Să lăsăm fotbalul înzăpezit, măcar pentru un timp. E vremea sporturilor de iarnă.
Există în istoria sportului un moment extrem de important: apariţia mingii. Până atunci, putem doar presupune că oamenii concurau între ei în probe de genul cine fuge mai repede, cine e mai puternic ori cine sare mai departe. Acel moment a schimbat însă definitiv lucrurile. S-au deschis noi căi întru spectacol, dar sportivii nu s-au mai raportat niciodată la ei înşişi – ori la adversar – în mod direct, ci prin intermediul unui obiect de recuzită.
Mingea a apărut împreună cu un teren de ţintă bine delimitat. Un obiect devine preţios doar dacă îl duci undeva, aşa cum o comoară aflată în pământ nu înseamnă nimic, dar drumul parcurs între locul descoperirii şi vitrină precum şi aşezarea în raft îi pot conferi semnificaţie. În unele sporturi, spaţiul-ţintă este o poartă, în baschet e coşul, în volei întreg terenul adversarului. În rugby – care este de departe cel mai complex sport – există şi poartă, şi teren de ţintă, iar mingea se atinge şi cu piciorul şi cu mîna, către înainte, dar şi spre înapoi.Continue reading →
În ultimele ore ale anului, eterul devine mai aglomerat ca supermarketurile înaintea Crăciunului. Pe deasupra noastră îşi încep zborul miriade de insecte invizibile, transportând urări între telefoanele mobile. Majoritatea acestor mesaje au un ton aflat între binecuvântare, invocaţie şi prorocire. Iată unul primit de mine: “Fie ca 2008 să îţi aducă o eternitate de fericire, o infinitate de iubire şi un potop de vise împlinite”, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la raportul dintre finit şi infinit, temându-mă totodată şi de un eventual roi de lăcuste.
Dar tema cel mai des întâlnită este: “ … şi fie ca tot ce-ţi doreşti să se împlinească”. Ceea ce este deja un blestem. Dacă tot ce-mi doresc s-ar îndeplini, de unde aş mai şti ce-mi doresc? Aş petrece un an rugându-mă la mine însumi să nu-mi vină vreun gând de distrugere universală, iar în seara de 31 decembrie 2008 aş aştepta înfrigurat ca liberul arbitru să determine pe cineva să-mi ureze o banală durere de măsele.
Când îi conferi unui mic slujitor electronic atribuţii de PR manager universal, te poţi aştepta să o păţeşti ca un prieten, care le-a dorit tuturor celor din agenda telefonului mobil aceeaşi împlinire generală a dorinţelor. Cineva i-a răspuns: “Să te audă Dumnezeu! Îmi doresc să ajungi la sapă de lemn”. Era de la un fost asociat, de care se despărţise după multe scandaluri şi procese.
Un SMS trimis automat către mai mulţi destinatari este ca reclamele de o pagină ce inundă presa în luna decembrie, de genul: “SC Soft Electronics Tradimpex vă urează tuturor un an nou fericit”. Or, de ce o societate comercială începe brusc să se preocupe de fericirea ta, un oarecare? E acelaşi mecanism ce funcţionează în cazul SMS-urilor: cel care transmite mesajul se gândeşte prea puţin la tine, el doar îţi reaminteşte – ţie şi celorlalţi – de existenţa sa, de faptul că el s-a achitat de o obligaţie şi că acum e rândul tău.
Veţi întreba: “Dar cu ce te deranjează o urare?, că doar nu te înjură”. Aş prefera. Cel puţin, o înjurătură este ceva personal. Aşa ar trebui să fie şi o urare, adică un gând pentru cineva şi numai pentru acel cineva. Or, prin multiplicare, acesta se diluează sau chiar îşi pierde sensul. Trimiţând mesaje universale, e ca şi cum ai plăti un lăutar să-i cânte unui prieten o manea. Nici nu mai contează cum este acel om, sărac, meschin, şters, din versuri va reieşi oricum că e bogat, generos, invidiat de duşmani şi iubit de femei.
Alţii trimit mesaje personalizate, dar în care îşi urează lor fericire. Iată un model: “Dragă vecine, sărbători fericite din cel mai luxos hotel din Austria, unde ne-am gândit să rămânem până în martie. P.S. Te descurci să uzi în continuare florile zilnic?”. La aşa ceva ar fi lipsit de bun simţ să nu răspunzi. De exemplu: “Cele mai călduroase urări de sănătate şi belşug. P. S. Florile sunt OK. De când cu inundaţia, au suficientă apă”. Sau: “Fostul posesor al acestui telefon dormea buştean şi n-am vrut să-l deranjăm. Staţi liniştiţi, am avut noi grijă de flori. P.S. Vă dorim multă putere de muncă pentru 2008”.
