Murmurul senzual al hainelor

A petrecut o parte din copilărie în Siria, a studiat design vestimentar la Universitatea de Arte București și tehnologia tiparelor la London College of Fashion. O perioadă importantă în dezvoltarea ei a fost stagiul susținut în Londra, în toamna și iarna anului 2010, când a contribuit la crearea colecției Alexander McQueen Menswear. A revenit în România în 2011, pentru a crea brandul Murmur. Creațiile ei au fost purtate de Madonna (la Gala Premiilor Grammy din ianuarie 2014), de Beyonce (în videoclipul „Pretty Hurts”), Lady Gaga ori Britney Spears.

COPILĂRIA

– Cum te-ai descurcat la școală în Siria?

Mergeam doar la orele de pian și de desen, iar vara veneam în România și dădeam examen. La celelalte științe, mă ajuta mama. Îmi făcuse un program ca la școală. Citeam singură, învățam singură și ea mă asista. Apoi, la 12 ani și jumătate, am revenit în România.

– Nu te plictiseai?

Niciodată nu mi-a plăcut să pierd timpul. Când eram mică și mergeam cu mașina, stăteam pe banchetă și așteptam să-mi vină idei.

– Care era lumea imaginară favorită?

Totul era legat de haine. Îmi cumpăram, și era un singur loc de unde puteam face asta, o carte în care apăreau toate colecțiile. Eram fan Castelbajac și nu-mi plăcea deloc Chanel. Bijuteriile, în schimb, mă inspirau. Mergeam mult cu tata pe străzile unde erau negustorii de aur. Era în stare să negocieze cu orele și întotdeauna obținea prețul pe care-l dorea.

PREGĂTIREA

– Cine e Alexander McQueen, pe care-l evoci atât de des?

Un geniu al modei. La un astfel de om, simți calitatea și din ce face, și din cum vorbește. Am avut norocul să-i vorbesc la numai trei zile după ce începusem stagiul. Venise să cunoască echipa și fiecare a primit o imagine sau două din documentația lui. A stat apoi de vorbă cu fiecare cam cinci minute, explicându-i în ce fel trebuie să construiască produsul după imagine.

– În cazul tău, ce era?

Un mormânt.

– Pardon?

Da, el avea surse de inspirație destul de morbide. Era un mormânt descoperit în secolul al XIX-lea. Cadavrele erau toate îmbrăcate și fuseseră așezate ca și cum ar fi avut activități zilnice, nu întinse, ci mai degrabă la verticală. Hainele se păstraseră bine și tot ce era pe schelete se cutaseră pe un suport care nu mai exista, formând niște volume foarte interesante. Mai mult, prinseseră o patină exact pe cutele respective, care se formaseră în timp sub acțiunea gravitației și a dispariției cărnii. Mi-a spus să urmez ideea aceasta de volum care cade peste un volum ce nu mai există și să dezvolt prototipuri de cămăși și de palton.

– Tema pare incitantă, dar foarte grea. Cum te-ai descurcat?

Am muncit două săptămâni, zi de zi. Noi, cei de la tipar creativ, dezvoltam produsul în sine. Făceam tiparul, mulajul, coseam, cei de la dezvoltau patine de material. Au luat un poplin, care era o îmbinare de bumbac cu mătase, îl vopseau, îl patinau cu cafea, îl spălau. Cei de la imprimeuri primiseră o altă temă, să dezvolte un desen care urma să fie computerizat și transformat în imprimeu. Toate aceste operațiuni s-au desfășurat în paralel și au durat două săptămâni, răstimp în care am crezut că-mi fierbe creierul.

– Cum a ieșit?

Toate produsele au fost așezate pe un suport lung, industrial. De pe acel suport s-au ales cinci produse. Două erau ale mele. Cele cinci produse au fost trimise la Milano. Niciunul n-a intrat în colecție.

MUNCA

– Muncești mult?

După ce am început firma și am lansat brandul, am lucrat într-un ritm neomenesc. În primii doi ani după lansarea brandului, n-am avut deloc vacanță. Ajungi să fii și altruist, și egoist în același timp. E destul de frustrant ca tu să fii singurul care rămâne în București și să-i spui iubitului: „Pleacă tu cu prietenii noștri”. Îmi amintesc când mergeam la ai mei pentru că-mi era foarte rău și că răceam vara, pentru că-mi scădea imunitatea. Totdeauna am fost așa, apoi e un ritm pe care l-am prins din Londra. Acolo se muncește într-un asemenea ritm, încât oamenii ajung să fie niște zombies funcționali.

– Cum ai ajuns la cuvântul Murmur? Ce alte variante ai luat în calcul?

