Pe prima am văzut-o pe TNR. În cea de-a doua, acţiunea începe la secunda 26. 

De la 17:00, Uruguay – Coreea de Sud. De la 21:30, SUA – Ghana. Ambele partide sunt pe TVR1.

Altfel, cum comentaţi „episodul Hănescu”?

Dintre toate sporturile, tenisul are minunata şansă de a fi, măcar teoretic, nesfârşit. Boxul a avut-o şi el cândva, pe vremea când lupta se încheia doar dacă unul dintre luptători era descompus în factori primi sau în câteva sacoşe de materie cu dinţi. Fotbalul, evident, nu cunoaşte această generozitate, au alungat-o, pe rând, penalty-urile de departajare sau golul de aur.

Tiebreak-ul e o mârşăvie, iar faptul că Wimbledon-ul îl refuză în setul decisiv e nemaipomenit. De când am ajuns în situaţia de a nu mai dori să ne aflăm limitele? Şi nu e vorba de cei care joacă, nici de cei din tribune, ci de oamenii care împart ziua în minute de publicitate sau în muncă normată. Interesant a fost că nici Mahut, nici Isner, nici publicul n-ar fi vrut să se oprească. Ei ar fi jucat şi la lumina lanternei, până le-ar fi adus poştaşul pensia pe teren, spectatorii şi-ar fi holbat ochii şi şi-ar fi răsucit pendulele cervicale până când ar fi adormit pliaţi pe spătare. Singura care a avut o reacţie omenească a fost, până la urmă, tabela de scor, care a luat-o de la început.

Ei da, dragi prieteni cârcotaşi, parcă vă aud: „Dar ăla mai era sport?”. Ei bine, exact ăla ar fi fost sport: luptă până la capăt, no matter what. Nu se mai vede mingea? Să câştige cel care o simte. Nimeni să nu se bage între doi adversari! Când Lagardère şi Prinţul de Gonzague s-au duelat ore în şir în „Cocoşatul” lui Paul Féval, cum era să se oprească la un moment dat şi unul să spună: „OK, suntem egali. Trecem la lovituri de departajare. O dată înţep eu, o dată tu. Primuuu‘…”? La fel cu Zmeul şi cu Făt Frumos, când se băgau unul pe altul în pământ până la genunchi, mijloc şi gât. Nu prea era loc de piua acolo. Sau la concursurile de băut. „Jeane, mă simt cam rău, se roteşte camera cu mine. Eu zic să luăm o ciorbiţă de burtă, să ne culcăm şi reluăm mâine”. Nu. Bea, frate, până se opreşte planeta şi cazi de pe ea!            

Parcă văd cum azi vor relua meciul, mai obosiţi decât erau atunci când l-au întrerupt, iar între ei acea magnifică şi de nepovestit energie a rivalităţii se va fi stins aproape cu totul, vor fi doar doi jucători obişnuiţi de tenis în faţa unui alt început de meci, iar victoria se va decide în 3-4 game-uri, când tot ceea ce ar fi trebuit să facă, chiar fără permisiunea arbitrului, chiar fără ca asta să conteze în clasamentul ATP, BTT, PTTR sau în fazele următoare ale turneului, era să joace până la capăt, să vadă atunci şi acolo care e cel mai bun. Adevărata rivalitate nu ţine cont de statistici, e ceva personal.

Ce naiba, chiar n-a văzut nimeni „Dueliştii”?

Ceva ciudat s-a întâmplat în după-amiaza de vineri, când, după un somn plin de vise zbuciumate cauzate de finala NBA, m-am trezit metamorfozat într-un suporter al Germaniei.

Nu, nu m-a ajuns vestea decesului vreunei mătuşi recent descoperite şi putred de bogate, doamna Georgescu-Krupp, care să-mi  fi lăsat ca moştenire profiturile realizate din şlefuirea nichelului, iar ele să se potrivească perfect cu realizările mele aduse de frecarea mangalului. Nici nu m-a convins Ricky Dandel să devin sas.

E ciudat, pentru că toată viaţa am ţinut cu sârbii, dar ei s-au dovedit – cu excepţia lui Milan Jovanovici, acest Dorinel Munteanu plav – nişte bodyguarzi de farmacie. Au ajuns să se apere în faţa unei bătrânici cu umbrelă, furioasă că s-a scumpit algocalminul. Au ajuns să centreze la punct fix spre un atacant de 2,02 metri. Au ajuns să joace îmbrăcaţi ca garda elveţiană a Papei. Au ajuns să poarte breton.

În lotul nemţilor sunt 713 jucători care nu s-au născut în Vaterland, totuşi nimic nu e mai german decât această echipă. În acelaşi timp, ciuguleala  puişorilor Mamei Serbii a fost meschină ca o numărare de rest în faţa tabelei de marcaj. A driblat mai mult jucătorul cu înfiorătorul nume de Schweinsteiger decât toată echipa urmaşilor lui Pixie Stoikovici. În timp ce germanii ratau un penalty şi atacau suicidal ca la Câmpia Mierlei, sârbii probau pantofi cu toc în faţa oglinzii, ceea ce le-a cauzat pe final migrene şi cârcei groaznici.

Ruşine, sârbilor! Să-i schimbi echipa de suflet unui suporter e ca şi cum l-ai obliga să bea bere caldă ori să-l asculte pe Hobana. Vidici, Kuzmanovici, Zigici, voi nu v-aţi născut cu mingea de fotbal legată de picior ca un yoyo de plumb, nici nu aţi jucat cu ţara gata să vă cadă în cap, ca Dragan Geaici, Pixie Stoikovici şi Pedja Mijatovici! Meritaţi să vi se retragă minunata terminaţie din nume, acel „ici” despre care credeam că, la fel ca „inho”, e vinovat pentru tot geniul şi scandalul fotbalului de rit brazilian, oriunde s-ar juca el.

Notă: textul apare şi pe Sportibus, site pe care vă invit să-l parcurgeţi.

Vă recomand alte patru cărţi, dacă veţi vizita Bookfest duminică, în ultima zi.

Prima este “Arta exploatării de sine sau minunata lume nouă a muncii”, de Jakob Schrenk, la editura Humanitas, în traducerea Danei Gheorghe.”Ideea că omul poate crea doar la muncă lucruri care rămân, că o carieră abruptă este sinonimă cu o viaţă bună nu se bazează, în ultimă instanţă, pe o ordine naturală, ci e o invenţie omenească. (…) Această adevărată «Biserică a Carierei» a devenit o instituţie atotputernică” scrie autorul (21,1 RON).

A doua se numeşte “Noile mitologii” (foto), la editura Art, fiind un grupaj realizat de Jerome Garcin, cu texte amintind de clasicele “Mitologii” ale lui Roland Barthes (thanks, Doc! :) ). Evident, stilurile autorilor – de la Frederic Beigbeder până la Bernard Pivot – sunt personale, iar volumul e bun (20 RON, plus o carte cadou).

“Rabbit e bogat”, al treilea volum din tetralogia lui John Updike, a apărut la Humanitas. Excelent, ca de obicei (35 RON).

“Masele şi puterea”, a lui Elias Canetti, se găseşte la standul editurii Nemira la doar 30 RON. O carte mare a unui geniu născut coleşica, lângă noi, la Rusciuc.