Un prinţ de import

Ore, zile, săptămâni şi luni la rând vorbim numai despre arbitri. Ei nu sunt doar o parte a jocului, au devenit chiar jocul. Fotbalişti? Goluri? Nu. Totul se reduce la „A plecat din ofsaid?” sau la „N-a fost cumva ofsaidul precedat de-un henţ?”.

Da. Un fotbal performant e un fotbal corect. Pe noi – boală indusă de conducătorii de fotbal şi de sărăcăcioasele emisiuni TV – ne interesează însă doar verificarea de moment, punctuală, a legii, dacă vreun arbitru decide eronat într-o fază. Există însă şi corectitudinea funcţionării întregului, care aici e din start exclusă. În fotbalul românesc, arbitrul e un şoricel de care trag mai multe mâţe deodată: un timp, rămâne în echilibru, până când cineva câştigă partida şi fidelitatea de moment a prăzii. Să aştepţi corectitudine de la el e ca şi cum ai vrea ca o busolă magnetică să fie precisă şi când e folosită într-un atelier de fierărie.

Dintr-un interviu dat de preşedintele FRF, aflăm că s-ar fi propus chiar aclimatizarea unui străin ca şef peste arbitrajul românesc. Ce ipocrizie! Varianta cu prinţ de import nu mai funcţionează în lumea civilizată de mult. În plus, cine controlează arbitrajul are puterea. Şi chiar dacă ar fi fost posibilă aducerea unui „Carol I al arbitrajului fotbalistic”, după două luni de „emisiuni de analiză” l-am găsi într-o gară, încălţat invers şi cu un deget în gură, spunând: „Câh. Vleau acasă”.

Europa aşteaptă de la noi fie să ne integrăm cu adevărat – pe baza criteriilor ei, dar cu oamenii noştri -, fie să ne alăturăm formal, ca acum, oferind partenere de antrenament pe care să le ciufulească turcii şi grecii prin cupele europene. Pentru ei e bine oricum. Şi pentru oamenii noştri. Deci, de ce ar schimba ceva?

Nota de subsol

Unirea Urziceni ne oferă paradoxuri interesante. Este echipa căreia i se cântă cel mai des prohodul – fie din cauza falimentului patronal, fie din cauza plecării antrenorului și a doi jucători de bază -, însă, în ciuda acestor așteptări, Unirea face cu fiecare meci jucat un pas mic înainte.

În ultimul, dominat categoric și câștigat de FC Liverpool, există totuși o cifră care aduce primăvara. Pe toată durata partidei, fotbaliștii Unirii au comis doar 8 faulturi, jumătate din câte au făcut englezii. Altfel spus, un fault la aproximativ 12 minute de joc, ceea ce înseamnă că Unirea a jucat fotbal pe „Anfield Road”, chiar dacă unul bazat pe defensivă, nu s-a baricadat în spatele unei mentalități demolatoare.

Un alt paradox este faptul că Unirea pare că nu a încurcat în acest sezon atât FC Sevilla, VfB Stuttgart, Glasgow Rangers și FC Liverpool, cât media sportivă românească. Această echipă a fost în mod constant ignorată, fiind amintită doar între convorbirile cu Borcea și Becali, presărată printre subiectele cu bombe sexy, așezată la „în alte roluri”, ascunsă ca gunoiul sub covor. Este precum acea notă scrisă în orice contract cu litere mărunte, aproape ilizibile, tocmai pentru că reprezintă ceva important, dar care nu trebuie citit.

În ciuda acestor lucruri, formația merge mai departe și aici stă cea mai importantă realizare a ei. Până acum, nici un meci european din acest sezon al ialomițenilor nu a fost urmat de o dezamăgire cruntă, nu a reprezentat un capăt de țară, o rușine. Unirea continuă să ne dea speranțe într-un domeniu în care nu prea mai e loc pentru așa ceva, iar acest lucru e de-a dreptul minunat.

P.S. Mulțumesc, explorish şi lol, pentru observația legată de faulturi.