Nu spun nimănui. Sunt îngrozitor de slabe, iar Murmur e atât de bun, încât nici nu mai contează. Și am ajuns la el pur și simplu, căci căutam sensul, dar nu ajungeam la el. Am lucrat cu o prietenă, Otilia Mihalcea, care a desenat și logo-ul și care a înțeles dintotdeauna ce vreau să fac. A făcut o listă de cuvinte, printre care era și Murmur și m-am oprit din prima la el.

– Cum a ajuns Madonna să poarte haine făcute de o româncă?

A fost o cale destul de lungă. Noi suntem prezenți în câteva magazine din lume. Acolo, cei care se ocupă de vedete ne-au descoperit. Inițial, au cumpărat, apoi ne-au contactat direct. În cazul Madonnei, noi am primit brief-ul cu zece zile înaintea Galei Premiilor Grammy, din ianuarie. În câteva zile, am făcut nouă propuneri. Au fost alese două. Le-am făcut, le-am trimis, la probă a fost aleasă una. În noaptea aceea, am stat să văd gala și am văzut că nu și-a descheiat deloc sacoul, iar corsetul aproape că nu s-a văzut. M-am culcat și i-am zis prietenului meu că nu vreau să comunic presei faptul că Madonna a purtat o creație Murmur. Mi s-a părut caraghios, pentru că nu s-a văzut. A doua zi, la firmă, toată echipa sărbătorea și ei m-au convins că, de fapt, indiferent cât s-a văzut la televizor, este un succes.

– Și Beyonce?

Stilista ei a cumpărat direct dintr-un magazin din New York unde sunt creații Murmur. Dar pentru Beyonce am mai trimis de două ori, nu pe măsură, ci aproximasem, însă nu s-a mai făcut clipul. S-a întâmplat de multe ori să nu iasă. E întotdeauna vorba de potrivire, de timp, de context, dacă ești când trebuie, unde trebuie.

– Cine ți-ar plăcea să-ți poarte creațiile?

Tot Beyonce. Ca brand, m-ar ajuta imaginea unei femei voluptuoase. Din păcate, am avut multe momente în care am lăsat preferințele personale să intre în ceea ce înseamnă Murmur.

– Cum adică?

Aveam momente în care făceam lucruri pe care nu le-ar fi purtat nimeni. Experimentam și astfel uitam că motivul cel mai important pentru un cumpărător e felul în care-ți vine haina, cum te face să arăți. Nu cum atragi atenția asupra acelui lucru, ci cum atragi atenția asupra ta. Sunt momente în care uiți, pentru că vrei să demonstrezi prea mult într-o piesă. Și te întorci la simplu. Așa face toată lumea.

– Cum ți-ai defini brandul?

Dacă ar fi un singur cuvânt, acesta ar fi „senzual”. Dacă ar fi mai multe, „lenjeria adusă în pret-a-porter”, adică aduci ceea ce e intim în ceea ce este expus la exterior și reinterpretezi.

– Moda căror ani a fost cea mai frumoasă?

Îmi plac în egală măsură anii 1920-1930, dar și cei de la începutul deceniului patru. În prima perioadă, îmi place ideea de comoditate luxoasă sau de extravaganță comodă, art deco, la cea de-a doua ador inventivitatea forțată de evenimente. În acele vremuri, bărbații au plecat la război și femeile au rămas acasă, astfel încât au preluat din îmbrăcămintea soților. Au luat jachetele masculine și le-au cambrat pe talie, astfel a apărut sacoul, preluat apoi în anii 80. Femeile munceau în fabrici și purtau salopete. Aveau accesorii feminine și, totuși, o putere.

CREZUL

– S-a mai repetat povestea în actuala criză?

N-a mai fost aceeași reacție ca în timpul Marii Crize, „hai să fugim în fantezie”, ci dimpotrivă, oamenii au devenit mult mai realiști. Iar tu, ca designer, ai, pe de-o-parte, direcția în care trebuie să mergi și, pe de cealaltă, crezul tău, care trebuie să rămână același, tot timpul. La designerii mari, cunoscuți, cotiturile au sens. În cazul meu, până voi avea o vizibilitate OK, dacă o voi avea vreodată, trebuie să am același crez.

– Crezul e mai apropiat de marketing sau de exprimarea personală?

Amândouă și niciunul. Orice om care creează ceva se schimbă în timp. Acumulez, mă schimb, mai ales că nu am o vârstă înaintată, și e foarte bine că mă schimb. În același timp, dacă eu evoluez foarte rapid, nu pot impune același ritm și brandului, tocmai din cauza vizibilității.

– Nu cumva asta e în detrimentul libertății…?

Nu există libertate. Adică, există, pe proiect, într-o proporție foarte mică. Dacă îți propui să ai libertate, n-o să vinzi.