O altă problemă a mesajelor-standard este că repetă aceleaşi platitudini. Revelionul este mereu “cumpăna dintre ani”, Crăciunul “această noapte plină de magie” – de parcă naşterea Măntuitorului ar fi un truc de-al lui David Blaine ori un ghicit în cafea -, iar noul an trebuie să-ţi aducă “bucurie în suflet”, deşi e greu de crezut că bucuria se poate cuibări altundeva. Ei bine, dacă tot eşti un artist care lucrează în serie, fii măcar creativ! Îi poţi ura unui om ce să nu i se întâmple (“Îţi doresc ca în anul care vine să nu te caute Lazarus”), ori ceva care să-i reamintească valoarea vieţii (“Iată, a mai trecut un an. Multă sănătate pentru cei câţi-or mai fi rămas!”).
Aşa cum toţi avem în agendă cel puţin zece persoane despre care nu ştim cum au ajuns acolo, şi numărul nostru şi-a prelungit abuziv şederea în telefoanele altor oameni. Nu putem oare să le scriem acestor necunoscuţi: “Nu ştiu cine sunteţi, dar pentru că v-am găsit în agenda telefonului meu, înainte de a vă şterge vă doresc, la cumpăna dintre ani, …”?
Nu vi s-a întâmplat să staţi la masa de Revelion cu prietenii şi să vă ţiuie simultan telefoanele, pentru că un alt amic v-a trimis acelaşi mesaj, în mod automat? Un răspuns bun este următorul: “Dacă eram atât de importanţi pentru tine, nu ne-ai fi trimis mesaje identice. Nu-ţi face însă probleme. Dacă erai atât de important pentru noi, te-am fi invitat şi pe tine”.
Aşa că, dragi cunoscuţi, dacă nu aţi primit de la mine în aceste zile mesaje cu îngeri cântători, galaxii de iubire ori cumpene dintre ani, a fost nu pentru că nu v-aş preţui, ci tocmai pentru că nu-mi sunteţi neimportanţi în egală măsură.
Snookerul este un imperiu al strategiei, al graţiei şi al geometriei, din păcate cu graniţe fixe
Un astfel de sport nu putea fi inventat decît de către un militar englez, anume colonelul Neville Chamberlain, care se plictisea regal în India, undeva în cea de-a doua jumătate a secolului 19. Este un fel de campanie militară desfăşurată veşnic pe aceeaşi hartă.
Introducerea unei bile nu garantează cîştigarea războiului, ci a unei lupte. Un ordin greşit transmis soldaţilor sferici prin intermediul tacului poate duce la răsturnarea bruscă a situaţiei în favoarea adversarului. O lovitură nu este bună decît dacă prin ea strategul îşi asigură o continuare cît mai uşoară pentru următoarele manevre. Locul unde se opreşte bila albă e mai important decît faptul că una colorată a coborît în buzunar. În alte sporturi, ar fi ca şi cum golul ar conta prea puţin la obţinerea victoriei.
Mai mult, cîteodată ţelul urmărit de jucător nu e introducerea unei bile, ci punerea adversarului într-o situaţie dificilă, prin „ascunderea” bilei albe. De aici vine şi numele de „snooker”, care în lumea armelor îi desemna pe cadeţii lipsiţi de experienţă. Este unul din foarte rarele exemple din sport în care amînarea deliberată a atacului e cea mai bună ofensivă.
Începutul unei partide seamănă cu acea formă de ciclism pe velodrom la mijlocul căreia adversarii încremenesc în şa, pîndindu-se între ei. Cel care cedează primul şi declanşează atacul de obicei pierde. La fel, în snooker, asumarea unui risc nebunesc este penalizată de către adversar, dar mai ales de regulile jocului. Un Maradona al snookerului nu are nici un motiv să apară, cît timp jucătorul nu trebuie să fie poet, ci o combinaţie între lunetist, strateg, geometru şi instrumentist care cîntă în general după partitură. Cel care improvizează mai mult decît trebuie nu are şanse de cîştig în faţa celui ce gîndeşte pragmatic pe termen lung şi reuşeşte să impună o ordine în dezordinea de pe masă.
Publicul se comportă ca la teatru, ferindu-se să nu deranjeze actorii care ies pe rînd la rampă. Nu veţi vedea un telespectator de snooker urlînd de bucurie după o lovitură măiastră a favoritului. La fel, manifestările corporale ale jucătorilor sunt reduse la minimum, ceea ce nu reduce spectacolul, doar îl mută în altă zonă, mai subtilă. O sprînceană ridicată, un nas scărpinat şi privirea intensă de la capătul tacului pot spune mai multe decît tumba de după un gol.
