Cum ne vom cumpăra maşini

Rar vezi om care să nu se potrivească până la asemănare cu automobilul pe care-l conduce. Mulți ar spune că e firesc: îți alegi mașina care ți se potrivește. După mine, e un pic altfel. Mașina e un factor social motivațional: te străduiești să intri într-o categorie de posesor auto.

Automobilul a devenit nu doar o declaraţie de avere la vedere, ci şi un membru cu nume propriu şi drepturi depline. O zgârietură pe caroserie te face să suferi mai mult decât dacă tu ai fi fost rănit. Noaptea, un scheunat al alarmei te azvârle din pat, de parcă ţi-ai fi uitat un copil în parcare.

Suntem sensibili la fiecare modificare subtilă de formă a caroseriilor, nu degeaba termenul de „facelift” a migrat din zona operaţiilor estetice spre lumea auto. Dacă n-are sistem de analizare a formei picăturilor de pe parbriz, GPS cu harta Atlantidei, portbagaj cu jacuzzi şi 17 bone electronice pentru frînare şi stabilitate, nu mai e maşină. În acelaşi timp, omul rămâne, măcar în linii mari, acelaşi.

La un moment dat, doritorii de automobil îşi vor depune dosarele şi fiecare maşină îşi va putea alege şoferul, în funcţie de caracteristici tehnice – remuneraţie, seriozitate, stil de condus, putere de muncă, nivel de trai -, dar şi de aşteptările ei de la viață.

Poate că un Ferrari se va lăsa cândva înduioşat de tinereţea unui student, plătind pe el cât nu face.

Ziar + carte ?

Cultură la metru

de Adrian Georgescu

Ziarul şi cartea reprezintă nu doar două forme diferite de prezentare a cuvântului scris, dar se adresează şi unor moduri diferite de a citi. Primul e o unealtă informaţională pe care o răsfoieşti, oprindu-te asupra articolelor interesante. Cărţile sunt altceva: niciodată nu citeşti cu un anume scop, ci dintr-o inexplicabilă nevoie lăuntrică, şi mergi până la capăt.

În această mariaj din interes dintre o musculiţă care trăieşte o zi şi o broască ţestoasă, nu cartea e apendicele ziarului, ci invers, ceea ce arată că în România e mai profitabil să revinzi opera altuia decât să investeşti pentru obţinerea unui jurnal mai bun, care să se susţină pe piaţă prin propria valoare. Vorbim de cartea ca obiect, tentantă nu atât graţie conţinutului, cât a preţului redus şi a formei atrăgătoare. N-avem idee de câţi cumpărători de „ziare+cărţi” folosesc ambele produse, se ştie doar că a sporit cererea de mobilier dedicat.

Părerea mea – fără a dori să jignesc pe cineva – este că, în foarte multe cazuri, volumele în cauză ajung doar elemente de butaforie. Doi metri de coperţi identice, aliniate în raft ca jucătorii la imn, strigă din adâncul paginilor deseori neatinse că stăpânul e un om cult.

E doar o tehnică de marketing, ceea ce e OK, desigur, atâta timp cât nu e prezentată ca dovadă de grijă constantă pentru îmbunătăţirea condiţiei cumpărătorului. Altfel, mai lipseşte ca tabloidele să apară cu Sandra Brown pe piept, îndemnându-ne să redescoperim plăcerile intime ale lecturii.

Un început de drum

de Elena Georgescu

Dacă soţul meu ar fi deschis măcar una dintre aceste cărţi care îl supără atât, ar fi remarcat că, indiferent de colecţia din care fac parte, din ele nu sar foile, nu miros a mucegai şi sunt tipărite lizibil. Dacă ar fi fost atent, de pildă, în metrou, ar fi observat că, într-un vagon, din 100 de călători cam zece citesc, iar 3-4 dintre aceştia ţin în mâini cărţi vândute la pachet cu ziarele.

