Abdicarea Mihaelei I de România

Modurile de comunicare cu poporul ale Mihaelei Rădulescu acoperă deja o paletă largă, de la anunţuri televizate până la panouri publicitare şi scrisori deschise. Lipsesc, deocamdată, SMS-urile promoţionale, e-mailurile în masă, proclamaţia radiodifuzată şi avionul care să scrie pe cerul patriei „Români, Mihaela vă părăseşte”.

Există însă gesturi intime, cărora spulberarea tainei le anulează sensul. Se întâmplă atunci când autorul unei donaţii îşi face public gestul umanitar ori când lasă în mod ironic drept moştenire o societate de binefacere. La fel, trâmbiţarea retragerii după ce ai reclamat discreţie şi oferirea de explicaţii publice pe care nimeni nu le-a cerut reprezintă evidente contradicţii în termeni.

Ciudat este faptul că toate depeşele (n.a. aveţi aici Scrisoarea a II-a şi Scrisoarea a III-a) conţin descrieri – patetice, dar periculos de exacte – ale copilului ce trebuie protejat, aşezat astfel ca o pavăză între mamă şi „atacatori”. Din epistolar aflăm rapid cine reprezintă „binele” şi care sunt „răii”, astfel încât cititorul să fie scutit de efortul filtrării raţionale a argumentelor şi să se poziţioneze emoţional cât mai grabnic. Toţi foştii soţi au greşit: prin violenţă conjugală, prin încercarea deposedării de numele preluat în urma căsătoriei sau chiar prin faptul că au apelat la lupta în justiţie, victima niciodată. Repetarea obsesivă a substantivelor „femeie” şi „copil” reprezintă o sugestie că, sub o formă sau alta, toate congenerele sunt pândite de acelaşi pericol potenţial şi doar întâmplarea a ales-o pe ea, pe Mihaela, să fie purtătoarea de cuvânt a categoriilor oprimate, veşnica pradă a masculilor alfa.

De fapt, Mihaela Rădulescu creează mereu tabere: bărbaţi contra femei, străinii împotriva românilor, paparazzi versus persoane publice, vedete încărcate de simţ moral contra „bahmuţence”, apoi, după intersecţia tuturor mulţimilor discriminate, rămâne doar ea. Este o splendidă dovadă de manipulare, care nu înseamnă să ascunzi tot adevărul, ci doar partea care nu-ţi convine, abătând atenţia nu hăt departe, ci puţin pe lângă miezul problemei. Evident, Mihaela Rădulescu are de multe ori dreptate, mai ales când spune că presa nu este ceea ce ar trebui, însă adevărul cuprins în discursul ei este devorat de generalizări, şantaj emoţional şi injurii.

Alegerea locului acestui autoexil e însă o lovitură de maestru. În mitologia urbană, Monaco deţine toate atributele sanctuarului (o suprafaţă redusă, sub 2 kilometri pătraţi, rezervată unei elite, scutită până şi de povara taxelor fiscale). Acolo, în Edenul repopulat pe criterii de nobleţe – deşi, în realitate, Monaco e cu totul altfel -, mama şi copilul se vor pierde într-o anonimitate de lux printre persoane de aceleaşi rang şi avere, regretaţi de lumea comună de acasă.

Evident, putea fi un sat de pescari din Norvegia ori un puternic centru universitar din Austria. În astfel de locuri ar fi existat, pe lângă oportunitatea copilului de a creşte liniştit, şi posibilitatea ca mama să se maturizeze, împăcându-se nu cu ziariştii de scandal, soţii trădători ori elveţienii cotropitori, ci în primul rând cu ea însăşi.

Mihaela Rădulescu face deseori apel, prin nuanţe, la o imagine aristocratică, de regină media. Se referă la ea însăşi la persoana a treia – o prelungire stranie a pluralului de majestate -, se retrage într-un principat, cu „spatele drept”, după ce a patronat acţiuni de binefacere, ca o suverană vizitând răniţii din linia întâi. Principalul atribut al regalităţii e însă capacitatea de a te adapta la orice situaţie, păstrându-ţi în acelaşi timp ţinuta morală şi principiile. Un suveran urcă la fel treptele spre încoronare sau către eşafod, nu abdică suduind, fără să-şi asume consecinţele propriilor decizii.