Îmbrăcămintea de gală are un rol important în această lume. Militarii poartă uniforme, la fel şi aristocraţii. Vesta jucătorului de snooker este una antiglonţ, însă din interior către exterior, cu rolul de a împiedica bătăile inimii să părăsească pieptul. Acest mod de a împacheta furtuna în cămaşă albă şi în mişcări calme se traduce prin respect adresat celorlalţi participanţi: jucători, arbitru, spectatori. Este o convenţie generală, întrucît acest sport oferă, în fond, un model de comportament, propunîndu-şi – şi reuşind – să fie oglinda mediului social din care provine.
Dacă celorlalte forme de biliard li s-au dat – graţie tacului, bilelor şi a găurilor – interpretări sexuale, snookerul nu poate fi decît o căsătorie aranjată în înalta societate. Totul e programat din timp şi croit spre eficienţă, după legi stricte. Nu poţi viza orice bilă, o dată la două lovituri trebuie să fie una roşie, a cărei introducere aduce însă un singur punct. Masa, ca şi viaţa, e împărţită în două zone. O incursiune în jumătatea cu bile mai puţin valoroase aduce, pe lîngă scăderea profitului, riscul greşelii şi al imposibilei întoarceri în zona în care se fac afaceri bune.
Punctajul maxim la snooker, dintr-o singură vizită la masă, fără a beneficia de greşelile adversarului, este 147. Dacă în fotbal poţi, teoretic, să înscrii 148 de goluri într-un meci, aici e practic imposibil. Pentru a-şi conserva graniţele, ca orice elită, snookerul are nevoie de limite: un punctaj maxim realizabil, un cod strict de îmbrăcăminte şi reguli clare de comportament.
Aşa cum în unele locuri există o zi pe an în care stăpînul poate primi ordine de la slujitor, snookerul îşi permite o singură derogare de la reguli. În timpul concursurilor de „trick shots”, toate criteriile sînt inversate. Imaginaţia învinge programarea – deşi loviturile de efect sînt obţinute în urma unor repetiţii îndelungate, ceea e tot o formă de programare, şi sînt mai uşoare decît par, născocirea situaţiei de pe masă cere imaginaţie -, criteriul de departajare este subiectiv – uneori chiar intensitatea aplauzelor publicului -, iar jucătorul trebuie să distreze, să farmece şi să atragă spectatorii adresîndu-li-se în mod direct.
Ca orice sistem ce tinde spre ideal între graniţele sale, dar din care lipseşte contactul direct între combatanţi, snookerul are o singură problemă. Fiind un sport în care ratarea e mai aşteptată decît reuşita, pentru că probabilitatea ei de apariţie e mult mai redusă, e posibil să nu-şi reziste sieşi. Aşa s-a întîmplat în Formula 1, unde posibilităţile maşinilor le-au depăşit pe cele ale piloţilor. Viteza a crescut, la fel şi pericolul, ca urmare erorile s-au împuţinat în mod îngrijorător. Cu cît jucătorii de snooker vor fi mai buni, iar greşeala se va îndepărta de grădina de postav a Edenului, cu atît acest sport va deveni mai previzibil. Ceea ce îşi doreşte orice spectator, anume o valoare cît mai mare a jucătorului exprimată la masă, ar putea duce doar la demonstraţii individuale de virtuozitate, la solouri interminabile de tac şi la scoruri de 147-0.
Iar atunci e posibil să ne dorim ca un jucător îmbrăcat în blugi să soarbă cu zgomot apa din pahar în timp ce celălalt loveşte bila cu un tac vopsit în culorile sponsorului, iar spectatorii să fluiere şi să facă valul în tribune, numai pentru a nu asista la moartea prin perfecţiune a spectacolului.
Video: iată şi contraargumentul la cele scrise de mine. Un „147” ca o poezie, realizat de Ronnie O’Sullivan
Un nou val de filme SF în care rase de extratereştri colonizează Pământul mătură ecranele.
În „The Invasion”, oamenii virusaţi dobândesc peste noapte un cinism eficient şi pot fi recunoscuţi după atitudinea lor placidă. În „I am legend”, ultimul om dintr-un New York pustiit străbate cu maşina străzile oraşului vânându-şi semenii infestaţi ce se ascund în caverne. Nu întâmplător, secvenţele de început, o goană haotică pe străzile unui spaţiu urban reluat în posesie de vegetaţie şi de animale sălbatice, sunt filmate ca într-un joc pe calculator gen „Need for Speed”, în care utilizatorul controlează acceleraţia, dar nu suportă fizic consecinţele brutale ale ciocnirii de zid. În ambele producţii se caută antidotul şi, bineînţeles, el e găsit şi folosit în ultima clipă.
