Actorul universal

Domnul Copos se întoarce, revine şi contraatacă. Parcă este al 1.264-lea episod din soap-opera „Dragoste şi putere în Giuleşti”. Pe ecran e mereu construit un mic motiv de îngrijorare, prezentat însă ca un potenţial cataclism, ca şi cum un dop de şampanie ar putea distruge întreg universul. Unul dintre actori se apropie de cameră pentru ca noi să-i vedem frămîntările dospind sub cutele îngrijorate ale feţei, în timp ce în planul depărtat, tulbure şi ameninţător, altcineva generează conflictul.

Zilele acestea, s-a aflat pentru a nu-ştiu-cîta oară în prim-plan, jucîndu-şi cu talent rolul de victimă. De-a lungul timpului, pe fundal s-au conturat pe rînd conspiraţia arbitrilor, DNA-ul sau  Ministerul Transporturilor. Potrivit Gazetei Sporturilor, în ultimii 13 ani au fost 11 retrageri şi reveniri ale patronului la clubul care l-a consacrat. De fapt, domnia sa nu a pus niciodată presiune pe jucători sau pe antrenori, ci pe publicul care s-a înfiorat văzînd cum declară, cu glasul stins şi figura pe care se puteau citi toate nedreptăţile lumii, că renunţă la Rapid. Părea Hugh Hefner în reşedinţa Playboy, înconjurat de blonde cărora nu le mai vezi hainele de atîta piele, anunţînd cu tristeţe că divorţează pentru a n-a oară.

Nu ştiu dacă în persoana domnului Copos fotbalul românesc a cîştigat un investitor sau dacă filmul autohton a pierdut un interpret care putea juca orice. De exemplu, o comedie romantică în care patronul şi clubul, despărţiţi temporar de invidia şi de lăcomia celor din jur, rămîn la final împreună într-o deplină fericire fiscală. Un film de groază în care vampirul e cine-te-aştepţi-mai puţin. Antrenorul merge încet pe un culoar întunecos, întrebînd „Alo, e cineva aici?”, o uşă scîrţîie şi-ţi vine să strigi: „Vezi că e chiar în spatele tău! Te paşte o demitere!”, dar respectivul se întoarce şi spune: „A, dumneavoastră eraţi?”, apoi o mînă îl mîngîie pe creştet în timp ce nişte colţi i se înfig blînd în carotidă.

Şi rolurile de acţiune i se potrivesc ca o mănuşă. Motor! Eroul e cu spatele la zid, străpuns de zeci de lovituri de spadă. Sau respirînd anevoie în mijlocul incendiului, în timp ce pe figură se oglindesc flăcările ameninţînd să-l înghită. Ori în finala unui turneu de arte marţiale pe viaţă şi pe moarte, tăbăcit de un colos care se apropie să-i rupă gîtul. Cu glasul stins, eroul ne anunţă că de data asta totul s-a terminat … cînd, deodată, degetele pipăie ceva în interiorul buzunarului. E poza familiei ucise de ticăloşi sau medalionul prietenul pe care trebuie să-l răzbune. Bănuiesc că, în cazul domnului Copos, acel obiect este situaţia financiar-contabilă. Nu a clubului, aceea l-ar face să se arunce direct în săbii sau în flăcări, ci a domniei sale. „Hei, la naiba, mii de iahturi!, viaţa are sens”, îşi zice eroul şi sare în picioare mătrăşindu-i pe toţi duşmanii imaginari. Gata! Tăiaţi! Perfect!

În toţi aceşti ani, domnul Copos şi Rapidul s-au aflat în armonioasa relaţie dintre cireaşă şi tort. Moţul nu putea pluti în aer fără un postament din straturi moi, ar fi şi culmea să vezi o cireaşă nesusţinută de nimic văitîndu-se că prăjitura de dedesubt s-a acrit şi că nu-i aduce decît pierderi. În timp, graţie ştirilor sportive, tortul s-a micşorat în ochii noştri şi am ajuns să vedem doar cireaşa ajunsă pepene, clătinîndu-se în vîrf cît să nu cadă.

În ceea ce priveşte cariera cinematografică a domnului Copos, aceasta a ajuns la apogeu, numai că, după atîtea retrageri şi reveniri, relaţia sa cu clubul din Giuleşti începe să semene cu un film pentru adulţi.

Concurs Oscar!

Salut. În noaptea de duminică spre luni se împart Premiile Oscar la populaţie. Am zis să facem festivitatea mai interesantă, că şi aşa a fost cam plictisitoare în ultimul an. Aşa că trebuie să-i ghiciţi pe cei 5 câştigători ai principalelor secţiuni:

1. cel mai bun film, 2. cea mai bună actriţă în rol principal, 3. cea mai bună actriţă în rol secundar, 4. cel mai bun actor în rol principal, 5. cel mai bun actor în rol secundar.

NOMINALIZĂRI:

Cel mai bun film: Atonement, Juno, Michael Clayton, No country for old men, There will be blood.