E poate diferenţa dintre monarhul adevărat şi liderul popular creat de criteriul cinic, dar democratic, al audienţei TV, în fapt un sistem de vot cu ajutorul telecomenzii. Întrupată din pixeli, asemenea celor care îi iau locul, reprezentând cândva şi ea un pas înapoi după anumite standarde, Mihaela Rădulescu a ajuns la sfârşitul unui ciclu electoral. De aceea, Monaco e poate soluţia cea mai bună pentru toată lumea.

Să filmezi momentele speciale din viaţa ta?

Urna amintirilor

de Adrian Georgescu

Momentele frumoase ale vieţii sunt astfel tocmai pentru apar într-un mod imprevizibil, nu le programezi ca pe o vizită la dentist. De aceea li se spune “clipe de neuitat”: au forţă pentru că sunt irepetabile, a încerca să le multiplici înseamnă deja a le sărăci.

Iată, curcubeul se arcuieşte pe cer, iar tu, în loc să te laşi impregnat de frumuseţea aceea inexplicabilă, te precipiţi după camera portabilă, încadrezi minunea într-un pătrat care o diminuează şi te apropii de piciorul podului de lumină cu ajutorul mincinos al zoom-ului, încercând să-i storci inefabilul. Cât ai pierdut şi cât ai câştigat? Şi în ce măsură poţi retrăi mai târziu ceva ce, de fapt, n-ai trăit, fiind prea ocupat cu depunerea la banca de amintiri?

Eu cred că fiecare moment de fericire este de unică folosinţă. Cel mult îi putem smulge folia de plastic care-l acoperă, aşa cum procedăm cu fiecare obiect cumpărat, numai că în cazul amintirilor păstrăm doar folia. Cel mai bun loc în care să-ţi înregistrezi viaţa este propria memorie, plus câteva poze, ca nişte indicii vagi pe traseul călătoriei spre începutul zilelor. Recompunerea în cele mai mici amănunte distruge magia, pentru că amintirile trăiesc tocmai din acele lacune împotriva cărora luptă.

Şi ce cuvinte sugestive descriu acest procedeu! “To capture”, în engleză, sau “immortaliser”, în franceză. Adică, să faci tot posibilul să închizi frânturi de viaţă într-o cutiuţă şi până la urmă să obţii doar un pic de moarte.

Martori peste timp

de Elena Georgescu

Filmarea momentelor fericite din viaţă ne permite, fie şi pentru câteva minute, chiar şi într-un mod supus artificialului, să inversăm sensul trecerii timpului.

Nimeni nu-şi înregistrează nunta, botezul copilului sau o excursie pentru a le retrăi în sensul propriu al cuvântului, ca în peliculele SF în care oamenii plonjează într-o realitate virtuală. Rolul acestor înregistrări video este de a păstra şi de a recupera ceva din ce am fost. {i nu doar pentru noi, ci şi pentru cei ce vin după noi. Eu mi-aş dori să existe înregistrări video de la nunta părinţilor mei, să le văd mişcările şi privirile, gesturile de tandreţe care au constituit punctele de plecare ale vieţii mele. Dacă le-am avea, am înţelege poate mai mult din ceea ce suntem.

Lăsăm moştenire nu doar bunuri sau bani, ci şi ceva din noi înşine. Gândiţi-vă la bunicii pe care nu-i mai aveţi, a căror amintire se destramă o dată cu trecerea timpului, strânşi într-o poză ovală îngălbenită. Nu aţi vrea să ştiţi despre ei mai multe decât data naşterii şi a dispariţiei? La fel vor dori şi nepoţii noştri, regretând, când le va veni vremea, că nu au cum.

În spatele acestui “Trăieşte clipa” împins până la extrem pe care-l susţine soţul meu nu se află decât teama de îmbătrânire şi de moarte, de faptul că acele copii ale noastre vor rămâne tinere chiar şi atunci când noi vom fi dispărut. Dacă însă toţi am fugi de noi înşine ca de nişte stafii, ce singuri am ajunge până la urmă să fim!