– Dar invers? Dacă-ți propui doar să vinzi, mai ai libertate?

Dacă-ți propui doar să vinzi, înseamnă că asta-ți dorești și și libertatea ta înseamnă libertate financiară. Eu, când îmi structurez o colecție, merg prea mult pe ceea ce-mi doresc să fac, deși ar trebui să merg mai mult pe ce se vinde. N-o să-mi mai permit mult timp asta, căci firma crește, nevoile ei cresc, deci trebuie să crească și vânzările.

– N-ar trebui să fie invers? Creșterea vânzărilor să determine creșterea nevoilor?

Ba da, normal. Vorbesc însă din punctul de vedere al omului care trebuie să se supună. Parte din mine e visătoare și își spune: „Aoleu, cresc nevoile firmei! Nu mai pot să fac ceea ce-mi doream”. Cealaltă parte, mai prgmatică, zice: „Am crescut mult în vânzări, trebuie să continuu, la fel cum trebuie să continuu să fiu și creative, numai că, uite, piețele-astea mi-au cerut produsul ăsta”.

– Frustrant, nu?

Da, dar așa funcționează lucrurile la orice nivel. Eu, dacă aș considera de cuviință, m-aș putea mulțumi cu nivelul la care sunt. Nu mă împinge nimeni, niciun Gucci Group, să ating o cifră. De aceea, totuși, eu am libertate față de alții.

Asta e problema mea, trebuie să inventez continuu ceva, astfel încât ceea ce fac eu să pară în ochii tăi o nevoie. N-ai nevoie de atâtea haine, este o nevoie artificială. Sistemul e făcut de-așa natură, încât pe mine mă subjugă, subjugă și consumatorul. Totul a pornit după cel de-al doilea Război Mondial, când au rămas niște deposite enorme de material textil, care mucegăia. Marii designeri au zis: „Ce facem?”. Și au făcut un new look, în care intrau într-o fustă nu-știu-câți metri de material. Asta a devenit modă, s-a perpetuat cinci sau șase ani și uite-așa s-au consumat stofele. Și tot așa s-a creat o nevoie artificială de-a avea o modă sezonieră. În afară de faptul că e frig sau că e cald, n-ai nevoie.

– Tu cât de des îți înnoiești garderoba?

Toți prietenii mei cred că am o groază de haine. Eu nu pot să le zic că nu mi-am mai cumpărat nimic. Din același dulap, mai schimbi două trei lucruri, le mai mixezi, le faci în așa fel încât să nu-și dea nimeni seama că tu, de fapt, ai zece haine.

– Nu e ciudat pentru un designer?

Sunt atât de puțini oameni cu personalitate, încât exact asta face sistemul să se învârtă. Lipsa de încredere, lipsa de personalitate, lipsa dorinței de a te exprima așa cum ești, frica de penibil. De pildă, frica de-a ieși pe stradă când se poartă mini cu o fustă până la jumătatea gambei, ca nu cumva să zică lumea că ești învechită sau bunică. Ce vând eu n-are legătură cu trendurile, poți să cumperi fără probleme piese de acum trei ani. Trendul real e o reflexie a timpului în care tu funcționezi, cel artificial zice că azi ești panteră, mâine motan. E doar o unealtă de marketing.

– Cum ai vedea viața ta, în modul ideal?

Ca în filmul lui Peter Greenaway, „The Cook, the Thief, His Wife & Her Lover”. Costume de Jean Paul Gaultier. Numai că zona aceea presupune o stabilitate financiară, o concurență la nivel estetic între fete. „Uite cât de extravagantă, dar originală sunt eu”, nu „Uite, mi-am luat ultima rochie pe care o poartă Rihanna”.

„Experiența înseamnă mai mult decât orice școală” – Andreea Bădală

DESPRE PRIMA COMANDĂ

„Prima livrare am făcut-o pentru un magazin care se numește Aishti, unele dintre cele mai mari din Orient. Comanda era de tricouri în valoare de 2.200 de euro. Lucram pe toate turele. În ziua aceea, mi-am făcut o adresă de e-mail, cu sales@… . Eu făceam tiparul, aveam grijă și de ordinea operațiunilor, că n-aveam în atelier decât o cusătoreasă, fără șef de producție, între timp răspundeam la mailuri și vorbeam la telefon cu buyerii. Am împachetat tricourile, în acea noapte am bătut pentru prima oară eticheta de compoziție cu «Made in Romania», apoi m-am dus la culcare. A doua zi, voiam să le livrez. M-am trezit noaptea, cu gândul că n-am pus niște etichete cum trebuia. M-am dus la atelier, am desfăcut totul, am reverificat totul, era OK. A doua zi, a trebuit să învăț cum se fac actele vamale”.