În aceste zile, bănuiesc că Sorin Ovidiu Vântu nu-şi găseşte locul. Patriciu are rubrică – orice s-ar spune, bine scrisă – la propriul ziar. În ciuda declaraţiilor pesimiste, trustul lui Sârbu nu stă rău financiar, pe când patronul Realităţii trebuie să reducă, se pare, şi numărul de scaune din studio, astfel încât Oana Stancu va sta, la „Ediţie specială”, în braţele lui Adrian Ursu. Colac peste pupăză, Voiculescu nu se mai mulţumeşte cu blogul, pregăteşte şi lansarea unei emisiuni cu el însuşi.

Evident, un „reality show” cu mogul e o contradicţie în termeni: ceea ce a fost luat populaţiei în mod discret nu va fi niciodată revelat public, fie şi peste ani. Altfel spus, niciun mogul nu va susţine vreodată rubrici de genul „Cum să pătrunzi în Parlament cu 4-5 voturi”, „Ghid de devalizare a unei ţărişoare”, „Tehnici de hipnoză pentru investitorii unui fond”, „Harta turistică a off-shore-urilor din Cipru”, „Tehnologii de evaporare a ţiţeiului prin rafinare” sau „Cum să păcăleşti o taxă de la prima întâlnire”.

Suntem în perioada unei false restituiri, sub forma de burse de studiu dinupatriciene sau fundaţii umaniste danvoiculesciene, în care mogulul apare ca un mecena al tineretului, garantul viitorului cu averea realizată într-un trecut tulbure. Cu excepţia lui Adrian Sârbu, care n-a mai fost la televizor cam de când banii Domniei Sale sponsorizau eclipsa ori îl căutau pe „ Branchiuzí” prin puţul fără fund al decolteelor, ceilalţi îşi folosesc rarele apariţii pentru a-şi reafirma omnipotenţa. Devin chiar un fel de părinţi fondatori ai naţiunii, cu chipurile sculptate nu pe versantul unui munte, ci în mentalul colectiv.

Dar ce coroana lui Ştefan cel Mare? Omului trebuie să-i daţi ceva de care să se simtă cu adevărat mândru şi care să existe în fiecare casă. De pildă, ştiri legate de iniţiativele planetare ale „partidului-conservă”, care te fac să te întrebi: „Dacă un partid inexistent e atât de activ, câte lucruri minunate n-ar putea face pentru Univers în cazul în care ar avea şi membri?”. De aceea, pariez pe succesul acestei emisiuni, mai ales dacă va fi pusă în „prime time” şi va cuprinde o rubrică de telefoane în direct, pe care aş intitula-o „ … tu şi cu Dan Voiculescu”. OK, apelurile venite din Pipera vor trebui restricţionate, însă vom avea privilegiul de a afla din timp, live, în fiecare seară, sumarul emisiunii lui Mircea Badea.

Fotografia lui Michael Jackson muribund, în timp ce i se făcea un inutil masaj cardiac, a fost vândută cu 500.000 de dolari. Dar nu faptul că e ultima poză cu Michael în viaţă a determinat preţul imens al pozei, ci moartea care deja se ghicea. „Încă viul” stârneşte mai puţin interes decât „aproape mortul”, deşi, tehnic, sunt acelaşi lucru. (Moment în care risc o glumă, potrivită ca nuca în perete: de ce presa nu a făcut la fel de mare tevatură şi atunci când s-a născut Michael Jackson?).

În media, fiecare zi din viaţă e plină de moarte, care e mulsă de laptele ei negru până la ultimul strop. La Ştirile de la ora 5, bătrâna violată şi ucisă, nu neapărat în această ordine, e deja rubrică zilnică. Pe hotnews.ro, la „clipul zilei” este un colaj „funny” cu scene trucate din mai multe filme, reprezentând oameni călcaţi de autobuz. Zilele trecute, la gsptv, realizatorul şi invitatul analizau hâtri un filmuleţ în care un cascador tocmai îşi pierdea viaţa. Chiar şi la National Geographic şi Discovery, seriile cu dezastre aeriene, asasinate celebre şi crime atroce au audienţele cele mai mari.

Dar ce-a făcut defunctul, ca să fie subiect de ştire? Nimic, în sensul pur al cuvântului, de fapt acum e prima oară în viaţa lui când n-a făcut absolut nimic. „Dumnezeu să-l ierte”? Desigur, dar semenii n-o fac. „Despre morţi numai de bine”? Asta ar fi o discriminare faţă de cei vii. Celui dus trebuie să i se purice de-abia sfârşita existenţă, insistându-se pe amantlâcuri, slăbiciuni şi greşeli, inşi cu care defunctul doar se saluta sunt strânşi în studio să „depene amintiri”, înmormântarea e televizată în întregime, a doua zi imaginea figurii de ceară din coşciugul încă deschis e pe prima pagină a unui ziar, în câteva zile apare şi un fiu ce-i reclamă decedatului paternitatea, mângâierile de care a fost privat şi, desigur, averea.

