Samuel Eto’o. Fotbalistul care, în februarie 2007, la Barcelona fiind, refuza să intre pe teren din postura de rezervă a devenit, în acest sezon omul are a jucat pe teren roluri mai multe şi mai diverse decât au avut mulţi mari actori în toată cariera. Din rezultatul scăderii „Ibrahimovici – 46 milioane euro”, camerunezul s-a transformat în primul fotbalist din lume care obţine tripla „cupă – campionat – Liga Campionilor” în doi ani consecutivi, cu două echipe diferite.

Diego Milito. La golul al doilea cu Bayern, a lunecat pe lângă Van Buyten cu uşurinţa cu care se desprinde furoul de Kim Basinger în scena de striptease din „Nouă săptămâni şi jumătate”. Deşi în cursul carierei sale profesioniste de peste zece ani are o medie de mai bine de un gol marcat la două meciuri, niciodată, până a ajunge la Inter, nu a fost luat în serios de către antrenorii cluburilor mari sau de către selecţionerii Argentinei.

Javier Zanetti şi Dejan Stankovici. Dacă fotbaliştii ar fi piese de şah, ei ar fi cu siguranţă turele, cu deplasarea lor marţială pe teren, dublând pionii şi pregătiţi pentru orice sacrificiu.

Cristian Chivu. Un bărbat care revine pe teren, la doar câteva săptămâni după ce a suferit o operaţie la cap, poate face parte din orice echipă, de la una de cosmonauţi până la una de genişti însărcinaţi cu dezamorsarea bombelor.

Ce a făcut Mourinho cu aceşti fotbalişti şi cu ceilalţi din lotul lui Inter doar el ştie. Asemenea unui magician care-şi practică arta pe stradă, a amestecat pachetul de cărţi şi, cum-necum, în faţă ne-au apărut trei trofee şi trei mari învinse, campioanele celor mai bune întreceri naţionale din Europa. Şi totul s-a petrecut sub ochii noştri.

Acest campionat, mai mult decât oricare altul, consacră despărţirea de sport. Cluburi mari şi-au pierdut orice formă de tradiţie. Dinamo a ajuns o bicicletă-tandem în care un ocupant pedalează înainte, celălalt înapoi, în timp ce-şi cară palme. Steaua, o glumă în urma căreia, din ce în ce mai pregnant, se aşterne tăcerea. Universitatea Craiova s-a dus în bejenie, de parcă ar fi Cenaclul Flacăra în turneu.

Au existat jucători plecaţi în grup din cantonament, ca şi cum ar fi vrut să înfiinţeze o aripă tânără în sînul partidului, sau jucători sacrificaţi ca nişte pioni în jocul intereselor. Au fost acţionari care au întors armele împotriva propriului club, demonstrând că prezenţa lor în orice grup e doar o chestiune de circumstanţă, au fost directori sportivi călcaţi în picioare de manageri, sau invers, pentru că deja nu mai contează care e deasupra în organigramă şi care la cafteală.

Pozitiv ar fi să remarcăm, la acest final de întrecere, oamenii care şi-au păstrat cumpătul şi n-au pus mâna pe pari (obiecte care, în varianta de criză, au devenit tacuri, unelte perfecte pentru executarea de trick-shots cu maşina patronului). Ar trebui, poate, distinsă Unirea Urziceni, într-un sezon în care, cu toate că şi-a pierdut antrenorul emblematic, a mers mai mult decât rezonabil pe două fronturi. Ar merita mai mult respect Andone, care a reuşit să revitalizeze o echipă aflată pe toată durata sezonului pe galantar, sau Cosmin Contra şi Răzvan Cociş, jucători care au adus un plus evident în jocul Timişoarei.

V-aş ruga totuşi să purtaţi în memorie următoarea imagine. În liga secundă, un jucător s-a încăierat cu un suporter al propriei echipe, apoi, cu un copil speriat în braţe, a traversat un tunel de oameni înfierbântaţi spre ieşirea din stadion. Aşa arată sportul-rege din România, în anul de criză 2010: precum scena producerii unui cataclism, iar totul se reduce la supravieţuirea cu orice preţ.

Poţi folosi cuvântul „capodoperă” pentru a descrie un buncăr? Dacă este aşa, discursurile lui Ion Iliescu pot fi caracterizate drept antrenante. Personal, aş privi cu la fel de mult entuziasm un om scobindu-se o oră şi jumătate în nas şi reluarea acestui Barcelona – Inter.

Întrebarea capitală, după mine, nu este „Ucide Mourinho fotbalul?”, nici „Unde a fost Messi?”, ci „Mai este acesta fotbal?”. Să ţinem cont că, în timpul acestei partide, pe partea de teren a Barcelonei, Valdés putea organiza un turneu de golf, iar în cealaltă se juca un fel de „diri diri” în 10 contra 10.

