Mustaţa

Iată soluţia perfectă pentru a dobîndi tot ce vrei fără să cheltuieşti un ban

A fost odată ca niciodată un om care avea cam tot ce-şi dorea: oi, terenuri, partid şi fotbalişti. Era stăpîn peste atîtea turme, încît nici nu mai putea să le numere, deşi, mă rog, ăsta nu e chiar un indiciu.

Într-o bună zi, ieşind el din palatul aurit pe terasa aurită, fu străbătut de gîndul că exista totuşi ceva ce-i lipsea. Nu ştia cum să-i spună, şmecherie de lord?, fiţă de nobil?, dar ştia cam ce era. Simţea că trebuie să existe un semn al distincţiei, ceva mai presus de unghia degetului mic lăsată să crească în mod aristocratic.

A încercat întîi diverse bastoane, unele subţiri, de bambus, aduse din China, altele de cedru din Munţii Libanului. A cumpărat chiar şi toiagul din abanos cu măciulie de fildeş al lui Churchill, dar nu a reuşit să şchiopăteze discret, ca un colonel englez în rezervă. Mereu uita care e piciorul cu probleme şi şchiopăta cu amîndouă, ca să fie sigur. Cînd se oprea din mers, era şi mai rău. Din obişnuinţă, se sprijinea cu antebraţele încrucişate pe baston  şi cu bărbia deasupra, aşa că toate s-au făcut praf.

I-a fost adus un monoclu, dar, cu atîtea griji pe cap, omul uita de el şi-l pierdea mereu prin ciorbă. Nici ochelarii cu rame subţiri aurite n-au rezistat prea mult: i-a spart încercînd să-şi şteargă lacrimile, după o criză de rîs. Pe cele cîteva pălării încercate s-a aşezat şi, deşi îl tenta noul look, cu nimb ca al sfinţilor, a trebuit să renunţe.

Ideea salvatoare i-a venit dintr-un afiş electoral cu chipul lui, pe care o mînă răutăcioasă adăugase cu markerul nişte detalii. „Asta e soluţia! Am nevoie de o mustaţă!”, a tunat omul şi toţi au răsuflat uşuraţi. Într-adevăr, spre deosebire de capul său, unde spaţiul dintre buza superioară şi nas era la fel de gol precum cel dintre sprîncene şi podoaba capilară, figura din afiş era împodobită cu o mustăcioară îngustă.

Şi ce simplu era! O mustaţă este, în fond, o mică echipă de fotbal ce-ţi poate îmbunătăţi imaginea. E gratis, dar faptul că n-o poţi lua cu banii jos este şi un dezavantaj. Un timp trebuie să înfrunţi mîncărimile, firele rebele nu pot fi trimise la echipa a doua, iar golul din mijloc nu se astupă cu vorbe, ci cu tuş. Totuşi, cele cîteva fire sînt capabile să-ţi ofere ceea ce nici o donaţie ori program politic nu reuşesc. În cîteva zile poţi deveni hotărît ca Stalin, genial ca Einstein, abil ca Poirot, îndrăzneţ ca D’Artagnan şi seducător precum Clark Gable.

O mustaţă! Da, dar care? Imediat, toate resursele clubului au fost afectate pentru atingerea ţelului. DVD-urile cu fotbalişti au fost şterse – şi aşa se vedeau prost -, iar în locul lor au fost înregistrate imagini cu mustăcioşi celebri. Un scouter, cel care-l remarcase pe Surdu pe o casetă filmată la nuntă, a făcut imprudenţa să propună modelul Freddie Mercury şi a zburat imediat. Consilierul care a sugerat varianta Dali a avut aceeaşi soartă, deoarece stăpînul nu dorea să semene cu o parcare.

Partea proastă e că omul nostru vrea să dobîndească în acest mod nu una, ci toate calităţile posibile,  deci are nevoie de o mustaţă universală. Partea bună e că, după declaraţia sa, nu va apărea în public sau la televizor pînă ce aceasta nu-i va  răsări, în toată perfecţiunea ei, pe chip. Aşteptînd acest moment, nu putem decît să sperăm că modelul ales este Ion Ţiriac.

