După fiecare examen de Bacalaureat, media e inundată de articole cu „perle”, care nu mai sunt chiar excepţii, căci din ce în ce mai multe „scoici” le conţin. La fel se nasc şi noile norme gramaticale. Întâi, cratima străpunge o literă şi se fixează ca o pietricică în pantof într-un loc nepotrivit. La început, deranjează, apoi îşi găseşte căuşul şi rămâne acolo. Litera „i” devine un fel de jolly joker: fie e prezentă în exces – „deşii”, „aflii”, „oameni mândrii” -, fie dispare de tot, cum se întâmplă cu deja frecvent folositul „totuş”.
Singurul leac este educaţia, pe care toate guvernele au ucis-o cu premeditare, transformând şcoala într-un loc unde înveţi să-ţi furi singur căciula, începând cu cea de pe â. Nu mă refer aici la limbajul care înlocuieşte „ca” prin „k”, acesta e doar o unealtă care poate simplifica fără a distruge, nici la importurile din alte graiuri, căci o limbă este un organism viu, ce se modifică şi evoluează. Mă refer la bătrâna limbă română, acea comoară în adâncuri îngropată, scoasă azi la suprafaţă sub forma unor cuvinte legate nu într-un şirag de pietre rare, ci în fraze şchioape. Ea se îndreaptă spre condiţia vestigiilor arheologice, aceea de a fi pusă în muzeu şi privită cu un oarecare respect, dar şi cu nepăsarea cu care privim lucrurile de mult inutile.
Nu trece o oră fără să vezi pe „burtierele” ecranelor TV greşeli grave de gramatică, virgule înfipte cu toporul între subiect şi predicat, dezacorduri flagrante. Sub acestea, curge deseori râul întunecat al scroll-ului cu mesaje de la telespectatori, adevărate avorturi gramaticale spontane. De când imaginea TV a înlocuit cuvântul scris (şi citit), creierul zace în canapeaua lui de os, consumând hrană proastă, în exces. Cu cât citim mai puţin, cu atât scriem mai mult (pe forumuri, pe facebook, prin sms) şi o facem mai prost. Povestea infractorului care s-a ascuns timp de zece ani la televizor este ilustrativă în acest sens. Tipul a fost deştept: ştia că acolo va fi în deplină siguranţă, aşa cum Poe, într-o povestire, plasează o scrisoare aprig căutată în văzul tuturor. Micul ecran este exemplul perfect de loc unde, în 99 la sută din cazuri, nu se întâmplă nimic, spre care priveşti fără să vezi, un ochean întors care nu apropie lumea, ci o îndepărtează.
„Creierul este un organ oarecum indispensabil capului”. Creatorul anonim care a depus acest panseu pe-o foaie de hârtie, în timpul unei teze, nu e departe de adevăr. Încet-încet, ne reîntoarcem în peşteră, după o excursie de câteva mii de ani printre cuvintele scrise, mulţumindu-ne să urmărim bizonii pictaţi pe ecranul luminos.
P.S. Câteva „perle” aici şi aici.
P.P.S. Un blog interesant despre gramatica limbii române. Vi-l recomand.
Dacă aveți senzația că autorii perlelor de la Bac sunt un accident nefericit al națiunii, răsfoiți cartea lui Radu Paraschivescu „Muște pe parbrizul vieții”, apărută anul trecut la Editura Humanitas.
Fiecare sesiune de bacalaureat e urmată de şuvoiul „perlelor”. Timp de câteva zile, se râde superior pe baza acestora, ca formă de distracţie în faţa unui diagnostic sever. Există și site-uri unde acestea sunt antologate pentru vremurile ce vor veni.