Şah

Mintea s-a predat trupului, iar sportul televiziunii. Partida e cedată

Iată-le. Stau nemişcate una în faţa celeilalte, două armate înlemnite în focul bătăliei. Doar ceasul se mai aude, înfigînd secunde reci în trupurile lăcuite. Tic … oare ce s-a întîmplat? … tac … unde au plecat? … tic … de ce au ieşit toţi odată? … tac …. Nu demult, pe deasupra cîmpului de luptă treceau în zbor escadrele de gînduri, camerele luau prim-planuri cu figurinele de pe tablă, iar spectatorii murmurau înfriguraţi după fiecare mutare.

Un cal nechează stins, părăsit de mîna stăpînului. Nebunul alb, purtat de un asalt curajos spre inima poziţiei inamice, coboară suliţa pe care o flutura deasupra umărului şi geme: „Nu mai rezist. Aveţi vreo veste?”. Turnul negru, scăpat de ameninţare, îşi vine în fire şi şopteşte: „Nimic. De peste o oră aşteptăm un ordin”. Un pion vecin, uitînd de respectul cuvenit gradelor, se strecoară în discuţie: „Dar dacă au uitat de noi?”. Turnul îl repede: „Măi băiete, deja te vezi damă? Cum să uite?, e meci pentru titlul mondial”.

În tabăra albelor, regina plînge neputincioasă pe umărul regelui. „Ce dacă sunt cea mai puternică de pe tablă, ce folos că ameninţam matul la g7, dacă acum sînt ţintuită aici?”. „Draga mea, trebuie să-ţi păstrezi calmul”. „Dragul meu rege, cuvintele tale nu mă mişcă nici cît să iau pionul din b4″. „Iubita mea, îţi aminteşti cum ne-am cunoscut? Eram două surcele tinere din acelaşi cireş, cînd dalta ne-a dăruit unul altuia …”. „Of, iubitule, ce bine că nu s-a făcut rocada, n-aş fi suportat să mor despărţită de tine”, suspină regina. „Totul va fi bine. Se vor întoarce, ai să vezi”, spune bătrînul rege, privind îngrijorat spre uşa închisă.

Tic … tac … tic … tac. Acul subţire ca un picior de balerină mai face cîţiva paşi ezitanţi pe cadran, apoi se opreşte. „Cînd timpul tace, noi murim. Vom ajunge lemne de foc”, oftează nebunul. „Sus capul, nebunule”, îl îmbărbătează turnul, „jocul acesta a rezistat mii de ani, de cînd l-au inventat chinezii”. „Ba indienii”, se aude iar vocea pionului, dar nimeni nu mai are chef să se certe cu el, ce mai contează acum ce popor străvechi a inventat acest joc cînd iată, el moare, şi cine mai are răbdare să joace şah astăzi, cînd sînt atîtea alte sporturi mult mai plăcute ochiului?

Sau poate că acele popoare străvechi n-au murit, de vreme ce lupta lor încă se poartă, după milenii, pe o tablă pătrată, iar noi sîntem cei ce-au dispărut, pentru simplul motiv că nu mai avem ce inventa şi ce lăsa în urmă. Şahul nostru arată altfel, e compus din grabă, zgomot şi furie, armatele noastre au dispozitive care ucid de la distanţă, cum ar fi ca regele alb să scoată o mitralieră şi să secere rîndul de pioni advers, iar cel negru să detoneze o bombă într- unul din flancurile inamicului? Nu ar trebui ca, pe tabla noastră, în loc de nebuni să avem avioane supersonice şi-n loc de cai grupuri de comando, iar fiecare piesă capturată să fie torturată? Poate atunci televiziunile şi ziarele ar transmite ştiri şi reportaje speciale de la faţa locului, din mijlocul aşchiilor şi a mormanelor de rumeguş.

Iată-le. Stau nemişcate una în faţa celeilalte, două armate înlemnite în focul bătăliei, aşteptînd un ordin care mai poate întîrzia o eternitate, pentru că dincolo, la televizor, se transmite un meci de fotbal.

http://youtube.com/watch?v=yc4IPH7XQBA

Codul de bare al Crăciunului

Cândva, demult, trăiam în peşteră şi instinctele îmi erau vii ca focul. Când am simţit prada trecând la trei aruncături de suliţă, eu, omul liber al epocii de piatră, am apucat toporul de silex şi i-am luat urma. De-atunci au trecut ani mulţi, am traversat pustiuri şi mări mi s-au deschis în cale, până ce am intrat în primul oraş.

Profetul îşi agită braţele în intersecţie, dar cine să-l asculte? În stânga şi-n dreapta văd războinici scrutând parbrizele sub vizierele lăsate. Încotro mergem? Când cel din spate claxonează, tresar şi strâng mânerul spadei de cavaler. Claxonez şi eu, apoi galopăm toţi în sunet de goarne, cu 2 kilometri pe oră, spre mirajul Noului Ierusalim. Îl vom cuceri de-ar fi să ne sfâşiem în faţa coşului cu „orice produs = 5 RON”.  Vom lupta până la ultimul cod de bare să ne întoarcem acasă încărcaţi de cât mai multă pradă.

Ne strecurăm la umbra zidurilor de sticlă şi ieşim din bezna Evului Mediu direct sub luminile unei Renaşteri intrate în comă. Pânzele au iscălitura artistului sub guler, peste tot sunt stive de unicate în serie şi opere de artă cu manual de folosinţă.

Priviţi-mă! Sunt căpitanul unui cărucior de supermarket, cutreier mall-urile ca să deschid noi rute comerciale prin propria-mi singurătate. În urechi aud chemarea necunoscutului învelit în ţiplă şi a aventurii cu certificat de garanţie. Azi am descoperit America pe eticheta unui pantof fabricat în Taiwan, mâine, dacă mă ajută Dumnezeu, voi traversa strâmtoarea din dreptul casei de marcat.

Am ajuns un agent secret infiltrat în propria viaţă. La serviciu mă ascund în spatele unui zâmbet supus şi competent, însă aici, la hipermarket, apar în adevărata-mi strălucire, trecând trufaş în revistă liniile de primăvară-vară. Puteţi să-mi smulgeţi şi unghiile, nu voi recunoaşte nimic şi oricum pantofii made in Taiwan sunt cu un număr mai mici. I-am luat doar pentru că se poartă.

Şi evoluez, evoluez, din ce în ce mai cocoşat de produse în drumul spre progres, şi noi tehnologii răsar în drumul meu, „Hai la electrocasnice, ne trebuie un LCD şi-n baie!”, sunt omul liber al epocii moderne, cu instinctele vii ca focul, simţind spiritul adevărat al Crăciunului de la trei raioane distanţă.

Uneori aş vrea să mă întorc, dar nu se mai poate, aici se merge într-un singur sens, intri pe undeva, ieşi pe altundeva, ţinând în palmă un bon de un metru. E paşaportul spre ziua de mâine şi CV-ul pentru cea de azi, între care se cască nişte ore de fericire închiriată. Probez hainele, mă scald în parfumurile de-abia ieşite pe piaţă şi privesc extaziat la imaginea vie a noului televizor …

… pentru ca peste numai câteva ore să sărbătoresc naşterea cuiva care toată viaţa n-a avut decât un singur lucru, o cămaşă din pânză de sac.

Crăciun fericit vă doresc.