Acordul prenupţial

Căsătorie cu preaviz

de Adrian Georgescu

Se spune că un acord prenupţial aduce siguranţă. Eu, dimpotrivă, cred că nu e un acord, ci un dezacord. Dacă acesta e primul pas într-o căsnicie, atunci e unul făcut cu piciorul stâng, de care ai legat şi o ghiulea.

Căsătoria ar deveni astfel doar un precontract anulabil. Or, ea nu e un business sau un credit făcut la bancă, ci un plonjon în necunoscut. Când doi trapezişti îşi dau întâlnire sub cupolă, la mijlocul saltului, ce creează sentimentul de siguranţă: plasa ori convingerea că braţele întinse ale celuilalt vor fi acolo? Dacă vă bizuiţi mai mult pe plasă decât pe partener e mai bine să nu vă avântaţi în gol.

O căsătorie este o tandră înfruntare continuă între bărbat şi femeie, cu atacuri şi retrageri rapide, cu schimburi de prizonieri şi tratate de pace. Cum să începi prin semnarea actului de capitulare, negociind divorţul încă dinaintea nunţii? Cum să încerci măcar a stipula condiţiile legale ale unei despărţiri ce ar putea avea loc peste un an, ori  peste cincizeci, când nici tu, nici celălalt nu veţi mai fi aceiaşi din momentul semnării protocolului?

Un acord prenupţial nu e doar o lipsă de încredere în celălalt, ci şi în propria persoană. Nu cred că există multe cupluri care să fi semnat un asemenea contract şi să-i fi rezistat până la capăt. Între cei doi stă mereu renunţarea de la început, iar căsnicia devine doar intervalul de timp consumat între preaviz şi plecare.

Cum ar fi să fii în faţa preotului, acesta să-ţi pună întrebarea cu „ … până când moartea vă va despărţi”, iar tu să răspunzi: “Părinte, habar n-am. Pare greu ce spune Sfinţia Ta aici. Pot să-mi sun avocatul?”.

Un simplu instrument

de Elena Georgescu

Un contract prenupţial pare, la o primă vedere, un afront adus iubirii ce-i leagă pe viitorii miri. Vorbeşte despre divorţ la momentul zero, când inimile tresaltă de iubire, şi îşi propune să traseze graniţe atunci când totul pare să arate  inexistenţa limitelor. Totuşi, din ce în ce mai mulţi oameni ajung în zilele noastre la tribunal. Nu pentru că nu s-ar fi iubit, nici pentru că au semnat sau nu contracte prenupţiale, ci pentru că nu mai vor să fie împreună. Ceva ce nu ar fi crezut la momentul zero că se poate întâmpla s-a petrecut: ei nu se mai iubesc.

Prin urmare, contractul prenupţial trebuie considerat nu un semn al ghinionului, un fel de pisică neagră, ci un instrument. El nu împinge la divorţ doi oameni ce vor să stea împreună, ci îi ajută pe alţi doi care vor să se despartă să o facă într-un mod cât mai corect, stabilit în prealabil de comun acord.

Există şi cupluri care nu se destramă, însă nu totdeauna dragostea e cea care le menţine. Uneori e frica. În multe cazuri, soţia se teme că ar putea rămâne cu copiii, dar fără bani, iar soţul se teme că ar putea rămâne şi fără copii, şi fără bani. Şi iată cum un acord prenupţial bine formulat la inocentul moment zero poate oferi o soluţie, chiar dacă nu una perfectă.

Căsătoria este, până la urmă, o promisiune de iubire şi de respect pentru tot restul vieţii. Poate cineva să facă o astfel de făgăduială fără nicio urmă de îndoială? Dacă da, mă înclin, dacă nu, ar fi mai bine să alcătuiască un acord prenupţial. Ferească Dumnezeu!, mai târziu s-ar putea să-i folosească.