O mică inadvertenţă

Râsul sardonic al lui Caragiale ne urmăreşte încă. După ce au încurcat personajele “Ghiţă Niţescu” şi “Niţă Ghiţescu” din povestirea “Triumful talentului” cum nici măcar autorul nu s-a gândit vreodată, eminenţele cenuşii (cu accent pe “u”) din învăţământul românesc au confundat două armate, urmând ca la următoarea probă să trimită spre sălile de clasă, în plic sigilat, cine ştie ce scrisoare pierdută. Episodul vine după ce, în anii precedenţi, subiectele circulau pe Internet încă dinaintea examenelor şi după scandalul reducerii numărului de ore de sport. Vom ajunge, probabil, în situaţia în care Marian Vanghelie, ctitorul învăţământului românesc modern şi adevăratul fiu al lui Spiru Haret, va garanta nu doar pentru Ecaterina Andronescu, ci şi pentru Ecaterina Teodoroiu, valoarea lui “pi” sau numărul de ani dintr-un secol.

Cristian Mirescu, directorul Centrului Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar, a denumit greşeala “o mică inadvertenţă”, oferind un titlu perfect pentru o schiţă a lui Caragiale. O doamnă profesoară susţinea chiar că “erata a însemnat un lucru pozitiv, iar subiectul se putea rezolva foarte uşor prin deducţie”, ceea ce ne arată, în primul rând, că o greşeală recunoscută e pe jumătate motiv de avansare. Înţelegem apoi că testul de istorie era şi unul de logică, deci e posibil ca pentru clasa a opta să se fi introdus examenul universal, cu verificarea tuturor cunoştinţelor. Se pare că şcolarii au avut unele probleme şi la întrebarea pentru obţinerea permisului de conducere (“O motocicletă şi o autoutilitară ajung în acelaşi timp într-o intersecţie. Care va trece prima?”), pentru că în locul schiţei cu intersecţia apărea “Carul cu boi” pictat de generalul Grigorescu.

O întrebare rămâne: cum sunt evaluaţi evaluatorii? Aş avea două sugestii, la geometrie şi la limba română: 1. “Folosind harta de evacuare în caz de incendiu, găsiţi şi urmaţi calea cea mai scurtă dintre birou şi poarta instituţiei” şi 2. “Conjugaţi verbul «a demisiona» la persoana întâi, singular, prezent”.

P.S. Am intrat în posesia subiectului la teza unificată din 2010. “30 februarie 212, înainte de Hristos. Armata 2,6 română, sub conducerea generalului Wolfgang Tipătescu, se pierde prin câmpiile Galiţiei, în căutarea vizigoţilor lui Attila Hunul care invadaseră Marea Roşie. Întrebări: 1. Care e diferenţa dintre un tun de asalt?, 2. x = ?, 3. Care este formula chimică a clorurii de clor?”.

Concediu în ţară sau în străinătate?

Hotelul cu cele mai multe stele

de Adrian Georgescu

Spunem mereu „România e o ţară frumoasă, păcat că-i locuită”, dar zonele cu adevărat frumoase din ţara asta sunt aproape pustii. Aluneci prin Cheile Nerei, urmând firul apei, peste fâneţe şi dealuri, pe un drum de o frumuseţe intensă şi neclintită, sau parcurgi creasta Pietrei Craiului în douăsprezece ore, în miezul unui rai stâncos şi cam tot atâta îţi ia, în Apuseni, să faci traseul care uneşte Cheile Galbenei, Cetatea Rădesei şi Cetăţile Ponorului, apoi ai putea muri liniştit, fără să-ţi dai seama că te-ai dus.

Noaptea, cerul e hotelul cu cele mai multe stele şi nimic nu e mai frumos decât să-l priveşti de pe munte. Există, ce-i drept, imperfecţiuni: nu sunt şezlonguri de plastic la Cabana Cuca, nici room-service pe platoul de la Sfânta Ana, şi încă nu s-a rezolvat cu livrarea de apă caldă la Cascada Şapte Scări, care se urcă uneori prin şuvoi.

Reprezintă România o variantă pentru concediu? Evident, poate fi cea mai proastă, dar şi cea mai bună. Totul e să mergi mai departe de cearşafurile înfrăţite de la Mamaia sau de grătarele de mici de pe Valea Prahovei şi de maşinile cu portierele deschise din care tună muzica.

Uneori mă bucur că e aşa, pentru că imaginea unui autocar descărcând turişti în Retezat îmi dă frisoane. Aşa că uitaţi ce-am scris. Turcia e o ţară superbă, iar în Antalia vor construi în curând hoteluri de un lux nemaivăzut, de unde ne vom întoarce cu amintiri de şase stele şi mic dejun inclus.

