerea unei evidenţe precise a cartonaşelor.

Îmi imaginez cum vor arăta emisiunile TV de analiză. Ofsaidul era oricum o mărime farmaceutică, te uitai la linia aceea de pe ecran cum priveai barmanul turnând suta de 90 de grame în ţoi. „Nu se vede. Daţi-mi o reluare cu azimut 118 şi zoom-ul cu raze X. Domnilor, ce ziceţi?”, va spune realizatorul. „Din acest unghi se vede clar că aluniţa din frunte a atacantului e după apendicele fundaşului”, va răspunde fostul foarte mare arbitru. Televiziunile de sport nu au însă motive pentru a investi în 3D, de vreme ce sistemul 3B, cu fraţii şi vărul invitaţi permanent, funcţionează atât de bine. Nici HD-ul nu le face cu ochiul, următoarea achiziţie fiind un sistem Mono Surround de primă generaţie, pentru o recepţie cât mai bună a vocilor de la telefon.

Gazeta a promis vineri primul ziar 3D, apoi ProSport a contraatacat, anunţându-l joi. Umblă vorba că şi Radio Sport Total FM va oferi reluări de faze din mai multe unghiuri. După cum merg lucrurile, e foarte posibil ca presa sportivă să fi inventat călătoria în timp. Gândiţi-vă! Poate aţi cumpărat ieri primul ziar de sport în format 3D, dar n-aţi observat revoluţia, considerând ochelarii ataşaţi drept deja obişnuitul supliment nutritiv, CD cu golurile Avântului Reghin din 1991, reeditarea seriei complete de surprize din gumele de mestecat Turbo şi pixul având captivă o iubită de fotbalist care se dezbracă. Totul va continua prin implementarea tehnologiei folosite în anii ’80 la vederile chinezeşti, astfel încât dacă veţi înclina ziarul, rubricanzii vă vor face cu ochiul. De asemenea, emoticoanele vor primi o nouă gamă de culori şi de grimase: portocaliu uşor uimit, galben citron indicând veselia moderată, verzui pentru deranjament stomacal.

Nu ar fi fost însă rău un ghid de găsire a articolelor domnilor Cosaşu şi Paraschivescu, probabil cele mai bune din presa noastră sportivă, care, pe site-urile celor două ziare, sunt mai ascunse decât comorile piraţilor. Deşi, ţinând cont de evoluţia din ultimul timp a tirajelor în presa scrisă, poate mai potriviţi ar fi nu nişte ochelari 3D, ci unii de eclipsă.

Campionatul Mondial organizându-se în fiecare an, a sosit rândul Samislanului şi al Meruviei, noi state apărute pe harta lumii după un război local în Asia Mică, să-l găzduiască. Slogan oficial: „Football is going nuts”.

Mingea oficială a turneului, Plutonium 244, accidentează grav un masor. Pentru că nu poate asigura o atmosferă bună în cadrul lotului, selecţionerul francez e lăsat acasă. Sistemul revoluţionar de desfăşurare – 24 de grupe cu câte două echipe, meciuri tur-retur – face ca România să fie favorită în grupa U, unde se luptă cu Gambia de Est. Modificări importante şi de regulament: în caz de egalitate de puncte în clasamentul grupei, primul criteriu este „care dintre federaţii a votat cu Blatter la ultimele alegeri FIFA”. În grupa A, partida dintre China şi India e întreruptă, spectatorii din zona careului mic sărind în permanenţă la cap în timpul executării cornerelor. Scandal în grupa Ş, unde evoluează reprezentativele Coreei de Sud şi de Nord. În pauză, fotbaliştii din Nord cer azil politic în vestiarul adversarei şi în repriza a doua pe teren apar 22 de jucători îmbrăcaţi la fel. Phenianul cere rejucarea şi mai trimite cinci echipe, să fie.

O premieră la CM: două meciuri se dispută concomitent pe acelaşi stadion, cu porţi făcute din bolovani. Sub conducerea lui Rehhagel junior, Grecia face spectacol cu Togo, câştigând cu 24-0. Lucrurile se lămuresc după fluierul final: echipa statului Togo nu putuse ajunge la stadion din pricina grevei şoferilor de ricşe. Apar şi problemele de arbitraj. Un gol este anulat pentru că arbitrul de centru tocmai îi trimitea un SMS uneia dintre asistente şi nu l-a văzut. Starul Braziliei, Destupinho, e în mod constant oprit din acţiuni pe motiv de „paşi” şi „dublu dribling”.

Claxoanele de TIR şi alarmele auto cu care vin pe stadioane spectatorii creează o atmosferă unică. Portarul Lituaniei e atacat de o familie de pârşi şi ripostează. Pârşul fiind animal sacru în Meruvia, Babauskas este expulzat din ţară. Jocul dur face victime: starul Braziliei e rupt în două, Destupinho II fiind trimis acasă. O grupare paramilitară îl răpeşte pe selecţionerul României, iar în captivitate, acesta le dezvăluie rebelilor tainele jocului de fotbal. După negocieri dure, FRF acceptă să primească 1 milion de dolari pentru a-l recupera.

În timpul meciurilor din sferturi, în Meruvia are loc o lovitură de stat. Armata samislaneză intervine prompt, anexând Meruvia şi Mondialul e salvat. Din lipsă de efectiv, finala se dispută între două echipe de juniori locale. Câştigă Samislanul, care, potrivit noii „Legi Blatter”, va organiza şi ediţia din 2022.