Transferuri

Fotbalul nostru slăbeşte pe zi ce trece, fără a avea nevoie de sibutramină. Transferurile au ajuns ceva gen C.A.R., o formă de a plimba sărăcia, un fel de „Ţi-l mai dau şi ţie pe X, că eu m-am cam plictisit de el”. Singurul transfer sigur şi important nu aparţine prezentului, ci viitorului îndepărtat. Când Mutu se va întoarce la Dinamo, Viagra se va afla pe lista de substanţe recomandate de medic, iar jucătorul va fi  atât de des depistat pozitiv la testele cu Gerovital, încât pentru el, practic, nici nu va mai conta dacă marchează.

Clubul care a făcut însă o artă din transferuri virtuale e Steaua. Mă gândesc că domnul Argăseală nici nu mai are răbdare să ajungă dimineaţa pe youtube şi, cum se deschide calculatorul, mai face o achiziţie. Astfel, nu e exclus ca mâine să citim în ziare: „Kaspersky dorit în Ghencea”, „Serverul Ebay a căzut din pricina ofertelor steliste”, „Transferul lui Michael Umana Corrales prin Yahoo Messenger s-a blocat la 83 la sută”.

Nici trecerea fraţilor Karamian în Ghencea nu e totalmente sigură. Cum în fiecare zi mai apare câte unul, la terminarea recensământului familial ar putea să-i depăşească pe cei din clanul Baldwin. Că-i va lua sau nu pe armeni, patronul se laudă că Steaua s-a întărit cu doi oameni la marcaj. Mişcarea e foarte bună: nu numai că Zmărăndescu şi Dediu sunt înalţi, dar e şi foarte greu să treci de ei neaccidentat.

Vi-i amintiţi pe acei băieţi din America de Sud care, îmbrăcaţi în poncho-uri, cântau la nai şi chitară vesele cântece andine prin centrul Bucureştiului? Pariez că zilele acestea, împreună cu Josh Tudela şi cu Wilmark, aşteaptă nerăbdători verdictul lui nea Mihai Stoichiţă. Ne opreşte în lot? Nu ne opreşte?

2010

Va fi un an greu, în care toţi cei din fotbalul românesc vor fi nevoiţi să strângă cureaua. Chiar şi Piţurcă va trebui să înveţe cum să dea şase-şase cu un singur zar. Cum FRF nu-i permite să antreneze în paralel, Răzvan Lucescu va trece la sistemul de meditaţii, cu o echipă în fiecare cameră. În ceea ce priveşte naţionala, Răzvan deja a trasat obiectivele pentru CM din Africa de Sud: cumpărarea de televizoare cu diagonala mare.

Va fi un an atât de greu, încît spre sfîrşitul returului, echipele vor blătui meciuri ca să nu se califice în Europa League. Ca urmare, începând cu sezonul 2010-2011, FRF va adopta un nou sistem competiţional. Nu va fi nici cu playoff, nici cu playout, ci cu playback. În mare, sistemul constă în următoarele: nu retrogradează nimeni, nu promovează nimeni, însă ultimele clasate din Liga 1 vor fi silite să participe la umilinţa din Europa League.

Dinamo va continua implementarea sistemului buy-back. Fotbalistului i se dă kilometrajul înapoi, primeşte o nouă frizură şi o altă culoare de păr, apoi este expediat ca tânără speranţă în străinătate. Peste două-trei luni revine în ţară ca jucător aflat la apusul carierei, printr-un împrumut gratis. Deja la club se aşteaptă o veste dinspre West Bromwich Albion.

Va fi anul în care George Copos se va axa pe închirierea de rapidişti. Cine are pe-acasă ori cunoaşte un fotbalist dispus să dea bani pentru a juca la Rapid este rugat să-l aducă la club şi va primi în schimb un abonament cu preţ redus la rundele de negocieri Copos-Stache.

În 2010, vor fi foarte mulţi bulgari în Ghencea. Motivul e următorul: sunt singurii care, atunci când patronul întreabă „E bine la Steaua?”, răspund dând afirmativ din cap.