Turism pentru masochişti

de Elena Georgescu

Autorii unei parodii la imnul turismului au fost reclamaţi pentru defăimare, pentru că au tras de tapetul cu care fiecare ministru acoperă igrasia şi jegul. Până şi fostul slogan, “Romania, simply surprising” era mai potrivit, având în vedere că aici pe călător îl aşteaptă mereu o surpriză neplăcută.

Majoritatea hotelurilor au cel puţin o stea în plus faţă de cât ar fi normal, de parcă un criteriu de acordare ar fi gândacii din cameră sau mobilierul ajuns deja de epocă. Când în Mamaia se vinde apă plată la preţ de apă vie, cu 50 de euro îţi cumperi un bilet la un zbor low-cost spre Paris, unde ajungi în trei ore, adică mai repede decât dacă ai face drumul cu maşina între “micul Paris” şi Sinaia într-o după-amiază de vineri.

Dar nu trebuie să ajungi în Occident pentru a simţi diferenţa, e suficient să depăşeşti coşmarul suprapopulat din Vama Veche şi să constaţi că la bulgari totul – servicii, mâncare, condiţii de cazare – e mai bun şi mai ieftin. Aici, principala problemă nu ar fi atât preţurile prea mari, cât modul în care eşti tratat, deoarece în general, de la managerul hotelului până la femeia de serviciu, toţi se poartă cu tine de parcă le-ai datora bani de când te-ai născut.

Uneori, printre argumentele celor care apără turismul românesc se strecoară un fel de patriotism masochist. Mi se pare că lucrurile stau exact pe dos: cu cât vom participa mai mult la această farsă, cu atât mai mici vor fi şansele ca lucrurile să se schimbe.

Mai repede, mai puţin, mai nimic

La antipozii ideii de „Festina lente”, ce ne-a dăruit de-a lungul timpului opere durabile, se află leneşul grăbit al prezentului, care şi-a micşorat fondul de cuvinte şi de acţiuni cu scop cognitiv până la strictul necesar.

Fiecare nelămurire e un nod gordian rezolvabil cu ajutorul unei atitudini tăioase. Mediocrul e noul înţelept, pentru că se află la adăpost de cunoaşterea excesivă. El răsfoieşte patru ziare şi le spune oamenilor ceea ce vor să audă. De ce-ai mai despica firul în patru, când din patru fire îţi împleteşti o liană pe care să te caţeri spre vârful societăţii?

Chiar şi particula elementară a transmiterii de idei, cuvântul, se chirceşte, iar masa bogată se transformă într-un hap. Există deja varianta lights a alfabetului, din care vocalele au dispărut, din simplul motiv că sunt uşor de dedus. Aşa cum nu-ţi încarci hard-disk-ul calculatorului cu fişiere inutile, memoria personală trebuie ferită de pericolul culturii generale, un reziduu în calea perfecţionării într-un singur domeniu de excelenţă, pe care omul viitorului şi-l va alege, probabil, prin clasa a doua, la atingerea vârstei deplinei maturităţi.

Vei putea fi un bun specialist în management fără să trebuiască să ştii care e capitala Suediei sau cine a scris „Război şi pace”. Citirea cărţilor va rămâne apanajul unor ciudaţi, mai ales când un roman ca „Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann se va reedita sub formă de rezumat: „Un tânăr merge la un sanatoriu din munţi să-şi viziteze vărul bolnav, dar se îmbolnăveşte şi, după aproximativ şapte ani, moare. Sfârşit”.

Mai repede, mai puţin, mai bine: orice scurtătură e bună dacă te teleportează la destinaţie. Trebuie doar să te faci înţeles, fără niciun fel de risipă. Din ce în ce mai mulţi oameni nu mai sunt în stare să „ducă” un text mai mare de câteva rânduri: răbdarea ajunge pe cota de avarie şi după un centimetru de citit pe diagonală.

Cuvintele intră pe lista de consumabile, asemenea cartuşului imprimantei ori a agrafelor de birou, deci trebuie folosite eficient. Comunicarea a devenit doar scop în sine. Poţi vinde şi cianura de potasiu drept supliment nutritiv dacă în comunicatul de prezentare ascunzi elegant faptul că produsul ucide, subliniind însă irezistibila lui aromă de migdale amare.