Deci, unde e problema? O carte anexată unui cotidian costă de 3-4 ori mai puţin decât una care se găseşte în librării. Ar trebui, oare, să alegem varianta scumpă doar pentru că vine singură pe lume? Ar trebui să ne simţim vinovaţi pentru că plătim mai puţin pe hainele aflate la reduceri? E doar o ofertă, poţi s-o iei sau poţi s-o laşi. Apoi, să nu uităm că, uneori, chiar şi efortul financiar făcut pentru cumpărarea unei cărţi poate motiva un om să o citească.

E unul dintre cazurile în care interesul comercial al trusturilor de presă care practică metoda şi cel al publicului chiar coincid. Dacă un singur cumpărător din zece citeşte cartea, campania a fost bună la ceva. Acesta e lucrul important, nu că unii le folosesc drept decoraţiuni interioare.

Chiar şi pentru o carte aflată în această tristă postură există mereu o şansă. Nu contează că e „bună” sau „proastă”, mai „grea” ori mai „uşurică”, o carte poate fi un început de drum. Odată şi-odată, un copil sau un musafir va extrage una din raft, o va răsfoi şi poate o va citi. Cărţile au răbdare.

Dreptul la replică al cutremurului

Vrei să devii vedetă TV? Dacă nu deţii nurii unei asistente de Capatos sau de Lazarus, prinzi cu şuruburi un dinam de bicicletă la un contor stricat de gaze, îi ataşezi o antenă de la un radio Gloria (merge şi de la un „Tehnoton”) şi două ventuze din acelea cu care se prind calendarele de faianţă. Te prezinţi apoi la OTV, lipeşti în direct ventuzele de fruntea lui Dan Diaconescu, asculţi puţin şi zici că va fi cutremur. Când? Într-o vineri, pe seară. Sau poate în cea de-a şasea joi din august 2012, nu contează, important e că va fi. Dacă nu eşti crezut, scoţi electroencefalograma bunicii şi demonstrezi pe baza datelor din grafic.

Nici cutremurul nu mai e ce-a fost, un terorist tăcut montând neştiut bombe cu ceas în adâncuri, năruind blocuri când vrea el, acum are purtători de cuvânt la TV, care ne spun aceeaşi poveste a drobului de sare. Milioane de oameni care nu au simţit sâmbătă seară uşoara scuturare a scoarţei terestre s-au îngrozit ulterior, deschizând televizorul. E neplăcut să mori şi să afli asta mai pe seară la ştiri, te simţi chiar puţin vinovat că n-ai simţit ceea ce i-a făcut pe respectivii analişti – teoretic, oameni cu calm şi obiectivitate – să devină nişte programatori ai panicii.

Un redactor de la Realitatea a vorbit minute în şir despre ce a simţit el în timpul şedinţei de sumar, când s-a petrecut catastrofa, deşi era suficient ca Tatulici să ia cuvântul pentru ca seismul să aţipească. Tot acolo, un domn spunea un lucru evident: Guvernul ştia, dar n-a spus. La Antena 3 nu m-am uitat, bănuiesc însă că titlul era „Băsescu, Richter şi Mercalli conduc România spre dezastru”. OTV-ul a anunţat în programul de seară un cutremur live, dar RATA în care se aflau undele a făcut probabil pană pe la Pătârlagele şi n-a mai ajuns în studio.

A fost şi năvala noii forme de televiziune “interactivă”, adică fişierele video primite de la telespectatori. Am văzut un filmuleţ în care o sârmă desena în mod înspăimântător nişte sinusoide pe hârtie şi unul în care nişte oameni ieşeau pe uşa blocului. Vă daţi seama ce cutremur mare a fost dacă oamenilor le ardea să filmeze, atunci când viaţa trebuia, teoretic, să li se deruleze pe dinaintea ochilor? Dacă trimiteam, de pildă, filmarea de la nunta mea, cu chiote şi oameni piliţi, pariez că imediat apărea pe post şi toţi ar fi îngheţat de frică în fotolii.

