Domnul Copos se întoarce, revine şi contraatacă. Parcă este al 1.264-lea episod din soap-opera „Dragoste şi putere în Giuleşti”. Pe ecran e mereu construit un mic motiv de îngrijorare, prezentat însă ca un potenţial cataclism, ca şi cum un dop de şampanie ar putea distruge întreg universul. Unul dintre actori se apropie de cameră pentru ca noi să-i vedem frămîntările dospind sub cutele îngrijorate ale feţei, în timp ce în planul depărtat, tulbure şi ameninţător, altcineva generează conflictul.

Zilele acestea, s-a aflat pentru a nu-ştiu-cîta oară în prim-plan, jucîndu-şi cu talent rolul de victimă. De-a lungul timpului, pe fundal s-au conturat pe rînd conspiraţia arbitrilor, DNA-ul sau  Ministerul Transporturilor. Potrivit Gazetei Sporturilor, în ultimii 13 ani au fost 11 retrageri şi reveniri ale patronului la clubul care l-a consacrat. De fapt, domnia sa nu a pus niciodată presiune pe jucători sau pe antrenori, ci pe publicul care s-a înfiorat văzînd cum declară, cu glasul stins şi figura pe care se puteau citi toate nedreptăţile lumii, că renunţă la Rapid. Părea Hugh Hefner în reşedinţa Playboy, înconjurat de blonde cărora nu le mai vezi hainele de atîta piele, anunţînd cu tristeţe că divorţează pentru a n-a oară.

Nu ştiu dacă în persoana domnului Copos fotbalul românesc a cîştigat un investitor sau dacă filmul autohton a pierdut un interpret care putea juca orice. De exemplu, o comedie romantică în care patronul şi clubul, despărţiţi temporar de invidia şi de lăcomia celor din jur, rămîn la final împreună într-o deplină fericire fiscală. Un film de groază în care vampirul e cine-te-aştepţi-mai puţin. Antrenorul merge încet pe un culoar întunecos, întrebînd „Alo, e cineva aici?”, o uşă scîrţîie şi-ţi vine să strigi: „Vezi că e chiar în spatele tău! Te paşte o demitere!”, dar respectivul se întoarce şi spune: „A, dumneavoastră eraţi?”, apoi o mînă îl mîngîie pe creştet în timp ce nişte colţi i se înfig blînd în carotidă.

Şi rolurile de acţiune i se potrivesc ca o mănuşă. Motor! Eroul e cu spatele la zid, străpuns de zeci de lovituri de spadă. Sau respirînd anevoie în mijlocul incendiului, în timp ce pe figură se oglindesc flăcările ameninţînd să-l înghită. Ori în finala unui turneu de arte marţiale pe viaţă şi pe moarte, tăbăcit de un colos care se apropie să-i rupă gîtul. Cu glasul stins, eroul ne anunţă că de data asta totul s-a terminat … cînd, deodată, degetele pipăie ceva în interiorul buzunarului. E poza familiei ucise de ticăloşi sau medalionul prietenul pe care trebuie să-l răzbune. Bănuiesc că, în cazul domnului Copos, acel obiect este situaţia financiar-contabilă. Nu a clubului, aceea l-ar face să se arunce direct în săbii sau în flăcări, ci a domniei sale. „Hei, la naiba, mii de iahturi!, viaţa are sens”, îşi zice eroul şi sare în picioare mătrăşindu-i pe toţi duşmanii imaginari. Gata! Tăiaţi! Perfect!

În toţi aceşti ani, domnul Copos şi Rapidul s-au aflat în armonioasa relaţie dintre cireaşă şi tort. Moţul nu putea pluti în aer fără un postament din straturi moi, ar fi şi culmea să vezi o cireaşă nesusţinută de nimic văitîndu-se că prăjitura de dedesubt s-a acrit şi că nu-i aduce decît pierderi. În timp, graţie ştirilor sportive, tortul s-a micşorat în ochii noştri şi am ajuns să vedem doar cireaşa ajunsă pepene, clătinîndu-se în vîrf cît să nu cadă.

În ceea ce priveşte cariera cinematografică a domnului Copos, aceasta a ajuns la apogeu, numai că, după atîtea retrageri şi reveniri, relaţia sa cu clubul din Giuleşti începe să semene cu un film pentru adulţi.