Amnezia colectivă

Nimic nu-i mai tragic-amuzant în România fotbalistică decât apelul repetat la statistică și la tradiție înaintea unui meci. Mai ales când ne convine. “Cele două echipe s-au întâlnit până acum de 73 de ori. În 44 de partide i-am învins noi, …” și așa mai departe. Cu puțin efort, am coborî cu statistica până la daci și la celți. Vom pica vreodată în grupă cu Anglia? “Să nu uite că i-am scos de două ori de la turneele finale”, “Bara de pe Wembley încă tremură de la șutul lui Hagi”. Germania? Avem argumentul Mihăiță Pleșan. Austria? “I-am bătut cu 4-0 în 1986”. Cum pot totuși conta și partidele care s-au disputat, de pildă, când niciunul dintre jucători nu era născut, iar selecționerul se lăfăia în scutece? Memoria colectivă? La noi funcționează mai degrabă amnezia colectivă.

Rememorăm în fiecare an ziua de 7 mai, data glorioasă a apogeului irepetabil. E adus Duckadam să spună ce-a gândit și ce-a simțit. Nea Imi, bietul, a povestit de sute de ori totul, dar încă-l tragem de pantalon, ca nepoții la gura sobei. Senzația stoarsă e aceeași: am fost cândva campioni! Continuarea nu se aude, însă-i la fel de clară: acum nu se mai poate, mâine nici atât.

Pentru o singură întâlnire nu am ținut o statistică limpede: cea cu noi înșine. Ne amintim că am avut odată o șansă clară de a ajunge în semifinalele Campionatului Mondial, dar uităm n-am putut învinge o echipă în zece oameni pe care o conduceam când mai erau câteva minute de joc.

Meciul acela cu Irlanda de Nord de care scrie Tolo nu durează de 29 de ani. S-a încheiat atunci și l-am pierdut. Altceva durează de decenii și se pare că va mai dura: lipsa capacității noastre de a învăța din greșeli. Problema e că n-am înțeles mare lucru din acel episod și nici din altele care au urmat. Când am învins, am fost măreți. Cînd am pierdut, am avut ghinion. Uităm că generația aceea de fotbaliști a ratat calificările la turneele finale din 1988, 1992, ba chiar eram foarte aproape ca nici în 1990 sau 1994 să nu mergem.

Se întâmplă și astăzi același lucru. Cu tot respectul pentru domnul Iordănescu (un fost mare jucător și un bun tehnician), nu pot să nu remarc totuși că n-a mai antrenat de opt ani. În acest interval, au apărut și dispărut sisteme, fotbalul s-a schimbat mult, Florin Șoavă și-a agățat ghetele în cui. Noi trăim totuși în continuare din amintiri și pe ele ne construim viitorul. Pare că echipa națională a ajuns ca o mașină de spălat la care costă mai mult reparația decât înlocuirea, dar o cârpim cu credință și cu speranța că va ține.

Ne vom califica la turneul final al Euro 2016, căci la o asemenea grupă e foarte greu să n-o faci. Rămâne însă întrebarea pe care o îndepărtăm mereu de pe azi pe mâine: “Dar mai încolo?”. Poate ne va ajuta Dumnezeu.