Mergând spre peşteră

Media tinde să devină o oglindă paralelă cu scena politică, transformându-se într-un fundal pe care se proiectează obsesii paranoice şi comportamente autoidolatre.

În timpul verii, cele mai fierbinţi subiecte din media au fost legate de media însăşi, anume „Lazarus versus Diaconescu” şi „Badea contra Cristoiu”. A urmat episodul „Nistorescu împotriva vechii echipe de la Cotidianul”, iar respectivul ziar a început să publice fragmente din dosarele unor adversari de idei ai noului director. Surprinzător, unul dintre bunii condeieri ai acestei ţări s-a descris imaginându-şi o anume femeie – chiar dacă respectiva, ca ministru, se afla într-o culpă evidentă – într-o postură degradantă. Mai nou, Victor Ciutacu şi Radu Moraru poartă o luptă suburbană, folosind fiecare armamentul şi platforma media din dotare.

Informarea a fost înlocuită de deformare, iar în spaţiul ce trebuia dedicat obiectivităţii, nu numai că predomină subiectivitatea, ci mai ales forma ei extremă, partizanatul agresiv. Injuriile sunt denumite „exerciţii de stil”, deşi coboară la nivelul unui joc de cuvinte sărăcăcios, pamfletul se transformă într-o tăvălire prin mocirlă a oponentului, analiza se face deseori cu toporul spre moalele capului.

Problema nu este desfiinţarea cenzurii la nivel general, ci regretabila abolire, în plan personal, a autocenzurii. Când aceasta nu funcţionează şi simţi nevoia să scuipi, scuipi, dacă îţi vine să dai cu ciomagul, dai. Urmează un pas interesant: ajungi să ciomăgeşti nu pentru că-ţi vine, ci programatic, întrucât asta îţi conferă public, deci putere.

Fiecare injurie apărută în spaţiul public determină însă o mutaţie subtilă în rândul celor care asistă la respectivul scandal, în cele mai multe cazuri ireparabilă. Rostită frecvent, vorba rea duce la degradarea morală a fiinţei, având efectul cutremurelor asupra structurii de rezistenţă a unei clădiri.

În multe cazuri, „formatorul de opinii”, noul mecanic de conştiinţe, a fost surprins nepregătit de propria-i ascensiune la tribună, uneori chiar într-o măsură mai mare decât politicianul lacom sau fetişcana ajunsă vedetă pop peste noapte. Asemenea fluierarului din Hamelin, supărat pe locuitorii cetăţii, el ia astăzi toţi copiii, îi seduce prin cântecul lui vrăjit şi îi duce spre peştera din care le va fi greu să mai iasă. Aici suntem înaintea începerii campaniei electorale: încolonaţi în spatele unuia sau al altuia, pe drumul fără întoarcere către comuna primitivă.

Rătăciţi în România

* Încep filmările la cel mai important show de supravieţuire, „Rătăciţi în România”. Circa 21,5 de milioane de oameni, lipsiţi de resursele necesare traiului, vor fi abandonaţi într-un teritoriu sălbatic de aproape 240.000 kilometri pătraţi. Supravieţuitorul va fi răsplătit prin înscrierea în programul „Ultima casă”, realizat în colaborare cu Asociaţia Locurilor de Veci.

* India a trimis în spaţiu o navetă fără personal, pe care a pierdut-o. Pentru a nu risca astfel de episoade neplăcute, Mircea Geoană a anunţat că România va trimite în spaţiu doar astronautul, dotat cu o listă de cumpărături întocmită de soacra preşedintelui PSD.

* Comisia parlamentară de anchetă a sumelor cheltuite la Ministerul Turismului nu se va mai reuni mâine, Elena Udrea aprobând scutirea de o zi solicitată de Ludovic Orban.

* Deranjat de râsul răţoiului Donald, ministrul de externe Cristian Diaconescu şi-a contramandat vizita la Disneyland.

* Sorin Oprescu a anunţat încheierea cu succes a operaţiei de îmbălsămare la care a fost supus Bucureştiul. „Am deschis pacientul în câteva zone, apoi, constatând prezenţa unor semne vitale, cum ar fi pulsul zero şi un rigor mortis optimist, l-am închis la loc”, a declarat anestezistul-şef al Capitalei. Pasajul Basarab va fi transformat într-un muzeu al ctitoriilor opresciene, acolo urmând să fie expusă doar o placă de gresie folosită la reamenajarea pasajului de la Universitate.

* Prinţul-consort şi-a anunţat retragerea din cursa prezidenţială, precizând însă că rămâne în cursa pentru ocuparea unui loc de parcare în faţa palatului de la Săvârşin.

