O viaţă de rezervă

Din ce în ce mai mulţi ne molipsim de mania turistului japonez, aceea de a  filma orice şi oricât. Ne transformăm în suporturi vii ale camerelor portabile, gata oricând să surprindem, să capturăm, să păstrăm.

Şi vine acel moment în care ceva din frumuseţea lumii îşi dă întâlnire în faţa ochilor noştri, clipele zboară iute atingându-ne pe creştet cu aripile moi, iar noi ce facem? Ne scotocim prin rucsac sau prin buzunare, scoatem telefonul mobil ori handycam-ul şi încercăm să prindem acea secundă şi s-o băgăm în colivie, pentru a o putea avea mereu în faţa ochilor. Şi de-atâta preocupare pentru zoom, încadrare şi perspectivă, nu mai simţim emoţia prezentului.

Trăim oricum într-o societate obsedată de economisire şi depozitare, în care trăirea clipei e amânată mereu din grija pentru viitor. Mereu sunt rate de plătit, o maşină mai bună de cumpărat, un post mai sus în schemă, tu visezi la locul şefului tău, el visează la locul şefului său, iar în vârful acestei piramide e omul care nu mai visează la nimic, doar stă cu telecomanda în mână şi înoată printre amintirile presate pe un DVD.

Evident, toţi avem nevoie de amintiri ascunse în obiecte. Există însă mereu un prag la trecerea căruia trebuie să-ţi pui întrebarea dacă tu foloseşti tehnologia sau dacă nu cumva aceasta a început să te folosească pe tine, cum este, de exemplu, cazul clonării. Or, ce este obsesia aceasta de a imortaliza cât mai multe momente decât o tentativă de clonare a propriei vieţi, o existenţă de rezervă ce aşteaptă cuminte în raft să fie retrăită? Lucru pentru care, bineînţeles, ai mai avea nevoie de o viaţă, pe care nicio tehnologie nu ţi-o va oferi vreodată.

Există, în schimb, o oarecare nemurire a obiectelor. Dacă fotografia este un însoţitor, îmbătrânind o dată cu tine, înregistrarea digitală e deja un martor cu existenţă mult mai lungă. Tu vei muri, însă acel „Best of” al vieţii tale îţi va supravieţui la infinit. Iar cu cât tehnologia se va apropia de perfecţiune în simularea realităţii, cu atât se va îndepărta de ea. Înregistrarea va deveni din ce în ce mai bună, va căpăta volum şi consistenţă, şi cine ştie dacă nu va veni şi ziua în care propria-ţi imagine filmată va primi condoleanţe pentru dispariţia ta prematură.

Căutarea perechii pe Internet

Un drum paralel

de Adrian Georgescu

Se spune că site-urile cu anunţuri matrimoniale reprezintă un teritoriu al ultimei şanse, soluţia disperaţilor. Nu cred. Sunt, pur şi simplu, o metodă paralelă de căutare.

Faţă de realitatea tangibilă, Internetul oferă limitare, dar şi deschidere. Limitare pentru că lipseşte participanţii de contactul senzorial, deschidere pentru că oferă şansa unui spaţiu de întâlnire vast, ce permite un tip fascinant de comunicare, în care nuanţele construiesc persoana, nu aceasta le dezvăluie în mod treptat.

Problema acestor site-uri este că, fiind prost gândite, îşi distrug propriul atu. Criteriile căutării sunt în primul rând fizice, ca la oborul de vite: vârstă, înălţime, culoarea ochilor etc. Or, nici când îţi cauţi o cămaşă nu ştii exact ce vrei, darămite când e vorba de un partener de viaţă. Un spaţiu în care domeniile de interes să fie create de către utilizatori, iar subgrupurile să se formeze natural, după afinităţi, ar fi mult mai folositor. Ca în viaţă, cuplul s-ar desprinde din grup, nu dintr-o căutare ţintită, cu scop declarat, aproape contractual.

Desigur, poţi avea surpriza ca, în momentul întâlnirii, persoana cu care pe Internet împărtăşeai multe pasiuni să te atragă fizic la fel de mult ca o scrumieră. La fel, însă, prin metoda “văzut-plăcut” te poţi trezi în pat cu cineva cu care a doua zi nu poţi vorbi nici despre vreme.

Formele căutării şi ordinea paşilor contează mai puţin. Că dai “search” pe un site sau că scormoneşti realitatea palpabilă, important e că ţi-ai părăsit cochilia şi explorezi. Restul e noroc (sau ghinion).

Dragoste pe nevăzute

de Elena Georgescu

Nu ştiu cum stau lucrurile pe Internet, însă în viaţa reală se petrec cam aşa: un bărbat şi o femeie se văd şi se plac. Înainte să se apropie, comunică unul cu celălalt printr-un limbaj nonverbal, descifrabil doar de ei. De pildă, ea îşi pleacă privirea, el se uită mai atent, ea zâmbeşte vag, el dă imperceptibil din cap. Urmează aşa numita senzaţie de „fluturi în stomac”, pe care toţi am trăit-o.

Mă întreb dacă această senzaţie poate fi reconstruită în faţa unui nickname însoţit de un anunţ care descrie aşteptările respectivului, zodia, vârsta, înălţimea şi hobby-urile sale. Pot fi acestea suficient de seducătoare încât să te împiedice să apeşi butonul „next”?

Desigur, Internetul le oferă oamenilor posibilitatea de a stabili relaţii, de a petrece un timp împreună, schimbând impresii şi idei. Uneori, e chiar mai uşor să fii sincer şi deschis cu o persoană necunoscută, cu atât mai mult cu cât aceasta se află la mare depărtare de tine. Nu spun că e imposibil să te îndrăgosteşti de la distanţă de cineva, dar întrebarea este: te-ai îndrăgostit de respectiva persoană sau de ceea ce expune ea?

A-ţi căuta jumătatea în spaţiul virtual mi se pare o greşeală, iar a te căsători cu ea, chiar şi după două-trei întâlniri, inconştienţă. Până la urmă, tot ce ştii sigur despre acel om este că face sau nu greşeli de ortografie. Acest lucru ar fi posibil cu o singură condiţie: ca viaţa însăşi să se desfăşoare într-un spaţiu virtual, ca şi ritualul seducţiei. Dar viaţa nu e compusă din câteva mutriţe zămbitoare sau triste desenate din taste, ci e îngrozitor de concretă.

Australian Open

Aşadar, vorba lui Gaby, Haase l-a eliminat pe Ljubicic, Garcia-Lopez, pe Chela, Cilic pe Almagro, iar Spadea pe Stepanek. În turneul feminin, Ivanovici a eliminat-o pe Cîrstea, Pin, pe Monica Niculescu, Arvidsson, pe Bartoli, Lisicki, pe Safina, Makarova, pe Szavay(cap de serie 20), Castano, pe Safarova, iar Vesnina pe Vakulenko(32).

Ce urmează?