Acesta e viitorul: moarte şi televiziune, şi nu neapărat pentru că ambele sunt neîndurătoare, ci pentru că în ultimul timp se vând la pachet. Miercuri, în faţa blocului meu s-a petrecut un accident grav de circulaţie. În mulţimea de curioşi erau şi doi tineri (unul avea şapca pe cap şi a păstrat-o aşa), care au făcut acelaşi lucru: şi-au întrerupt convorbirile telefonice numai pentru a filma inutila operaţiune de resuscitare. Nu vi se pare că există o legătură cu cele descrise mai sus?

Votul obligatoriu reprezintă eşecul democraţiei, care şi-ar devora astfel fundamentul principal pe care s-a întemeiat, libertatea individului, întrucât aceasta presupune chiar şi a alege să nu alegi. O democraţie care transformă dreptul în obligaţie se anulează pe sine.

Politicienii noştri nu vor numai puterea, ci şi legitimarea adusă de o prezenţă cât mai consistentă la vot. Ei ştiu că absenteismul la urne nu e o ruşine pentru electorat, ci pentru candidaţi, de aceea vor să se ascundă ca gunoiul sub preş în spatele votului obligatoriu. Astfel, nu e de mirare că un politician propune această măsură, cât faptul că domnul Andrei Pleşu o susţine.

“Cred că nervii sunt mai buni decât lehamitea, că îndeplinirea unei obligaţii antipatice e mai utilă decât satisfacţia unei libertăţi fără reguli. (…) Apologeţii facultativului trăiesc într-o utopie a nedeterminării: din «convingerea» că pot face orice (dacă vor), ei deduc, adesea, voluptatea de a nu face nimic. Livrat facultativului, românul adoarme, legănat de micile plăceri ale lui Mitică. Un pic de legiferare n-are cum să-i strice”, scrie domnul Pleşu în “Dilema veche”.

Antipatic nu e însă gestul în sine, pentru că nu lenea şi dezinteresul ţin marea parte a electoratului departe de secţiile de vot, ci lipsa unei alternative politice reale, dureros şi continuu resimţită. Nu putem transforma gestul nesilit de a învesti o persoană sau un grup să ne reprezinte într-unul mecanic şi calp, ce trebuie făcut mai ales de ruşinea Europei. Votul meu – pe care l-am anulat ştampilându-i, ce crudă ironie!, pe toţi cei pe care nu doream să-i aleg – este extras dintr-un sentiment cel puţin la fel de profund ca siguranţa celui care a votat pentru un anume candidat. Vorbesc de durerea de a fi obligat de întreaga actuală clasă politică să renunţ la părticica mea de decizie, aşa cum, în vechime, oamenii preferau să-şi ardă gospodăria decât să o lase pe mâna năvălitorilor, pentru  a nu ajuta cuceririi lor.

Dacă aceşti oameni care n-au fost la urne ar găsi o singură alternativă, o singură speranţă, pe eşichierul politic, ar face cozi la centrele de votare. Împotriva ascensiunii managerilor transhumanţei sau a fiicelor de taţi nu trebuie luptat obligându-l pe om să meargă la vot, pentru că nu dictatura e panaceul unei alte forme posibile de dictatură, ci întemeind un sistem care să-l ajute să vadă limpede.

Iar acest lucru se leagă cumva de înlocuirea nefericită a cuvântului „tâmpit” cu „filosof” din discursul prezidenţial. Între cele două categorii există, în opinia mea, diferenţe care ţin mai ales de o anume datorie neîmplinită. Spre deosebire de „tâmpiţi”, „filosofii” sunt oameni cu o mai mică dorinţă de acţiune, dar cu darul de a separa cu mai multă limpezime binele de rău. În antichitate, participau activ la viaţa cetăţii, acum îi regăsim împrăştiaţi în diversele organe cangrenate ale organismului politic, în institute, fundaţii, coloane de ziar. ”Filosofii” ar fi trebuit să-i înveţe pe „tâmpiţi” nu cum trebuie să gândească, ci că, pentru a face această operaţiune, trebuie mai întâi să-şi pună întrebări. Ar fi trebuit să-i îndemne să-şi cucerească şi să-şi asume libertatea, nu să aprobe prinderea lor cu arcanul şi încolonarea spre secţiile de vot. Ar fi trebuit să fie nişte antrenori ai spiritului social, vertebrele unei societăţi civile care să nu se încline către o parte sau alta, care să ofere platforma pe care să se poată dezvolta carnea civilizaţiei, adevăratul pluralism politic, nu această diversiune care, în România, presupune să alegi între mai multe metode de sinucidere.

Absenteismul la urne e şi urmarea atitudinii „filosofilor” care şi-au exersat libertatea, alegând să se retragă în turnuri de fildeş. Obligativitatea votului, susţinută de domnul Pleşu, este ceva cinic şi nedrept, aşa cum cinic şi nedrept ar fi, de pildă, să i se reproşeze domnului Pleşu că a preferat tărâmul imaterial al îngerilor, unde binele e atât de lesne decantabil de rău, sau pe cel vegetal al cărţilor, în detrimentul mult mai terestrei, riscantei, dificilei, dar şi mai eficientei acţiuni politice.

Notă: alte reacţii pe această temă aici.