Oricum, bine că “futurologii” nu ne-au dat dovada priceperii lor în zilele premergătoare cataclismului. Iliuţă numerologul presimţise ceva, dar s-a abţinut (putea fi, în definitiv, o piatră la rinichi), însă Doru Pârv a făcut la un moment dat cu ochiul spre cameră, iar Urania a strecurat vineri o aluzie subtilă pe la zodia peştilor. S-au aflat la datorie numai “cutremurologii” sfătoşi, care au rulat aceleaşi recomandări: “Stai sub grindă!”, “Nu fugi pe scări!” şi, mai ales, “Nu intra singur în panică, te ajutăm noi!”.

Poate că mai degrabă avem nevoie de un ghid împotriva spaimei pentru momentele în care nu se întâmplă nimic, dar când televizorul e deschis. Sau de un cod de procedură pentru alte situaţii periculoase. De exemplu, aş vrea ca un astfel de profet care ştie totul despre toate să mă înveţe ce să fac în cazul în care mă prinde cutremurul în avion, la mare înălţime.

Presimt că următoarea modă la TV va fi prezentarea calamităţilor la pachet. Gripă porcină cu cutremur, ciumă neagră învelită în război atomic, epidemie de mătreaţă plus invazie extraterestră de lăcuste, cu bonus străpungerea Pământului de un meteorit gigantic, pe la Buhuşi.

De când capacitatea de a stârni groaza i-a fost furată de televiziune, cutremurului i se încalcă drepturile la intimitate şi chiar la replică. A ajuns un simplu criminal de la ora 5, care bea o damigeană de ţuică şi-i crapă capul ibovnicei cu toporul, după care se culcă şi e arestat. Apoi vine echipa de filmare şi ia interviuri cu vecinii cutremurului – “Părea un tip liniştit …”. Mai lipseşte ca Radu Cătălin Tănase, cu figura sa de participant profesionist la priveghiuri, să aşeze, la 120 kilometri adâncime, microfonul sub buza unei plăci tectonice, interpretându-i tăcerea drept semnul unui inevitabil şi imediat sfârşit al lumii.

Cât de nocivă e cearta într-un cuplu?

A fost cutremur?

de Adrian Georgescu

Cearta e prezentată mereu, în mod nedrept, ca elementul negativ din raiul conjugal. Cât timp însă reprezintă accidentul şi nu regula, atâta vreme cât nu se ajunge la salve de artilerie, cearta e OK. Câteva boabe de piper dau un gust minunat mâncării. Aş compara gâlceava conjugală cu un seism de 4 grade pe scara Richter, un rău necesar prin care energiile negative acumulate se disipează. Să mai amintesc de aşa-numitul “sex de împăcare”?

Nu cred în cuplurile în care părţile sunt mereu de acord. De ce? Pentru că, de fapt, unul dintre cei doi are personalitatea tocită de celălalt şi s-a obişnuit să tot evite, să tot cedeze, astfel încât dispare orice formă de chimie şi de provocare în cuplu. Într-un fel, este ca diferenţa dintre dictatură – care înseamnă un singur punct de vedere, niciodată supus dezbaterii, şi care se termină, în general, prin revoluţii sângeroase – şi democraţie – care presupune şi chiar are nevoie de contradicţie.

Nu cred că trebuie să tratăm cearta ca pe acea rudă sau cunoştinţă plictisitoare de care ne tot ferim. Până la urmă, dacă îi închizi telefonul, te va prinde la uşă, dacă îi închizi uşa, va intra pe geam şi va sta ore întregi. Veţi scăpa mai ieftin dacă invitaţi cearta înăuntru, îi daţi o cafea şi chiar o încurajaţi să se desfăşoare.

P.S. Evitaţi, totuşi, bucătăria. Conţine obiecte care stimulează imaginaţia într-un mod periculos.

