Obiectul de cult
de Adrian Georgescu
E zece seara, eu scriu, nevastă-mea vorbeşte de trei ore la telefon cu o prietenă. Ce naiba şi-or mai spune? Tocmai ce-am fost în vizită la ea, unde au mai vorbit patru ore.
Nu mă miră că meseria de telefonistă e singura în care forma la masculin, practic, nu există. Aţi văzut vreodată un „telefonist”? De câte ori v-aţi aflat într-un taxi şi aţi auzit o voce masculină în staţie? Niciodată. Sunt prea îndrăgostite de acest obiect. De fapt, „Alo, bună ziua, aş dori un taxi la …”, „O secundă”, …, „206, în patru minute” e cea mai scurtă convorbire telefonică pe care o poartă o femeie.
Şi ce diferenţă între cum vorbesc ele la telefon şi cum o facem noi! Se aşază confortabil în fotoliu ca într-o cadă plină cu spumă, în timp ce, de obicei, un bărbat vorbeşte stând în picioare sau mergând. Convorbirile mele rareori depăşesc un minut, pe la 1’30” încep deja seria de „OK”, „Bine”, „Hai că vorbim”, la două minute deja am terminat fondul de cuvinte şi încep „îhî”-urile. Pentru noi, telefonul este o unealtă, ca o cheie franceză, pentru ele un obiect domestic de cult, ca televizorul. Noi îl folosim, ele îl adoră. Mă întreb cum ar suna un ordin de luptă transmis prin telefon de către o femeie alteia? „Ai văzut uniformele duşmanului? Nu-i aşa că arată mai bine ca ale noastre? …”, plus încă trei ore, până la armistiţiu.
În jurul anului 1870, Graham Bell şi Elisha Grey se aflau într-o luptă strânsă pentru patentarea unui aparat ce putea transmite electronic vocea la distanţă. Atunci a învins bărbatul, dar în timp a câştigat femeia.
Diferenţa
de Elena Georgescu
Femeile vorbesc mai mult la telefon pentru că petrec mai mult timp acasă. Este o consecinţă a modului în care se împart de obicei responsabilităţile în familie. În timp ce un bărbat îşi permite mai degrabă să „evadeze” spre o cârciumă ca să dezbată verzi şi uscate cu prietenii, femeia are grija oalei care fierbe, a cămăşilor care trebuie călcate şi a copilului care încă nu s-a apucat de teme.
Dar ea nu este numai mamă, soţie şi gospodină, ci şi o fiinţă socială. Pentru a nu pierde contactul cu exteriorul din mijlocul operaţiunilor casnice, a descoperit telefonul ca mijloc de evadare.
În general, bărbaţii susţin că discuţiile feminine la telefon ar fi puerile, frivole sau fără cap şi coadă. Ca şi cum, dacă unul dintre ei a pictat Gioconda, iar altul a scris „Divina comedie”, toţi ar putea să o facă şi numai acest lucru i-ar preocupa zilnic. Obiectivul serios şi important, nu „fleacurile” şi „trăncăneala”. Or, viaţa e compusă din lucruri mărunte, fiecare având sensul lui, şi nu ţin minte ca un sistem filosofic născocit de un bărbat, în ciuda măreţiei sale şi a aparentei sale valabilităţi eterne, să fi servit practic la ceva, până la a fi înlocuit de un altul.
Dacă aş conduce o companie de telefonie, aş introduce tarife diferenţiate pe sexe. Cum femeia trăncăneşte ore în şir, înseamnă că ea valorizează mult mai bine acest mijloc de comunicare, deci este un client bun. Cum bărbaţii transmit doar esenţialul, ar trebui să le preţuim cum se cuvine cuvintele pline de miez.