Dacă guvernul ar vrea să-şi asume răspunderea pentru ceva în ţara aceasta, un act cu adevărat curajos ar fi nu să comaseze alegerile într-o singură zi, ci luna decembrie.

Astfel, campaniile de injectare forţată a spiritului patriotic în interes comercial, care însoţesc fiecare zi naţională, s-ar consuma dimineaţa. Bântuirea lui Ştefan Hruşcă pe meleagurile natale, vocalizele copilului adult Fuego şi îndoparea cu ler s-ar reduce la doar câteva minute, pe la amiază. Suita de concerte a lui Ştefan Bănică junior, dar şi asaltul „crăciuniţelor” care se bâţâie pe la toate emisiunile TV, ar fi stăvilite, la fel şi apariţia fesului acela roşu, moşcrăciunian, ce pluteşte tâmp peste toate siglele de post. Am scăpa, poate, şi de ştirile clasice pentru această perioadă: cea cu vămile dinspre Occident, blocate de românii care se întorc să-şi petreacă sărbătorile în ţară, şi cea cu cetăţenii care au ajuns la spital pentru că au înfulecat până aproape de plesnire.

Sărbătorim noi ceva în decembrie, dar nu prea ştim ce. E „luna cadourilor”, prilej al unor anunţuri de reduceri masive, dar totul costă în continuare de două ori mai mult decât în ţările aflate într-o criză profundă. Cam aşa arată un interior de bloc în această lună. Dacă lipseşti de acasă mai mult de trei zile, găseşti şaptesprezece pliante publicitare înfipte între toc şi uşă, pe clanţă sau pe preş. Dacă însă eşti acasă, ai parte, încă din primele zile ale lunii, de pelerinajul micilor hip-hop-eri, care răcnesc de zici că se apropie nu sfârşitul anului, ci al lumii. Anul acesta, am înregistrat un record de precocitate în întâmpinarea Crăciunului: primul trio de colindători afoni a sunat la uşă pe 7 decembrie, mai să-l prindă pe Moş Nicolae în exerciţiul funcţiunii. Apropos, cum stau aşa în cadrul dreptunghiular al uşii, juri că-i vezi pe liderii Opoziţiei adunaţi la o conferinţă de presă, transmiţându-şi demn-plângăreţ mesajul. Întotdeauna în această formulă corală sunt doi care urlă căpreşte, încercând să se acopere unul pe altul, în timp ce al treilea ţânc, fericit de alăturare, se piteşte în spatele lor.

 Pe toţi aceşti falşi profeţi ai bucuriei i-aş ruga să concerteze sub bradul de Crăciun aflat la graniţa dintre Coreea de Sud şi cea de Nord. Pariez că toate degetele arătătoare s-ar muta de pe trăgace spre urechi şi-ar fi un pic de pace şi în România.

Acum câteva luni, când s-a luat prima oară curentul la zece seara, era ca la bombardament. Vreo trei alarme de apartament ţiuiau şi holurile blocului şiroiau de oameni cu lumânări, ca la Înviere.

Am sunat atunci la factorii iresponsabili. Prima explicaţie a fost că undeva, şi nu se ştie exact unde, cineva, şi nu se ştie exact cine, fură cabluri. Or, la câte întreruperi de curent au fost între timp la noi în bloc, respectivul îşi poate cumpăra un oraş, pe care să-l şi ilumineze. Apoi, că un „Dorel” a dat cu târnăcopul într-un nod important al reţelei. În timp, scuzele au atins un grad şi mai mare al impersonalului: „s-a petrecut o avarie serioasă, lucrăm cu toate efectivele pentru a o remedia”, de-ţi vine să-ţi ceri scuze că ai sunat şi să le duci sandvişuri cu ton celor care fac lipituri cu letconul pe traseu.

Probabil, ne-am zis, tipul dedicat a oferi electricitate blocului nostru, care freacă o baghetă de ebonită pe mâneca puloverului de lână, a fost dat afară. Ori guvernul ne pregăteşte din timp pentru sfârşitul lumii, care va veni dintr-o pană universală de curent. Sau, a opinat vecinul, e o campanie de creştere a natalităţii, fiind ştiut că, dacă nu trecem la fapte, România va avea în 2100 opt milioane de locuitori, şi aceia chinezi.

După vreo două săptămâni, ne-am adaptat. Când kilowaţii noştri se opresc pe undeva pe la Obor, ne strângem la etajul 3, lângă apartamentul lui nea Dobre, a cărui verişoară cunoaşte pe cineva la Termoeletrica S.A., şi rostim incantaţii. În lift, am amenajat două strapontine şi un kit de supravieţuire pentru o lună. Când intri în bloc, zici că eşti în catedrala din Reims. Am aşezat cutiile de scrisori cu găuricile în sus, astfel încât şirurile de lumânări să arunce lumini tremurătoare pe colecţia de tablouri electrice, împodobite ca nişte altare. Portarul nostru, nea Pamfil, preia grupurile de turişti scandinavi şi-i poartă pe traseu. Mai întâi, în fosta spălătorie, unde liliecii zăpăciţi de ciclul imprevizibil lumină/întuneric dorm deja pe orizontală. Îi duce apoi pe la madam Muşat, care deja vede în infraroşu şi poate ghici numele şi vârsta oricui. Cel mai mult le place însă în sala de gimnastică de la apartamentul 28, unde am montat dinamuri pe bicicletele medicinale. Dacă au bafta de a fi martorii sforţărilor disperate ale curentului de-a reveni printre noi, care duc la superbe efecte stroboscopice în becuri şi televizoare, nici nu le mai arde de aurore boreale.