* Premierul Boc a explicat în ce constau legile pentru care guvernul şi-a asumat răspunderea. Salarizarea unică presupune acordarea unui singur salariu pe an, pentru acea lună din 2010 în care bugetarii vor fi chemaţi la serviciu. Codurile educaţiei prevăd completarea alfabetului cu emoticoanele din Messenger, examene scrise la hi5 şi teste-grilă cu variante de răspuns „Nu ştiu”, „E posibil” şi „Pe bune?”.

* Conform agenţiei „Moody’s”, România e cu 40 de ani în urma UE. Ca urmare, preşedintele Băsescu, până la a fi primit de Barrack Obama, e aşteptat să susţină o importantă vizită de stat în RDG. În plus, dacă lucrurile vor continua astfel, potrivit „Moody’s”, candidaţii la următoarele alegeri prezidenţiale vor fi Gelu, Glad şi Menumorut.

Bucureşti, ghid pentru extratereştri

Cetăţeni din alte galaxii, dacă doriţi să ne vizitaţi capitala, căutând cel mai mare tort din lume ori cârnatul de lungimea Ecuatorului, iată câteva informaţii pe care nu le veţi găsi pe Google Earth.

Pentru început, să ştiţi că Bucureştiul e format din şase burguri cu infrastructuri medievale, numite sectoare, conduse de mici tirani, care joacă între ei un poker de imagine. De pildă, Onţanu îi plimbă gratis pe şefii de blocuri din sectorul 2 în Bulgaria, Negoiţă va da în folosinţă două pergole în valoare de 84.000 euro, plus bănci şi coşuri de gunoi din lemn de esenţă nobilă, pe care se vor plăti 22,3 milioane euro. Piedone, abţibildul de pe ecranul Antenelor, aşază dinozauri din sârmă şi plastic în majoritatea intersecţiilor din sectorul 4 şi nu va trece mult până ce va pune „Răpiri din serai” între stâlpii de iluminat public.

În plus, s-a cronicizat o boală mai veche a edilului român, numită „delirul fântânilor” – care se manifestă prin tendinţa de a-ţi face oraşul să semene cu un şantier inundat de ţevi sparte şi iluminat de un tub fluorescent pâlpâitor. În sectorul 3 se vor cheltui 4 milioane de euro pentru 24 de arteziene cu senzori de vânt, programator de jeturi şi iluminare în culori. Sau poate, cine ştie?, sunt fabrici de apă: câţiva muncitori, înghesuiţi în interiorul lucrării, alătură forţat doi atomi de hidrogen cu unul de oxigen, împingându-i apoi pe ţeavă în sus. Cert e însă, dragi prieteni de dincolo de Lactee, că de-atâta licăr şi susur cristalin, necesităţile te vor tăia la fiecare intersecţie şi, cum nu prea avem toalete publice, acele siluete pe care le veţi vedea urinând stradal s-ar putea să nu fie statui.

Şi asta nu e încă totul, stimaţi drumeţi intergalactici, curioşi să vedeţi noua combinaţie citadină între Dracula Park şi Aqua Magic: Administraţia Lacuri-Parcuri propusese amplasarea pe străzile Bucureştiului a 20 de ceasuri de aur (700.000 euro), ridicarea unei cruci de flori (70.000 de euro), scuturarea zăpezii din copaci (22 milioane euro) şi înverzirea Bucureştiului pe timp de iarnă (700.000 euro), şi numai primele două dintre aceste măsuri au fost respinse de către primarul general.

Altul e însă pericolul principal. Prin faţa ferestrei mele, la vreo patru metri distanţă, trec 34 de cabluri, agăţate între doi stâlpi de iluminat public, care mai au puţin şi se cocârjează sub greutatea ciorchinelui informaţional, pe unde, bănuiesc, circulă planurile secrete pentru invadarea Mizilului. Această capcană reticulară a împânzit capitala şi se dezvoltă cu o viteză ameţitoare. Acum şase luni, când primăria a promis ultima oară că va îngropa respectivele cabluri, erau doar 23 în mănunchiul din faţa ferestrei mele.

Atenţie mare, aşadar, la parcarea verticală, temerari exploratori spaţiali! Fără îndrumări din partea unui binevoitor, riscaţi să zgâriaţi burta mijlocului de transport ori să cădeţi într-o fântână arteziană şi nimeni nu-şi va da seama că acolo s-a scufundat o navă extraterestră. Până în decembrie veţi crăpa de frig: toată lumea va crede că sunteţi piticii de grădină cu senzor antiîngheţ şi reglare automată a jetului despre care se aude că vor fi montaţi în toate artezienele din Bucureşti.

