Ce-i de făcut cu aceşti sudamericani mereu bolnavi de viaţă? Iată Uruguayul!, ţara care ne-a dăruit cuvântul „Peñarol”, una dintre acele înşiruiri magice de silabe, care se leagănă pe limbă cum tresaltă caravelele în port, agitând butoaie de vin. Dacă Spania ne-a dezvăluit încă o dată clasicul pizzicato al paselor, Uruguayul a prezentat fotbalul compus după modelul orchestrei cu dirijor.

În primul rând, notezi la Forlán acea deplasare uşoară pe teren, de parcă, printre atâţia oameni care se duc la serviciu, el merge la o întâlnire. Cum, în general, cunoşti fotbalistul după preluare – un fel de acordaj de instrument -, remarci şi fineţea contactului, de filatelist care extrage cu penseta timbrul favorit din clasor. Unii trăiesc într-un continuu amantlâc cu mingea, expunând-o ca pe o iubită de lux, împodobită cu vizonul driblingurilor inutile. Forlán nu. Fotbalul lui e muzical. Uneori, se fac auzite violele paselor din prima, alteori peste sală trece curcubeul înclinat al centrării din corner, iar talgerul şutului de la distanţă – procedeu executat, ce virtuozitate!, cu ambele picioare – punctează finalurile.

La CM, Diego a alcătuit un manual de instrucţiuni pentru orice şef din lumea aceasta, fie că el conduce o ţară sau o alimentară, o orchestră sau un serviciu contabil. Seraficul blond a tras echipa după el ca pe o ricşă, fără încruntare, fără ordine împărţite de obicei nu atât pentru coechipieri, cât pentru camerele de filmat. Nicicând nu l-am surprins în acele posturi care deseori ascund impostura. E cineva care să-şi amintească un fault al său?

Dacă scotocim însă prin senzaţii, ne vom aminti de acele fracţiuni de secundă ce i-au precedat golurile, scurte şedinţe de hipnoză colective, în care vedeai mingea în gol înainte de a fi lovită. Ca într-un western, unde clănţănitul pintenilor, pasul măsurat prin praf, alinierea clădirilor în stânga şi-n dreapta drumului se transformă brusc în calea dreaptă şi rapidă a glonţului spre inimă.

Iar Forlán a pierdut bărbăteşte, ca-n „Hombre”, în finala mică, unde fotbalul funcţionează datorită combustibilului aproape uitat al sportului, orgoliul. Vă reamintesc balada ultimei secunde, ba chiar aş cere la FIFA sute de reluări şi de probe video pentru o deplină judecată a fazei. La 18 metri s-a ţinut un scurt sfat (ce mai era de zis? ce mai era de făcut?), apoi „Hombre” (cine altul?) şi-a asumat răspunderea sfârşitului. Dintr-un elan de un pas şi jumătate, rapid ca scoaterea pistolului din toc, s-a născut un şut în care s-au unit tăria şi efectul. Am ştiut şi atunci cu toţii că va rata: era prea mult chiar şi pentru un erou. Ultimul glonţ zvâcnit din praf nu câştigă niciodată lupta, nu aduce nicio prelungire, doar demonstrează ceva: cei buni luptă întotdeauna până la capăt şi cad într-un mod elegant.

Isle of Wight, 1970, cel de-al doilea sfert al piesei. Miles Davis (trompetă), Gary Bartz (saxofon), Dave Holland (bas), Chick Corea (pian), Keith Jarrett (orgă), Jack DeJohnette (baterie), Airto Moreira (percuţie). 

Drept la replică pentru falsul profet Paul. Articol din 16 iunie :)

Spunem că Germania a redescoperit fotbalul, dar e fals: are doar marele merit de a rămâne ea însăşi când toată lumea se schimbă. E un produs fiabil căruia nu-i trebuie decât update-uri. Serbia, din contră, e searbădă ca o roşie de rit nou. Plavii vor exploda numai atunci când vor juca în opt oameni sau când un adversar îi va înjura de mamă.

Statele Unite? Prezintă-le americanilor un sport şi în 15 ani îl vor juca de parcă pe puntea vasului Mayflower, în fiecare dimineaţă a traversării oceanului, se organizau miuţe. Este în datul acestei naţiuni de a-şi confecţiona permanent tradiţia, concentrându-se asupra prezentului. Coreea de Sud? Companiile din această ţară oferă garanţii de durată. Nu-i neglijaţi pentru sferturi.

Argentina e frumoasă ca o discuţie la beţie, din care a doua zi nu-ţi mai aminteşti nimic. Un jucător care, acum un sfert de secol, dădea senzaţia că are nevoie doar de 10 coechipieri luaţi la întâmplare din cartea de telefon pentru a câştiga titlul mondial, Maradona trăieşte ca antrenor coşmarul belşugului. Fundaşul dreapta ajunge pe stânga, Messi se calcă pe ghete cu Tevez, Veron seamănă cu un orologiu bătrân care vine la margine doar pentru a afla ora exactă. Ai senzaţia că şi ceasurile de pe încheieturile lui Maradona, încărcabile prin scuturare, se ceartă între ele: unul măsoară o oră de 47 de minute, celălalt a rămas cu alarma fixată la 3 noaptea. Dacă faci greşeala să întrebi ce reprezintă această superbă natură vie, pictorul va arunca după tine cu butonii de la manşete.

Portugalia? O palmă trecută prin părul umed. Brazilia? Nu mă interesează miracolul transformării vinului în apă. O echipă care nu-şi respectă propriul spirit se va autodevora. Italia? Exact pe dos. Astăzi, Cannavaro ne pare o statuie a lui Bernini care s-a rostogolit de pe postament, spărgându-se în zeci de grimase. Mâine, însă, se va ridica din cioburi, pentru că, înainte de a fi patria frumosului, Italia e locul unde s-a născut răbdarea. Grecia? Am glumit. Rehhagel repetă trucul calului troian doar pentru că a uitat că l-a mai folosit de 723 de ori. Grecia e un cui bătut în perete, în locul căruia va rămâne o gaură urâtă.

În schimb, Olanda va lăsa în urmă capodopere nepieritoare şi o semifinală pierdută după trei bare. Anglia? O ţară care îşi transportă marele rănit, în costum, la locul bătăliei, e deja acasă. Aşadar, în afara Germaniei, merg pe mâna Spaniei. Rămâne un mister imposibil de înţeles, ca virusul care-mi chinuie acum calculatorul. Iar Mourinho e departe.

Herbie Hancock – pian, Wayne Shorter – saxofon, Dave Holland – contrabas, Brian Blade – baterie.

De la 17:00, Paraguay – Japonia. Apoi, de la ora 21:30, Spania – Portugalia.