Fotbalul a ajuns o rușine! Schimbați-l până nu-i târziu!

De vreo 10-12 ani, fotbalul a devenit un fel de balet ambiguu, iar legile și interpretările s-au înmulțit ca Barber Shop-urile sau ca vopselele de păr pentru bărbați, adică nepermis. După părerea mea, ambele penalty-uri care s-au dictat la FCSB – Dinamo, dar și multe altele care se dau de obicei în fotbalul de azi, sunt rușinoase.

Fotbalul ar trebui să rămână o afacere simplă, bărbătească. În acest spirit aș schimba regulamentul. Pe scurt: Continue reading

Un test ADN pentru fiicele Mamei Omida

poza3

Adevăratul furt în fotbalul românesc acesta a fost: dizolvarea echipelor tradiționale.

Nu există o metaforă mai bună pentru fotbalul românesc: o echipă mutată din oraș în oraș ca un sac de bani negri și cu patronul la beci ne duce în primăvara europeană. E ca-n știrile acelea în care cetățeni dispăruți primesc rente viagere. Apoi, bănuiesc, Va fi astfel: când Astra Giurgiu va deveni o echipă de tradiție va apărea și o clonă, Astra Ploiești 1937, și va începe un proces lung ce nu va stabili de fapt nimic.  Continue reading

Singuri împotriva noastră

O discuție care trebuia să aibă loc demult e purtată acum, în termeni inexacți, în singurul mod pe care îl mai știm folosi: “Armata contra Gigi Becali”.

“Cine suntem noi?”, oricare noi, iată întrebarea actuală. În România, criza de identitate bate orice criză, economică, morală, de nervi. Răspunsul e următorul: suntem cine ni se spune că suntem. Am putea afla, bunăoară, că România n-a existat nicicând și că am locuit un secol și jumătate într-o discuție fictivă purtată între Magheru și Bălcescu la o bere.

În filme, problema s-ar fi rezolvat ușor. “Ați visat, mă! Tot ce-ați văzut timp de 100 de episoade n-a fost”. În literatură, funcționează suspendarea neîncrederii, termen inventat acum vreo două secole, prin care cititorul e invitat să-și sufoce mirările privind unele episoade implauzibile din narațiune. Astfel, prin suspendarea perpetuă a neîncrederii, s-a ajuns ca “Steaua” sau “Dinamo” sau “Rapid” sau “Știința” să fie azi la fel de reale ca Moș Crăciun ori ca zergii din Starcraft.

Doar nu credeați că efectul atâtor dineistaici, adrienimititei, zamboni, marceiianci, gigibecali va trece ca o criză reumatică. Nu. În timp, toți am devenit un fel un fel de zombies fără memorie, bălăngănindu-ne dintr-o parte în alta a saivanului. Nu faptul că din jobenul fotbalistic în care au intrat porumbei sînt trași afară iepuri e incredibil, ci chiar faptul că toată această manevră a fost acceptată mereu ca fiind ceva natural. Iei o formație, îi adaugi în titulatură anul înființării, bagi bani un timp (expresia e teribil de potrivită, căci sugerează un cazan în care arunci cărbuni pentru o încălzire temporară) și câștigi trofee, apoi o lași naibii în șanț. Cumperi un club, dar nu iei și datoriile, ci doar activele. Azi, Astra Giurgiu (pe numele de fată Ploiești) are zeci de mii de suporteri. Acum 11 ani, fuzionase cu Petrolul Ploiești și încetase să existe. Apoi, a reexistat, cu deosebit succes.

Am putea crede că este un asalt al unor forțe cosmice obscure împotriva identității noastre și că suntem, aidoma rapidiștilor, “singuri împotriva tuturor”. Nu e așa, am fost și suntem singuri împotriva noastră. După ce ne-am furat singuri căciula, acum nu mai putem pune nici sigla pe ea. N-am putut gestiona nici istoria, nici economia, nici sportul, toate ale noastre.