De aceea, rugăm factorii să nu ne mai furnizeze electricitate: deja ne dor ochii şi avem ameţeli când vine lumina. Dacă vrem totuşi un pic de curent, lăsăm câteva ferestre şi uşi deschise, să se pună în mişcare eolienele.

Au fost atât de multe articole despre Mircea Geoană în ultimele zile, încât e îndoielnic că însuşi Mircea Geoană le-ar fi putut citi. Au fost ziare în care absolut toate articolele de opinie erau dedicate acestui subiect. Peste două zile, nu va mai fi niciunul.

Subiectul zilei este, de fapt, hârtia de muşte pe care ziua îşi lasă leşul. Dacă vi s-ar readuce la cunoştinţă subiectul care frământa spaţiul public românesc acum şase luni, nici nu l-aţi mai recunoaşte. Întors pe toate feţele ca la radiolog, el a încetat atunci, în câteva ore, să existe, pentru că şi-a consumat tot potenţialul fascinator înainte de a fi înlocuit cu un alt nimic sunător.

Aici şi oriunde, setea de nou s-a transformat în dependenţa de noutăţi. În catalogul mondial al suferinţelor posibile, boala care urcă vertiginos în clasament nu e cancerul sau vreo formă sezonieră de gripă, ci deficitul de atenţie. Nu ne mai putem concentra la ceva mai mult de câteva secunde, aşa cum niciun subiect nu trăieşte în spaţiul public mai mult de trei zile. Încercaţi să vedeţi un film făcut în secolul trecut şi lenta intrare în poveste vă va enerva cumplit, iar degetele vor căuta imediat butonul de derulare înainte pe imagine.

De aceea visez la o zi în care, din punctul de vedere al presei, nu se va întâmpla nimic. Pentru 24 de ore, planeta şi cele 7 miliarde de suflete ale ei să circule regulamentar, cu centura pusă, prin univers, într-un misterios acord universal de încetare a focului. Dacă toată lumea e o scenă uriaşă, aşa cum spunea Shakespeare, toţi actorii să-şi joace conştiincios rolul, cortina să se ridice şi să cadă peste tot perfect, la secundă. „Avem nevoie de o ştire! Daţi-mi o ştire!”, să strige şefii de redacţie, iar ziariştii sau cum se vor mai numi ei să se năpustească asupra Internetului, în căutarea omului care să fi muşcat, undeva, un câine. Dar să nu-l găsească. După o perioadă de stupoare, site-urile şi agenţiile de presă să publice ştiri ca: „Un tip din Detroit, Michigan, a mâncat un măr”, „Plouă în Barbados”, „În judeţul Timiş e miercuri, la fel ca în întreaga ţară”, iar subiectul de forţă să fie o poveste obişnuită. „Gino Astucci (57 ani) , din Veneţia, a luat trenul şi a plecat la muncă. Pe drum, trenul nu a deraiat, el nu a fost jefuit, nici nu a simţit ciudatul imbold interior de a trage semnalul de alarmă, a ajuns la timp la serviciu, unde şi-a binemeritat banii, apoi, cu acelaşi tren, s-a întors acasă. A mâncat – pui la rotisor cu ciuperci – şi s-a culcat”.

În lume, dincolo de ceea ce credem, nu se întâmplă mare lucru. Numai dorinţa noastră de a ne umple vieţile cu diverse fleacuri şi de-a le da valoare ne face să credem că, într-adevăr, trăim.

Că tot a deschis domnul Mihai Tănăsescu discuţia despre instituţiile de control care iau cu japca, iată un binecunoscut exemplu: amenzile pentru neplata rovinietei electronice.

Unde e hoţia? Pentru aceeaşi încălcare a legii, poţi primi peste 200 de amenzi diferite, căci Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România (pentru prieteni, CNADNR) şi braţul ei computerizat CESTRIN te lasă aproape şapte luni să-i foloseşti şoselele cu gropi înainte de a-ţi trimite prima amendă. De ce nu te anunţă de greşeală într-o zi, într-o săptămână, într-o lună, ci la limita expirării celor şapte luni prevăzute de lege? Simplu. Speră ca tu să persişti cât mai des în greşeală, astfel încât să te jupoaie de tot. Într-un stat corect, eşti avertizat imediat, astfel încât să nu repeţi greşeala. În România, statul te ajută să greşeşti.