Mourinho a devenit mai puternic decât fotbalul pentru că regulamentul actual îi permite asta. Antifotbal înseamnă tot ce este îndreptat împotriva sensului şi spiritului acestui joc. Poate fi, de pildă, protejarea mingii cu corpul, fără intenţia de a o juca, metodă în prezent perfect regulamentară. Poate consta în exagerarea efectelor unui fault, pentru forţarea unei eliminări în rândurile adversarului, cum a făcut Busquets. Poate fi baricadarea în interiorul propriului careu timp de o oră, cum a făcut Inter, rămasă prea uşor în zece oameni. Asemenea unei găuri negre, antifotbalul înghite sisteme, echipe, competiţii, mentalităţi. „Specialul” putea deveni „Banalul” nu printr-o manevră de origine extraterestră, ci printr-o extrem de mundană sarabandă de centrări către un malac de 1,92 metri pe care Barcelona nu-l are în lot (şi nu mă pot decide, în privinţa lui Guardiola, dacă asta e o dovadă de măreţie sau de lipsă de viziune).

În tot cazul, aici e marele necaz: în prezent, antifotbalul poate fi combătut doar cu o altă formă de antifotbal. Înainte de a dezbate caracterul lui „Mou” sau valoarea lui Messi, ar trebui să vedem cum putem încuraja prin schimbări de regulament un joc deschis, corect şi orientat spre poarta adversă, nu către cea proprie.

La Milano s-au înfruntat două forme de orgoliu. În primul rând, mândria catalană, exprimată prin „ori aşa, ori deloc”, ca urmare Guardiola nu putea face altfel decât să-l lase pe Messi să execute aceeaşi şerpuire frumoasă, dar inutilă, ca un om care alunecă pe un tobogan acvatic, pentru a descoperi de fiecare dată că ieşirea spre apă îi este blocată. Acesta e spiritul locului, marcat de o frumuseţe care nu vrea să fie altfel. Chiar şi Casa Pedrera sau şopârlele din Parcul Guell s-ar transforma în fărâme dacă ar şti că nu sunt privite ca expresii ale artei catalane.

Apoi, a fost Mourinho, unul dintre acei negativi fără de care filmul ar fi o schemă de evacuare la incendiu. Orgoliul lui e diferit, de tipul „totul sau nimic”. Cândva, s-a oprit la timp din a juca (mediocru, se zice) fotbal, nu pentru a-l distruge, cum cred mulţi, ci pentru a-l desăvârşi. E sabotorul creativ, care nu se mărgineşte să pună zahăr în benzină, el descifrează coduri, stabileşte croiala uniformelor, gustă din ciorbă la popotă, învaţă un dialect doar pentru a-i saluta fără traducător pe primarii oraşelor cucerite, cu aceeaşi încăpăţânare care l-a făcut cândva să deprindă catalana pentru a-l însoţi pe Robson la Barcelona. Aşa cum Napoleon nu putea să nu ajungă în Rusia, nici Mourinho nu se poate opri din a arăta că este „The Special One”, ceea ce e mai mult decât a fi „Number One”.

Bănuiesc că va veni o zi în care José-ul va intra calm pe teren, când echipa sa execută un corner, cu bărbia în vânt, mîna dreaptă strecurată sub reverul hainei şi o cunună de lauri pe frunte, pentru a înscrie şi el un gol. Până atunci însă, să-l salutăm drept ceea ce este: cel mai bun şi mai nebun antrenor din lume.

P.S. Iată şi un articol bun despre meciul de aseară.

Din Steaua a rămas numai trena. Se vorbeşte despre ea ca despre o bombă sexy, cu un soi de admiraţie nătângă amestecată cu invidie, dar când apare în public, sesizezi că e o bondoacă lipsită de sare şi piper. Din punctul de vedere al dotării, are tot ce-i trebuie şi cam atât. Te uiţi după ea doar pentru a te minuna că într-o ţară doldora de femei frumoase este un sex-simbol.

Ca mod de exprimare, echipa deja îi seamănă patronului cel veşnic televizat. O oră şi jumătate de hăhăieli şi vorbe goale fără nicio idee, fără niciun rezultat. Aceasta e mediocritatea cîştigătoare, funcţională doar aici, care se extinde rapid, ca un balon umflat, dar când trece graniţa se sparge rapid.

„N-am putut dezvolta jocul pe benzi”, „N-am avut consistenţă în faza de atac”, „Am făcut foarte multe greşeli tehnice”. La conferinţele de presă, Stoichiţă are aerul mecanicului auto care îţi spune cam ce probleme are maşina, iar în acest „cam” stă tot secretul meseriei sale. Niciodată nu ştie până la capăt, pentru că mereu apare ceva care împiedică diagnosticul total şi reparaţia definitivă. Cum nu sunt bani pentru piese, va lega cu o sârmă cablul de acceleraţie şi va freca puţin capetele de bujii cu o perie. Maşina va mai merge câţiva metri, apoi se va opri, iar meşterul va reapărea cu creionul după ureche spre a înălţa din umeri competent.

Amintirile vorbesc de o echipă strălucitoare, croită pentru atac, care se năpustea spre poarta adversă. Acum, toţi dosesc piese prin buzunare şi îşi asigură alibiuri. E o decădere ireversibilă, înceată şi tristă, ca un drum spre cimitir.