Cea mai bună actriţă în rol principal: Cate Blanchett (Elisabeth: The Golden Age), Julie Christie (Away from her), Marion Cotillard (La vie en rose), Laura Linney (The Savages), Ellen Page (Juno).

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Cate Blanchett (I’m not there), Ruby Dee (American Gangster), Saoirse Ronan (Atonement), Amy Ryan (Gone baby gone), Tilda Swinton (Michael Clayton).

Cel mai bun actor în rol principal: George Clooney (Michael Clayton), Daniel Day-Lewis (There will be blood), Johnny Depp (Sweeney Todd …), Tommy Lee Jones (In the valley of Elah), Viggo Mortensen (Eastern promises).

Cel mai bun actor în rol secundar: Casey Affleck (The assassination of Jesse James …), Javier Bardem (No country for old men), Philip Seymour Hoffman (Charlie Wilson’s war), Hal Holbrook (Into the wild), Tom Wilkinson (Michael Clayton).

Fiecare răspuns corect înseamnă un punct. Ca de obicei, un singur răspuns de la un singur calculator. Dacă mai mulţi participanţi vor aduna cel mai mare număr de puncte, luni seară, la ora 21:00, voi organiza un baraj din istoria Premiilor Oscar.

Baftă şi inspiraţie! Concursul e deschis până la începerea festivităţii, adică până când apare Jon Stewart prima oară pe scenă.

Kosovo şi ce alegem să uităm

În timp ce Iugoslavia se fărâmiţează în continuare, ca un biscuit căzut pe podeaua unei cantine aglomerate, în noi toţi există un sârb şi un albanez care se luptă. Spre deosebire însă de războiul adevărat, purtat pe criterii etnice în Kosovo, conflictul nostru interior nu durează mult. Alegem rapid o tabără şi neglijăm total argumentele celeilalte, mod de gândire perfect normal într-o ţară în care, dacă nu eşti cu Băsescu, trebuie să fii cu Tăriceanu şi invers.

Românii care sprijină necondiţionat cauza sârbă uită că au conaţionali peste graniţa de sud-vest care sunt denumiţi „vlahi” şi nu au dreptul la educaţie în limba maternă. Sau că România însăşi a apărut pe hartă pentru că, la un moment dat, cei 90 la sută care vorbeau aceeaşi limbă au primit dreptul de a deveni un stat.

Ceilalţi uită că nimeni, niciodată, nu a putut (sau nu a vrut) să explice până unde merg aceste generoase principii ale autodeterminării şi independenţei. Kosovo era, din 1999, sub autoritatea ONU. După eşecul negocierilor privind statutul zonei purtate între guvernul sârb şi cel provizoriu kosovar, acesta din urmă a declarat unilateral independenţa provinciei. Ca girant, ONU trebuia să procedeze asemenea judecătorului care nu le permite juraţilor să părăsească sala deliberării până când n-au căzut toţi de acord.

În câteva ore însă, cele mai importante ţări din UE au recunoscut oficial noul stat. La fel de promptă ar fi reacţia Germaniei dacă importanta minoritate turcă din această ţară ar cere aceleaşi drepturi ca albanezii din Kosovo? Sau a Franţei, în cazul maghrebienilor? Cum se face că Marea Britanie a recunoscut rapid noul stat, dar a refuzat mereu categoric, în ciuda miilor de victime, independenţa Irlandei de Nord? 

Unii vor spune că sunt diferenţe de nuanţă între cazuri. Aşa este. Întotdeauna sunt. În antichitate, filosofii şcolii megarice cautau să demonstreze prin argumente paradoxale imposibilitatea gândirii însăşi. Cum să răspunzi la întrebarea „Câte boabe de grâu pot forma o grămadă?”. Astăzi, gândirea a devenit imposibilă nu din pricina argumentelor paradoxale, ci tocmai pentru că problemele conţin nuanţe interpretate mereu în acelaşi sens. La întrebarea „Câţi indivizi de acelaşi fel pot forma o naţiune cu drept de autodeterminare?”, răspunsul este: „Câţi considerăm noi”.

Dar o problemă nu se rezolvă aşa, adaptând ipoteza pentru a putea demonstra concluzia, decât dacă vrei să mai apară şi alte probleme. În locul unei minorităţi albaneze pe un teritoriu sârbesc avem acum o minoritate sârbă pe un teritoriu albanez. Vor avea noii minoritari dreptul la autodeterminare şi la crearea unui stat suveran recognoscibil pe loc de marile puteri? Puţin probabil.

Cert e că, pentru a câta oară?, cutia Pandorei e redeschisă în Balcani. Ies din nou la iveală lăcomia, vanitatea, calomnia, minciuna, invidia şi violenţa, în timp ce speranţa dârdâie de frică înăuntru. Ce contează? Important e să faci, asemenea zeilor din Olimp, astfel încât cutia să fie deschisă cât mai departe de casa ta.