Mina activă

de Elena Georgescu

Majoritatea disputelor conjugale încep din fleacuri, pentru că adevăratul motiv rămâne ascuns. În general, nimeni nu are răbdare, în timpul tirului încrucişat al reproşurilor, să-l caute. Evident, nu contradicţiile dintre soţi sunt nocive, ci aceste certuri ce se dezvoltă în jurul unui nucleu fals.

Aproape niciodată cearta nu rezolvă lucrurile, pentru că nimeni nu vrea să asculte argumentele celuilalt, ci să le folosească mai bine pe ale lui, într-un război lipsit de miză. Furia îi face pe oameni nu doar să ridice tonul, ci să se şi îndepărteze de subiect. Fleacul iniţial este mereu supradimensionat, în jurul lui cresc acuzaţii mult mai grave şi jigniri mai greu de iertat.

Apoi, după ce furtuna trece, regretele se concentrează asupra insultelor rostite la nervi, iar asta vine ca un pansament care acoperă o rană care supurează. De cele mai multe ori, împăcarea se reduce la a stabili vinovăţii neimportante: cine a început şi cine ce a zis. Vorbele grele se răscumpără, în mod fals, prin scuze şi promisiuni, dar problema rămâne îngropată, ca o mină încă activă, până va declanşa o altă explozie.

O ceartă conjugală se întemeiază, ca şi un război, pe nevoia de dominaţie. Această nevoie, chiar dacă este normală, e periculoasă atunci când devine cronică. Poate fi sabotată numai prin receptivitate la dorinţele celuilalt. Iubirea este, în primul rând, „sete de alteritate”, după cum scria Octavio Paz, ceea ce presupune deschidere şi comunicare.

Ştiri

În engleză se cheamă “news”, în italiană “notizie”, termeni legaţi de ideea de noutate, iar la germanii, în general mai preocupaţi de partea analitică, “Nachrichten”. La noi li se spune “ştiri”, ca şi cum consecinţa expunerii la jurnale ar fi o evoluţie în plan cognitiv.

Ce e însă o ştire? Exemplul clasic se sprijină, ca în cazul definirii lui Dumnezeu, pe ce nu este o ştire – “nu e o ştire când un câine muşcă un om, ci când un om muşcă un câine” -, lucru deja depăşit. În prezent, e ştire şi când o persoană muşcă dintr-un măr, dacă respectiva e vedetă, iar fotografia apare în tabloide. E motivul pentru care Eva nu e o vedetă – deşi gestul ei a avut consecinţe importante pentru omenire -, şi Oana Zăvoranu este: cea dintâi femeie se afla doar la primul păcat, iar în Grădina Edenului nu existau paparazzi.

Acum două săptămâni, pe aproape toate ecranele posturilor TV ştirea numărul 1 era: “Becali nu va face Paştele acasă”. Miezul evenimentului nu îl mai constituia justiţia şi modul ei de aplicare, deja totul se redusese la trăirile unui om. În plus, ştirea nu era despre ceva care se petrecuse ori în curs de desfăşurare, ci despre o acţiune prefigurată a nu avea loc. Faptul că până la urmă informaţia profetică nu s-a îndeplinit e mai puţin important. Golul informaţional a fost umplut asemenea unui manechin gonflabil, în care trebuie să pompezi aer pentru a-l ţine în picioare, cu date despre meciurile de table pe flotări şi neonul ce bâzâia în celulă, deranjându-l din somn pe Gigi. Informaţia cea mai preţioasă a rămas că, uneori cel puţin, Becali doarme.

Până la inventarea telegrafului, aflai despre un război când acordul de pace era de mult semnat. Acum, asişti la naşterea pe viu a unor fâsuri şi transformarea lor în războaie, cum se întâmplă cu înjurăturile dintre “oamenii de fotbal”, reluate fărâmiţat în jurnale, să ţină mai mult. Nici nu mai sunt vorbe despre fapte, ci vorbe despre vorbe, urmate de replici şi de contrareplici. Probabil că la emisiunile de analiză ale viitorului un mut va conversa în studio cu un surd, în timp ce un orb ne va explica amănunţit ce se vede pe ecran.

