Iată singura trăsătură de unire dintre România şi Republica Moldova: în ambele ţări, politicienii nu îi reprezintă pe oameni, ci îşi apără pielea şi viitoarele mandate. Ca răspuns la răgetul lui Voronin, Guvernul român a oferit un miorlăit egalabil doar de supuşenia opoziţiei basarabene, în timp ce opoziţia de aici, cea PNL-istă, a aplaudat reţinerea în declaraţii a Puterii. Tribunul, despre care ai fi zis că s-a antrenat în secret toată viaţa pentru ceasul istoric al reîntregirii naţiei, tună la OTV nu „Free Basarabia!”, ci „Free Gigi!”, cerând extragerea patriotului-recuperator din temniţă pentru propria înviere politică.

Muşcăm în continuare nada unui „naţionalism” violat până la totala răsturnare a sensului, ce sprijină o ţară cu populaţia de un singur om, dar cu teritorii întinse, când, de fapt, lupta noastră ar trebui să fie – şi ar fi trebuit mereu să fie – nu în primul rând pentru teritorii, ci pentru oameni. Orbiţi de dealerii patriotismului în folos personal, am tratat Basarabia ca pe o feudă nelocuită, ca pe un Mercedes rambursabil prin orice mijloace proprietarului de drept comun.

Nu de relaţiile politice sau diplomatice ale României cu Republica Moldova e vorba aici, ci mai ales de relaţiile românilor cu românii. Şi nici măcar naţionalitatea comună nu este ceea ce ar trebui să ne mişte, aşa cum nu România Mare e principalul ţel al acelor tineri, ci libertatea şi demnitatea, care transcend ideea de graniţe. Din zona-tampon în care am avut norocul să nu fim, ei privesc prin spatele nostru transparent spre Europa şi spre un viitor posibil, anulat de acest sughiţ al istoriei numit Voronin.

Iar noi, nu doar ca români ori ca europeni, ci în primul rând ca oameni, ne mărginim la rolul copiilor de mingi în meciul de tenis care se joacă peste frontiera de nord-est a României. Aşteptăm fâsâitul mingii în fileu, apoi alergăm câteva secunde prin jumătatea de teren care s-a dilatat pentru a ne cuprinde, culegând cuminţi mingile şi aruncându-le de-a dura spre capătul terenului.

Tinerii basarabeni, în mod miraculos scăpaţi nerusificaţi la minte, mai vii decât ai noştri, deşi nu s-au călit în luptele dintre galerii, vor fi băgaţi în dube, sechestraţi în şcoli, săltaţi din paturile spitalelor, bătuţi, în timp ce noi vom fi ce-am fost şi nimic mai mult: nişte liberi şi demni cetăţeni ai Europei, stând cu capetele plecate să nu ne lovească vreo minge.

Ieri, Radu Paraschivescu îşi încheia articolul din EVZ întrebând: „Vă simţiţi reprezentaţi de Codrea, Raţ sau Cociş?”. Părerea mea este că nu ne simţim reprezentaţi, dar că, vrând-nevrând, suntem.

În acest eşec fotbalistic trebuie să vedem nu doar limitele unor jucători sau pe cele ale antrenorului, ci, mergând la capătul firului, şi pe cele ale societăţii noastre. Există o disociere firească de faptele sau performanţele negative ale membrilor unui grup naţional. De pildă, orice român se va simţi reprezentat mai degrabă de Cristian Mungiu, când acesta câştigă un premiu important, decât de compatriotul violator din Italia. La nivelul liderilor, această disociere devine însă o artă. De pildă, căpitanul Chivu preferă să se antreneze cu echipa de club decât să comande un vas care se scufundă, iar Mircea Sandu dispare elegant în ceaţă, devenind un preşedinte imaterial până la trecerea furtunii. Aşa a procedat şi în 2001, când naţionala condusă de Hagi a ratat o calificare, aşa face şi astăzi, aflându-se preventiv de ceva timp în silenzio stampa.

De două decenii, Mircea Sandu patronează o întreprindere de interes naţional ca pe o afacere de castă, fiind ales de o mână de supuşi uniţi prin interese. Unde greşeşte societatea? Că se resemnează în faţa acestei nefireşti perpetuări a unui stat în stat, care nu se întâmplă nici măcar în viaţa politică. Ne încălzim cu satisfacţia mincinoasă că vom primi arbitri binevoitori graţie relaţiilor de cumetrie ale lui Mircea Sandu, nu vedem însă că am ajuns să facem fotbalul de râs. Conducerea FRF nu dă socoteală nimănui, o dată pentru că este autocefală, asemenea bisericii, a doua oară pentru că, la rău, ea dispare mereu din peisaj.

Astfel, toate castanele sunt încasate doar de jucători şi de Piţurcă, transformat în paratrăsnetul perfect de propria aroganţă, încăpăţânare şi lipsă de inspiraţie. Partea nevăzută a aisbergului e însă cea care a cauzat această avarie, un sistem care se conservă perfect în adâncimea îngheţată. Şeful iese la suprafaţă numai pentru a tăia o panglică ori a se fotografia alături de şefii tutelari de la UEFA şi FIFA, după ce timp de două decenii a secat izvoarele fotbalului românesc. De ce, de pildă, nu-şi asumă astăzi contractul semnat cu Piţurcă, prin care trebuie să-l despăgubească în caz de demitere?

Aşadar, ca să dau un răspuns personal la întrebarea lui Radu Paraschivescu, mai degrabă mă simt reprezentat de nişte jucători care pierd pe teren, decât de cei care îşi reprezintă în culise doar propriul interes, confecţionându-şi nemurirea în fruntea unui domeniu aflat în moarte clinică.