Cine îi va pune cătuşe Elenei Udrea?

Trăiesc cu senzaţia că ne aflăm într-un reality-show politic, o coproducţie între toate partidele şi televiziunile.

De pildă, sunt convins că Gheorghe Pogea e un actor din „Mondenii” şi, trebuie să recunosc, unul foarte bun. Are gesturile acelea autoritare, trădând competenţă şi control, ale tipului care-ţi face semn unde să parchezi, apoi îţi dă de ştire că-i datorezi bani. Mi-l imaginez la preselecţia pentru rolul ministrului de Finanţe, interpretând, cu acelaşi aer comic, masori de fotbal, frizeri sau reparatori de lift.

Apoi, ar mai fi Emil Boc, actor de geniu pe scena politică, despre care ai putea jura că e prim ministru. Domnul în cauză e însă la fel de necesar acestei ţări pe cât este de util butonul de Scroll Lock pe tastatură. Apeşi respectiva tastă, se aprinde un beculeţ, mai apeşi o dată, beculeţul se stinge, atâta tot. O altă utilitate nu-i veţi găsi nici lui „Scroll Boc”.

Episodul difuzat ieri, cu Elena Udrea în rolul principal, mi-a amintit de o secvenţă din timpul liceului. Secretarul UTC al clasei, un băiat emotiv şi tocilar, trebuia să înfiereze o colegă pentru neplata cotizaţiei. Respectiva, în afara unor atuuri feminine extrem de vizibile, mai era şi fata directoarei. Tipul a început prin a o critica viguros, apoi, cu fiecare privire aruncată „victimei”, vocea îi scădea în intensitate, ajungând să propună prelungirea termenului până la care poate fi plătită cotizaţia. Cum să o cheme, aşadar, la ordine Emil Boc pe Elena Udrea? Organigrama Guvernului e una, cea a partidului e alta.

Scena venirii la comisie a semănat cu amprentarea unei vedete pe „Walk of Fame” de la Hollywood. Cu un buchet de flori primit de la unul dintre cei care urmau să o audieze, doamna Udrea strălucea ca o plantă carnivoră deghizată în panseluţă, gata să înhaţe toţi bondarii ce zumzăiau prin zonă. Când uşa liftului s-a redeschis, în duşul blitz-urilor, mă aşteptam ca doamna Udrea să apară costumată în oferte de turism din programul „Litoralul pentru toţi”, iar toţi bărbaţii prezenţi ar fi fost dispuşi să plătească tarif de cinci stele pentru privilegiul de a dormi între stabilopozi.

Ce mascul să-i pună cătuşe Elenei Udrea, altfel decât în imaginaţie? Dacă scenariştii vor o variantă credibilă pentru continuarea serialului, au nevoie la şefia comisiei de, scuzaţi cuvântul!, o muiere.

Cum e mai bine: angajat sau pe cont propriu?

Plasa de siguranţă

de Elena Georgescu

Părerea mea este că, înainte de a face pasul spre independenţă, fiecare trebuie să reflecteze foarte bine dacă această schimbare i se potriveşte cu adevărat.

Brusc, toate straturile de protecţie aflate între tine şi lumea dezlănţuită dispar. Când eşti angajat, dacă nu ai chef de muncă, te poţi fofila ori ruga un coleg să te înlocuiască. Dacă greşeşti ceva, rezolvi problema cu un şef – deci cu un om pe care, în pofida relaţiei ierarhice, îl cunoşti -, nu cu un străin nemulţumit, iar în cazul nedorit al unui proces nu ai „mantaua” serviciului juridic din respectiva companie. Şocul cel mare e însă, ca independent, contactul direct cu lumea legilor, a paragrafelor, a excepţiilor, a taxelor şi a impozitelor, a asigurărilor medicale şi a pensiilor, a chitanţelor, deconturilor şi facturilor, tone de maculatură care trebuie completate atent şi predate la timp. Ca urmare, rişti să te vezi mai des cu contabilul şi cu avocatul decât cu prietenii.

Să–ţi faci propriul program, să lucrezi când vrei, da, reprezintă o plăcută libertate! Descoperi însă curând că nu-ţi poţi respecta programul cel lejer şi că ajungi să lucrezi noaptea. Înainte, când veneai acasă, problemele de la serviciu rămâneau la serviciu, acum serviciul se mută acasă. Sărbătorile sunt afectate, nu-ţi mai vine să refuzi un telefon legat de slujbă după o anumită oră, cum făceai înainte.

Să devii propriul şef nu e greu, cu adevărat dificil este să fii propriul angajat şi să reuşeşti să te pui la muncă.