Mai mult, nu plăteşti o singură amendă dacă ai uitat cândva să-ţi cumperi rovinieta. De fiecare dată, plăteşti şi preţul rovinietei pe un an întreg. Adică, 250 de RON amenda (125, dacă e achitată în termen de 48 de ore de la înştiinţare) plus 28 de euro. Numai că, într-o răsucire demnă de cei mai abili manipulatori de vorbe, cei de la CESTRIN explică: „Acei 28 de euro nu sunt contravaloarea rovinietei pe un an, ci o despăgubire pentru drumarii care au făcut acea şosea pe care ai fost suprins”. Altfel spus, pentru aceeaşi contravenţie, plăteşti şi o amendă, şi o despăgubire. De ce nu îţi iau şi maşina, să fie o amendă, o despăgubire şi o confiscare? În schimb, dacă îţi rupi maşina pe un drum care nu a fost reparat din 1972, dar pentru care ai plătit rovinietă, nu primeşti nimic.

Cetăţeanul trebuie să plătească amenda în 15 zile de la înştiinţare, dar CNADNR are parte de un termen de 14 ori mai extins să-l anunţe de existenţa ei. Ce se întâmplă însă dacă eşti plecat din ţară, răstimp în care îţi vine acasă amenda, iar tu vrei, ca un cetăţean responsabil, să o plăteşti? Afli că nu o mai poţi plăti la jumătate din valoare în 48 de ore, chiar dacă poţi dovedi că nu aveai cum să o achiţi în respectivul termen. Înţelegătoare cu timpul şi cu banii contribuabilului, legea îţi lasă însă posibilitatea de a contesta amenda în termen de 15 zile. Unde? „La judecătoria pe raza căreia a fost săvârşită contravenţia”. Adică, eşti din Sibiu, dar ai fost prins fără rovinietă în Bacău. Trebuie să te duci la Bacău să depui plângerea. Când e vorba de a-ţi lua bani, statul e informatizat, are baze de date şi funcţionează pe principii electronice. Când e însă vorba să-ţi aperi drepturile de cetăţean, sistemele computerizate sunt în fara legii.

Comunismul a distrus ceea ce-şi propunea să smulgă cu forcepsul oamenilor: spiritul de comunitate. Mai ales al comunităţii mici, ce se creează în mod firesc în jurul locului în care trăieşti.

Blocul cu mai mult de patru etaje a fost şi rămâne cel mai cumplit agent al înstrăinării, căci nu adună oamenii, ci îi separă. Stau de peste cincisprezece ani într-o astfel de construcţie şi nu-mi cunosc nici jumătate dintre vecini. Ne uneşte doar faptul că avem ataşată la chei o bucăţică rotundă de plastic, cu care putem deschide în mod automat aceeaşi poartă. De fapt, o astfel de aglomerare nici nu duce la apariţia de vecini, ci de colocatari. Lucrurile nu sunt folosite în comun, sunt disputate de toţi: de la locul pentru parcare până la boxele din subsol sau sârmele pe care se atârnă rufele în uscătorie. Un astfel de spaţiu e unul concentraţionar, fiind făcut să te ţină înăuntru ori să te scuipe direct afară.

Fuga de bloc a dat naştere unui alt gen de lagăr în zonele din jurul Bucureştiului. De pildă, la câţiva metri de pistele Aeroportului Băneasa, un islaz imens a devenit un cartier de case cu etaj. Cenuşii, îngrămădite, meschine, aflate mereu sub ameninţarea avionului, par un batalion de soldaţi încremeniţi de ordin în poziţie de drepţi. Cei care locuiesc aici au fugit de la bloc către un altfel de bloc, dispus pe orizontală, unde îi aşteaptă aceeaşi lipsă de spaţiu, de intimitate şi de identitate. În locul ceasului deşteptător sau al cocoşului, îi trezeşte cursa de Milano.

Ideea de patio (curte interioară) este necunoscută la noi, iar piaţa are doar sensul intersecţiei gigantice prin care se scurg maşini ori al locului de unde îţi cumperi mâncare (la fel, nu avem nici sărbători, doar scalde în sânul marilor comunităţi din supermarketuri ori tentative triste de aclimatizare ale unor datini străine). În alte locuri, oraşul e construit pentru om, nu împotriva lui.

De pildă, Piaţa Pumarejo din Sevilla, una dintre miile de pieţe ale oraşului andaluz. Un părculeţ dreptunghiular cu câteva bănci din marmură, străjuit de câţiva copaci şi de două cârciumioare, cu mesele scoase afară. Locuitorii cartierului, îmbrăcaţi îngrijit, ies seară de seară acolo să bea o bere, în timp ce copiii lor joacă fotbal în centrul pieţei. Este o mulţime gureşă, în care toată lumea se simte bine şi nimeni nu deranjează pe nimeni. Într-una din seri, fanfara cartierului, compusă tot din oamenii locului, îmbrăcaţi în uniforme, a plecat de acolo cu stângul pe tobă să cutreiere zona. Ce sărbătoreau? În mod formal, pe unul dintre numeroşii sfinţi tutelari, de fapt, îşi celebrau în sunet de alămuri propria viaţă liniştită.