Să ne permitem însă luxul de a ţine schimbătorul de viteze în punctul mort. Să cugetăm un pic. De ce apăsăm doar pedala de acceleraţie? Viaţa nu a devenit încă un joc pe calculator, trupul nostru nu e o simplă interfaţă. Dacă Pământul se roteşte la fel de repede, atât în jurul Soarelui, cât şi în jurul axei proprii, noi o facem din ce în ce mai rapid. De ce vrem viitorul acum?
Nici în spaţiu, nici în timp, nu mai există departe, totul a fost adus în proximitate. Aproape fiecare palmă de pământ a fost descoperită, parcursă şi în final bătută ca un bulevard. Către ce zări să ne azvârlim trupurile, unde să mai înfigi un steguleţ, când toate hărţile locuiesc pe GPS, iar orice mister e doar la un clic distanţă?
Căutând cel mai scurt drum către Indii, Columb a descoperit un continent virgin, punând capăt unui ev pe care îl numim ignorant, dar care îşi permitea să nu trăiască sub tirania ceasului şi a ratelor bancare. Prezentul nu-şi mai lansează însă caravelele spre necunoscut, pentru că viitorul zămislit în Lumea Nouă năvăleşte din ceaţă peste noi, înainte să apucăm a ridica ancora.
Raţiunea este acum unealta universală. Aşa cum sintetizatorul de sunete a înlocuit orchestra, ea oferă răspunsuri concrete, aparent corecte, dar nu şi complete, la toate întrebările. Paradoxul antic al lui Zenon a fost inversat, ca şi cum în clepsidra noastră fiecare particulă ar avea viteza luminii. Săgeata care în Antichitate nu ajungea niciodată la ţintă stă astăzi înfiptă chiar înainte de-a fi trasă, graţie unui arc mereu încordat la maximum, anume omul.
Aşa cum a spus-o Joyce, Ulise îşi pune cămaşa de zale şi pleacă în lume să poarte războaie de o zi. Se introduce pe sine ca pe un cal troian în cetatea de cucerit, iar până la prânz „dosarul Troia” e rezolvat. Eroul se strecoară în blană de oaie pe sub privirea ochiului de ciclop, rezistă demn la cântecul sirenelor şi se întoarce acasă pentru un nou început. De fapt, acelaşi.
Omul viitorului e un comis-voiajor descurcăreţ. Are un rând de chei pentru fiecare uşă şi stă cu noi la masă. Nu apuci să tai felia de pâine, că el a şi mâncat-o. E foarte grăbit şi ştie al naibii de multe, dacă nu chiar totul. Nu are loc de sentimente printre atâtea depresii, nu îşi face visuri, ci planuri concrete de acţiune pentru atingerea obiectivelor.
De aceea e filmul SF în criză: teritoriul imaginarului s-a îngustat considerabil, lucrurile neîntâmplate ne bat pe umăr – ca în versul lui Nichita Stănescu, „Tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră” -, deci la ce bun să mai intuieşti ceea ce deja e pe cale să se petreacă?
Când veţi vedea aceste filme, nu vă grăbiţi să consideraţi ficţiune ceea ce este, de fapt, anticipaţie. Respectivii „aliens” nu vin de departe, ci de foarte aproape, virusul ni-l inoculăm singuri în doze zilnice, iar antidotul, ca întotdeauna, se găseşte în acelaşi loc ca şi otrava: în noi.
Asemenea omului antic, care privea spre cer cu teamă de zei, cel modern o face îngrozit de o posibilă contraofensivă a necunoscutului. Din păcate, imperiul acestuia a fost în mare parte cucerit, iar invadatorii de aiurea, care se lasă în continuare aşteptaţi, nu ne-ar putea face mai mult rău decât reuşim singuri. Aşa că poate ar trebui să ne uităm la cer nu ca la ultimul portal rămas întredeschis între lumi, ci să-l privim pur şi simplu, fără nicio aşteptare, ca pe un tablou ce se pictează singur.
Filmuleţul redă un fragment din concertul lui Peter Hammill din 1984, alături de K Group (John Ellis – chitară, Nic Potter – bas, Guy Evans – baterie). Piesele sunt „The Future Now” şi „Sign”. Clicând pe titlurile melodiilor puteţi citi versurile lor. Credeţi-mă, merită. Hammill e unul dintre ultimii poeţi ai muzicii şi, în opinia mea, cel mai bun.
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.