Aştepând miracolul

Majoritatea echipelor româneşti participante în Europa League au fost mâini moarte. Prezenţa lor în competiţie a avut un singur sens: acela de a complica puţin calculele în grupă. CFR Cluj a semănat cu o pisică leneşă şi grasă, căreia nu-i mai arde să prindă şoareci. Timişoara s-a răcit pe aragaz, după ce rarele răbufniri ale apei au stins focul. Steaua, un mantou cândva strălucitor din care astăzi se hrănesc moliile, a resimţit greaua lovitură dată de UEFA fotbalului românesc, desfiinţarea Cupei Intertoto.

Rămâne Dinamo, care, ca de obicei, aşteaptă un miracol. Cumva, presentimentul succesului e mai mare în asemenea situaţii. Şansa de 1 la sută capătă strălucire, dintr-o probabilitate jerpelită devine posibilitate clară, căci nu putem exclude o intensificare a gripei porcine în Atena sau o ploaie de meteoriţi în careul grecilor. La întrebarea „Are Dinamo şanse să se califice?”, toată lumea răspunde „De ce nu?”, dar nimeni nu prea găseşte argumente pentru „De ce da”.

La Dinamo, în ultimul timp, între schimbul de fanioane şi cel de tricouri, mulţi au existat pe teren doar pentru a se atinge numărul regulamentar de jucători. Jumătate de echipă a jucat fotbal, cealaltă a aşteptat cuminte întoarcerea lui Moş Niculae, care, deşi insuficient pregătit, le-a aşezat victoria în ghete. Miracolul următor e construit de acţionari cu grijă în jurul unui alt jucător-surpriză. Clubul roş-albilor cu drept de eternă reîntoarcere nu-i cuprinde doar pe Mărgăritescu şi pe Andone, ci şi pe Moş Crăciun, aşteptat de conducerea clubului să vină mai devreme şi să rezolve meciul de la Atena.

Clasicul

Barcelona – Real e pomul lăudat de la care mereu te întorci cu sacul plin. Nu neapărat de goluri, căci fotbalul, asemenea lui Moş Crăciun, nu-ţi dăruieşte doar cadouri, ci şi aşteptarea, speranţa, pânda, năvălirea spre baza bradului sclipitor, surpriza. Nu-mi amintesc să fi rupt vreodată ambalajul de pe un „El clasico” şi să rămân dezamăgit de ce găseam înăuntru, chiar dacă nu era chiar ce mă aşteptam să fie.

Poate că este şi meritul transmisiei TV. Ceea ce la noi e o tocană de noroi şi purici, prin care vezi vânzolindu-se nişte oameni, acolo e un act de o desăvârşită claritate. Dar nu e vorba doar de diferenţa tehnologică, de tradiţie şi valoare, de miliardul de euro care, încriptat în picioare de fotbalişti, a jucat duminică pe Camp Nou. Fotbalul mare trece oricum de sticlă, devine senzaţie pură, ca atunci când stai în miezul acelor acvarii imense, despărţit de rechini fioroşi doar de un strat subţire, transparent.

Dovadă stă experienţa stranie a zapping-ului. Părăsind Camp Nou pentru Ghencea, aveai senzaţia că, deşi e acelaşi sport, unii îl practică în pantofi de dans, alţii în cizme de plumb, iar în acele momente îţi venea să restartezi televizorul, ca pe-un calculator blocat. Dar dacă te-ai fi teleportat nu între două lungimi de undă, ci între două stadioane?

De aceea, în faţa oricărui meci românesc cu trei bare în câteva secunde, răsturnare de scor şi gol decisiv în prelungiri, prefer un Barcelona – Real pentru care nici măcar nu s-ar găsi o minge cu care să se joace. În virtutea acestui clasic modern, ce nu poate rămâne astfel decât fiind mereu altfel, cred că ar fi fost palpitant să-i vedem pe Messi, Iniesta, Kaka, Ronaldo şi jucându-se de-a hoţii şi vardiştii.