Ultima oră. Un exemplu este şi incendiul prezentat joi de Antena 3. Care au fost cuvintele cel mai des rostite în primul reportaj de la faţa locului, realizat în pripă pentru a avea exclusivitate? “Nu ştim”. Bine că n-au fost şi analiştii convocaţi în studio: atunci n-am fi ştiut în mod ştiinţific.

Şcoală sau sport?

Şoseaua principală

de Elena Georgescu

Cei mai mulţi dintre copii urăsc şcoala. În România, programa de învăţământ e atât de încărcată, încât evitarea ei pare un lucru justificat. Sportul seamănă destul de bine cu joaca şi, de aceea, e o opţiune mai plăcută la o vârstă fragedă. Totuşi, câţi dintre cei care mai apoi lasă şcoala pentru sport ajung să facă performanţă şi, mai ales, câţi reuşesc să trăiască din sport? Iar dintre aceştia, câţi au un viitor asigurat după ce îşi încetează activitatea competiţională?

Desigur, cei cu aptitudini pentru sport ar trebui să încerce să-şi urmeze cariera, dar nu renunţând total la şcoală. Da, sportul ajută la întărirea fizică şi mentală a organismului, însă acestea nu sunt scopuri în sine, ci efecte. În acelaşi timp, sportul te şi stoarce de orice resursă în numele marii performanţe. Uneori, descoperi prea târziu că nu eşti capabil de aceasta sau pur şi simplu te accidentezi, moment în care nu-ţi mai rămâne nici măcar o iluzie, iar pentru şcoală e prea târziu.

Şcoala, mai bine sau mai prost făcută, te ajută în dezvoltare, creîndu-ţi nu doar oportunităţi profesionale, ci şi o viaţă interioară. Ea e şoseaua principală în formarea şi realizarea unui om, sportul doar o variantă ocolitoare. Dacă ar fi invers, atunci între 7 şi 16 ani ne-am antrena toţi, obligatoriu, şase ore pe zi, în diferite discipline, de la badminton la aruncarea greutăţii, şi nimeni n-ar căuta leacul cancerului ori soluţii pentru depăşirea crizei financiare decât între cantonamente.

Fapte şi CV-uri

de Adrian Georgescu

“Termină ultimul într-o competiţie sportivă şi ţi se va spune: «Idiotule!». Termină ultimul Medicina şi ţi se va spune: «Doctore»”. Cuvintele antrenorului american de baschet Abe Lemons redau perfect modul diferit în care privim cele două domenii.

Din păcate, opţiunea unui tânăr practicant de sport din România este influenţată hotărâtor de faptul că aici cu greu poţi ajunge “cineva” fără o patalama. De multe ori, să ai o diplomă ce atestă studiile superioare e o condiţie necesară pentru angajare. Uităm că sportul este, de fapt, tot o şcoală. Nu te învaţă să faci un bilanţ contabil ori să stăpâneşti un program pe calculator, însă te învaţă (şi nu la modul teoretic) lucruri la fel de importante, cum ar fi că performanţa se obţine doar prin muncă şi perseverenţă.

Am câţiva prieteni care predau la facultăţi din diferite domenii şi toţi se plâng de nivelul foarte scăzut al studenţilor. Mulţi dintre aceştia nu au nicio dorinţă de a învăţa, eforturile lor sunt canalizate strict spre obţinerea diplomei. Mă gândesc că, dacă ar fi făcut câţiva ani de sport în copilărie, ar fi avut măcar dorinţa de autodepăşire şi ar fi înţeles că mai important decât rezultatul e modul în care ajungi la el şi cu ce rămâi.

De aceea, închei cu vorbele fostului preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie din SUA, Earl Warren: “Întotdeauna citesc mai întâi pagina de sport dintr-un ziar, pentru că redă realizările omului, în vreme ce prima nu conţine decât eşecurile lui”.