in Gazeta Sporturilor

Dacii au inventat handbalul, pe semicercul de la Sarmizegetusa

De la recentul CM de handbal, am ieșit în optimi, eliminați de o echipă mai slabă. Povestea vieții noastre, din care nu-nvățăm nimic.

Handbalul a rămas singurul sport de echipă în care mai contăm, dar și aici suntem în pericolul de a trăi alunecarea din fotbal de la sfârșitul anilor ‘90. Avem un campionat dezechilibrat, cu o echipă-fanion favorizată și, mai ales, o selecționată clădită în jurul unei singure jucătoare: Cristina Neagu. 

Mereu aşteptăm ceva sau pe cineva. Dacă nu e rezultatul unui meci jucat de contracandidate sau un arbitru binevoitor, e un jucător “exponenţial”. Orfanii de lideri se reduc singuri la statutul de trupă de deschidere, în timp ce singurul care poate “face diferența” – alt clișeu verbal odios – ajunge și singurul care joacă. Iar dacă nu avem acel jucător care poate “face diferența”, plângem timp de vreo două-trei generații după el și spunem că de-aia nu câștigăm.

În handbalul feminin, încă-l avem. Știți schema clasică din ultimele secunde ale meciurilor de baschet, când trebuie întors un rezultat. Strategia e desenată în scurta pauză, apoi echipa joacă pentru unul singur, care trebuie să marcheze coșul victoriei. Deseori, naționala feminină de handbal pune în scenă acea unică schemă a disperării: toate mingile la Cristina Neagu și ea trebuie să înscrie.

Nici cel mai bun jucător din lume nu poate face asta la infinit. Să care toate speranțele în spate, ca un Moș Crăciun zburând etern peste semicerc.

La noi, chestiunea asta se transformă într-un meci al orgoliului. Ca neam, acest stupid “românii contra străinilor” ne ocupă mințile.“Suntem sclavii străinilor”, declară Radu Voina, cu bătaie spre Ambros Martin. Uneori, e mai multă luptă pe posturi în exteriorul unei echipe decât în interiorul ei.

Dar dacă suntem mai degrabă sclavii propriilor năravuri și obișnuințe?

Poți învăța de la oricine, oricând, cu condiția să fii pregătit pentru asta. Dar nu, noi trebuie întâi să stabilim cine-i profesorul, cine-i elevul, să facem tabere în funcție de cetățenia înscrisă în buletin. Celălalt, inamicul. Celălalt, străinul. Celălalt, infernul. Suntem condamnați să nu învățăm nici din greșeli, nici din victorii, doar să ne predăm unii altora orgoliul ca lecție supremă.

O echipă națională este un mic popor, acolo, pe teren. Nu putem reuși numai prin vârfuri și premii internaționale la Olimpiade școlare sau festivaluri de film. Avem nevoie de un sistem care să “joace” pentru această echipă, unde să existe concurență și muncă și criterii de promovare. Pe acesta cine-l face?

Write a Comment

Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. De unde să scoatem un astfel de sistem. Te rog, dă tu doua exemple, din alte orice alte domenii de astfel de sisteme solide create și gestionate de noi.

  2. Sportul românesc este oglinda fidelă a societăţii care-l „produce”: ruptură socială parcă mai evidentă ca oricând, așteptarea eternă a unui Mesia salvator, multă vorbărie aiurea pe la televizor, puţină forţă de muncă, puţină hotărâre de a duce ceva la bun sfârşit (să ne aducem aminte că avem o clasă politică nereformată în care toţi condamnaţii fac politica penală a acestei ţări)……. şi să nu uit la final – ne mândrim cu Simona (performanţă împotriva sistemului şi nu datorită lui).