Dacă „la început a fost Cuvântul”, la sfârşit va fi interjecţia plină de miez şi imaginea universal inteligibilă, care ne vor scuti de chinurile gândirii abstracte. Ne vom reîntoarce ca excursionişti în peştera Altamira, admirând noile picturi rupestre, numai că, dacă în paleolitic bizonul înfăţişa vânatul, în curând el va reprezenta o schiţă de autoportret.

Să dai mai departe un cadou?

Filtre de cafea

de Adrian Georgescu

seinfeld-regift2 La nuntă, am primit, printre altele, trei filtre de cafea, patru seturi de tacâmuri, două mese de călcat, şi un agitator pentru sucuri naturale. Ca urmare, în următoarele săptămâni, le-am „măritat”. Am simțit atunci adevărata bucurie de a dărui, sentiment cu atât mai puternic cu cât a fost dublat de ușurarea de-a elibera casa.

Ce ar fi trebuit să fac cu atâtea lucruri inutile? Să le păstrez până când, prin 2027, ultimul filtru ar fi intrat în serviciu? Măcar am avut grijă să nu dau filtrele excedentare cuiva căruia medicul i-a interzis să bea cafea. Aceste obiecte sunt precum cartea mergătoare de la “popa prostu’”, trebuie să le transmiţi mai departe, având grijă să păstrezi sensul de joc, pentru a nu te găsi în stânjenitoarea situaţie de a returna obiectul exact celui care ți l-a dat. Probabil că prin lume există un şir al filtrelor de cafea care călătoresc din casă în casă. Nu-i exclus chiar să primeşti unul, încă sigilat, oferit prima oară la o nuntă ţinută în ’86 în Bogota.

Oricum, e singurul antidot pentru “cadoul simbolic făcut în glumă”, atrocitatea supremă în materie de relații sociale. Nu demult, am primit o maşină de tuns, cu mesajul subînţeles “Mai tunde-te!”. În mai puţin de o lună am măritat-o cu un prieten căruia chiar îi cade părul. Mă voi supăra dacă, în momentul în care respectivul îşi va face un implant, o va da mai departe? Deloc. E mașina lui de tuns, nu a mea.

P.S. Agitatorul de sucuri naturale primit la nuntă l-am aruncat. Era complet inutil. În schimb, persoanei care mi l-a dărut i-am făcut cadou de ziua ei un foarte folositor filtru de cafea.

Adevăratul preţ

de Elena Georgescu

Darul a devenit un fel de bilet de intrare la o petrecere, achitarea unei obligaţii sociale. Ceva din modelul societăţii de consum se regăseşte şi în felul în care facem cadouri: înconjuraţi de o abundenţă de obiecte, acestea trebuie să circule, în numele convenţiilor în care s-a dizolvat bucuria de dărui. Există o tablă nescrisă a preţurilor pentru diferite situaţii: nuntă, botez, vizită, zi onomastică, mutarea într-o casă nouă. Până şi reacţia este aceeaşi, indiferent că primim ceva ce ne doream de mult ori o carte pe care deja o aveam: „Vai, ce surpriză! Nu trebuia!” spunem, deşi toată lumea ştie că trebuia.

A dărui nu înseamnă doar a căuta un cadou prin magazine, a-l cumpăra şi a-l înmâna. Ar trebui să fie un proces mai îndelungat. Nu dăruieşti gândindu-te la tine şi la ce ai vrea tu să aibă cel cadorisit, ci la acesta: dacă îi va face plăcere, dacă are nevoie de acel obiect şi dacă nu cumva îl mai are. În acest scop, începi din timp să te interesezi subtil de aceste lucruri, fie „trăgând de limbă” persoana în cauză, fie întrebându-i pe cei care o cunosc mai bine.

Există oameni ale căror cadouri, chiar dacă aş vrea, nu le-aş putea „redărui”. Sunt atât de personale, reflectă într-o asemenea măsură atât aşteptările mele cât şi, discret, individualitatea şi grija celor care mi le-au dăruit, încât pentru altcineva nu ar însemna aproape nimic. De aceea nu cred în acest procedeu: îi răpeşte cadoului cea mai importantă parte. Nu preţul, ci preţuirea.

Voi cum faceți? „Redăruiți” sau nu?