Poţi, eşti

de Adrian Georgescu

Din când în când, trebuie să te testezi, să afli din ce material eşti compus, cât de bun şi de competitiv eşti cu adevărat. Într-o companie, straturile-tampon despre care vorbeşte soţia mea te protejează, însă deseori te şi împiedică să afli răspunsurile corecte. Uneori, nu trebuie doar să calculezi, ci să şi rişti. E ca la lecţiile de înot: până nu eşti aruncat în apă, instinctul nu intră în acţiune.

Alegând să lucrezi pe cont propriu, pierzi protecţia, dar câştigi libertatea, care presupune, mai ales, deschidere şi dispariţia restricţiilor. Faptul că nu mai ai un spate asigurat te face să fii mereu orientat către înainte. Lucrezi cu cine vrei, când vrei, eşti unicul responsabil de ceea ce ţi se întâmplă. Numai de unul singur eşti supus adevăratei concurenţe, pentru că îţi forţezi permanent limitele, te adaptezi, evoluezi. Paradoxal, deşi eşti în competiţie cu orice instituţie sau persoană din domeniul tău de activitate, cel cu care te compari şi te lupţi permanent eşti, în primul rând, tu însuţi.

Tot ceea ce faci – bun sau rău, inspirat ori nu – te reprezintă doar pe tine, nu un departament, nu o companie sau un trust, nu o siglă ori un grup de litere. Poţi, eşti, nu poţi, îţi rămâne varianta reangajării.

Nu în ultimul rând, din afară vezi totul mai clar. De pildă, colaborez în continuare cu ziarul la care, până acum vreo doi ani, eram angajat. Acum, întâlnindu-mi foştii şefi cam o dată pe lună, descopăr cu o oarecare surprindere că mi-au devenit mult mai simpatici.

Contele de Monte-Cristo

Noaptea, abatele Faria îşi lipeşte urechea de pereţi, ascultând zgomotele tainice ale pietrei şi paşii îndepărtaţi ai gardienilor, apoi îşi începe nestrămutata trudă. Burghiele şi dălţile sapă tuneluri prin zidurile groase, iar el înaintează căznit în urma lor, căutând ieşirea. Uneori, un zgomot metalic ca dangătul unui clopot îngropat îi dă de ştire că drumul s-a sfârşit. Atunci, abatele se opreşte şi urlă ca un lunatic sau, înghesuit în maţul de piatră, cântă din fluier. Alteori, navigând de-a lungul tubulaturii de aer condiţionat, i se pare că simte în tâmple aerul libertăţii şi-şi accelerează zgrepţănatul, doar pentru a ajunge în celula altui deţinut. Câteodată, e drept, sfredelele nimeresc un perete exterior, dar atunci se întâmplă astfel încât gaura ori este prea sus, ori dă în curtea interioară, iar când capul lăţos şi plin de colb iese la lumină, oamenii cheamă gardienii şi prizonierul e imediat redat celulei sale.

Dimineaţa, Edmond Dantés, cu planurile abatelui cusute în căptuşeala hainei, se strecoară prin canatul uşii, coboară sprinten scările, traversează cu pas sigur intersecţiile. Salută şi e salutat, refuză cu un gest ferm oferta curăţătorilor de parbrize, e supt prin tubul paralelipipedic al ascensorului şi, colindând prin nesfârşite culoare transparente în căutarea zilnicelor sarcini, îşi disimulează perfect intenţiile, mişcările, viaţa. După-amiaza, se afundă în şuvoiul de oameni revărsat pe bulevard, îşi lasă privirile să-i lunece peste afişe şi reclame, ocazional se oferă pradă câte unei cârciumi. La intervale bine determinate, verifică dacă bogăţiile îi sunt în conturi, iar unele apusuri îl găsesc pe terasa unei clădiri înalte, privind oraşul de sus.

Uneori, în ceasurile târzii ale serii, când peregrinările lui Dantés iau sfârşit, iar abatele îşi pregăteşte uneltele pentru ciuruit, sfârtecat şi străpuns, ajung faţă în faţă. Se privesc îndelung, în tăcere, până când Faria, de fiecare dată el, întrerupe dialogul mut, reluând ascuţirea vârfurilor şi ungerea mecanismelor, iar celălalt, eliberat parcă provizoriu dintr-o obligaţie imposibil de îndeplinit, deschide televizorul.

În fiecare din noi există un Dantés care se avântă în lumina zilei şi un Faria care sapă nevăzut, dar nu ştim niciodată care din ei va ieşi, până la urmă, din sacul ce coboară încet spre adânc.