La chestiunea cu sigla și cu numele Stelei se vor căuta soluții și, din păcate, se vor găsi, ceea ce înseamnă că discuția iar se va amâna. Între timp, ne vom mușca unii pe alții. Acesta e “eternul derby” al fotbalului românesc, un status quo în care 279 de useri cu denumiri fantomatice se înjură între ei în numele unor entități cețoase.

Postul TV de pe lângă LPF

Un loc în care să se strângă zaţul fotbalului românesc? Glumiţi? E o idee minunată!

Oţelul este a treia campioană la rând, după CFR Cluj şi Unirea Urziceni, care nu e condusă de către oameni excesiv de guralivi. Să lăsăm, pentru moment, greşelile de arbitraj şi afacerile tenebroase de culise. De ce se întâmplă astfel? Una din explicaţii, deşi nu cea mai importantă, ar fi următoarea: principalul ţel al gălăgioşilor nu este performanţa, plasată cel mult în planul secundar, ci afirmarea propriei existenţe prin televizor. E ca şi cum, la Animal Planet, emisiunile ar fi despre puricii de pe spinarea leului.

În urma acestui rapt continuu, multe echipe se transformă nemeritat în nişte întreţinute de lux, iar palmaresul devine o condicuţă în care fiecare conducător îşi consemnează firavele spârcâieli. Ce este Universitatea Craiova pentru infimul ei patron? Cocă lipită de degete, din care poate face colaci de pomană prin orice subsol de clasament. Steaua? O stafie întinsă în faţa căminului aurit, ca un covor din blană de leopard. În Timişoara, spiritul echipei e ţinut pe umeri de către suporteri, dar lestul celui cocoţat apasă greu pe sufletul fiecărui iubitor de Poli. Şi tot aşa.

Un real progres pentru fotbalul românesc ar fi ca patronii, nu jucătorii, să fie cei împrumutaţi peste hotare. În afara ritualului de înfrăţire prin transfuzie, există multe lucruri pe care vechilii fotbalului românesc l-ar putea învăţa, de la conducerea lui Real Madrid, de exemplu. De fapt, cam totul. De aceea, ideea ca Liga Profesionistă de Fotbal să-şi întemeieze un post TV, iar acolo şi numai acolo să apară patronii echipelor, este o idee minunată. Ar fi un fel de o arcă a tuturor vieţuitoarelor fără pedigri fotbalistic, aruncate în largul grilei să-şi rezolve micile necesităţi, un circ care să reunească multe dintre ciudăţeniile lăsate de Dumnezeu în acest colţ de lume.

I-aş zice, în dulcele şi cursivul grai românesc şi cu acea originalitate specifică oamenilor luminaţi, LPFTV. Parcă aud clipurile de autopromovare: “La ora 09:00, Dumitru Dragomir se bărbiereşte pe obrazul drept. Urmăreşte-l doar laaa … lepefeteveeeeehhh! (cu pronunţia aceea de announcer, care geme către sfârşit, dându-ţi senzaţia că tocmai a fost lovit în bărbăţie). La 12:00, începe ceremonia servirii brânzei la Palat! Exclusiv laaa … lepefeteveeehh!”.

De aceea, lansez o idee pentru realizatorii de emisiuni cu tentă sportivă: poate încercaţi să-l prindeţi la telefon pe Lakshmi Mittal, preşedintele ArcelorMittal. Prefer să ascult robotul telefonic al secretarei domnului în cauză decât pe vorbăreţii autohtoni. Şi sunt sigur că ar spune lucruri mai interesante.

P.S. Dragi prieteni, sâmbătă, 28 mai, ora 15:00, vă invit la lansarea cărţii mele, intitulată “Câteva sfârşituri de lume”. Festivitatea va avea loc la standul Editurii Humanitas de la Bookfest. Vă aştept!

“Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu