Gazeta Sporturilor

There are 565 posts filed in Gazeta Sporturilor (this is page 20 of 95).

Amnezia colectivă

Nimic nu-i mai tragic-amuzant în România fotbalistică decât apelul repetat la statistică și la tradiție înaintea unui meci. Mai ales când ne convine. “Cele două echipe s-au întâlnit până acum de 73 de ori. În 44 de partide i-am învins noi, …” și așa mai departe. Cu puțin efort, am coborî cu statistica până la daci și la celți. Vom pica vreodată în grupă cu Anglia? “Să nu uite că i-am scos de două ori de la turneele finale”, “Bara de pe Wembley încă tremură de la șutul lui Hagi”. Germania? Avem argumentul Mihăiță Pleșan. Austria? “I-am bătut cu 4-0 în 1986”. Cum pot totuși conta și partidele care s-au disputat, de pildă, când niciunul dintre jucători nu era născut, iar selecționerul se lăfăia în scutece? Memoria colectivă? La noi funcționează mai degrabă amnezia colectivă.

Rememorăm în fiecare an ziua de 7 mai, data glorioasă a apogeului irepetabil. E adus Duckadam să spună ce-a gândit și ce-a simțit. Nea Imi, bietul, a povestit de sute de ori totul, dar încă-l tragem de pantalon, ca nepoții la gura sobei. Senzația stoarsă e aceeași: am fost cândva campioni! Continuarea nu se aude, însă-i la fel de clară: acum nu se mai poate, mâine nici atât.

Pentru o singură întâlnire nu am ținut o statistică limpede: cea cu noi înșine. Ne amintim că am avut odată o șansă clară de a ajunge în semifinalele Campionatului Mondial, dar uităm n-am putut învinge o echipă în zece oameni pe care o conduceam când mai erau câteva minute de joc.

Meciul acela cu Irlanda de Nord de care scrie Tolo nu durează de 29 de ani. S-a încheiat atunci și l-am pierdut. Altceva durează de decenii și se pare că va mai dura: lipsa capacității noastre de a învăța din greșeli. Problema e că n-am înțeles mare lucru din acel episod și nici din altele care au urmat. Când am învins, am fost măreți. Cînd am pierdut, am avut ghinion. Uităm că generația aceea de fotbaliști a ratat calificările la turneele finale din 1988, 1992, ba chiar eram foarte aproape ca nici în 1990 sau 1994 să nu mergem.

Se întâmplă și astăzi același lucru. Cu tot respectul pentru domnul Iordănescu (un fost mare jucător și un bun tehnician), nu pot să nu remarc totuși că n-a mai antrenat de opt ani. În acest interval, au apărut și dispărut sisteme, fotbalul s-a schimbat mult, Florin Șoavă și-a agățat ghetele în cui. Noi trăim totuși în continuare din amintiri și pe ele ne construim viitorul. Pare că echipa națională a ajuns ca o mașină de spălat la care costă mai mult reparația decât înlocuirea, dar o cârpim cu credință și cu speranța că va ține.

Ne vom califica la turneul final al Euro 2016, căci la o asemenea grupă e foarte greu să n-o faci. Rămâne însă întrebarea pe care o îndepărtăm mereu de pe azi pe mâine: “Dar mai încolo?”. Poate ne va ajuta Dumnezeu.

Un popor de campioni

Simona Halep a ales calea cea grea. Cine o judecă și de ce?

Poate că despre asta e vorba în sport: în fiecare secundă, să încerci să fii mai bun decât ești. Adversarul, că se numește Serena sau Caroline, Novak sau Ivan, e acolo doar pentru a-ți aminti acest lucru. Degeaba îl învingi pe el printr-un non-combat cu un terț, dacă astfel te pierzi pe tine.

Și poate că de-asta am ajuns aici, că am căutat mereu scurtături ce nu ne-au dus nicăieri. Poate că din acest motiv sportul-rege, pupat pe tălpi și cu mai toți sfetnicii la răcoare, este la noi o bufonerie organizată. Și poate că tocmai de aceea s-a aflat Simona Halep la Turneul Campioanelor, iar noi în fotolii, încărcați de mândrie și de competențe strategic-contabile. Căci, fiți siguri de asta, n-a fost prima alegere de acest tip din viața ei, după cum nici pentru fiecare din noi n-a fost.

Dilema propusă de Cătălin Tolontan e falsă. Nu le-am cere fotbaliștilor echipei naționale să piardă în mod voit un meci și nu pentru că, în cazul de față, nu prea ai cui cere și nici cu ce ocazie. Iar dacă am face-o, noi am avea o problemă, nu ei. După cum nici chestiunea nu are legătură cu numărul componenților unei echipe. Dacă ar fi așa, am avea săptămânal un scandal de blat în rugby, dar, până una-alta, se întâmplă prin alte discipline.

Nu trebuie să ocolești prin Insulele Capului Verde, că nu-i o chestiune de geografie sau de transport al mărfii. Să te lași învins reprezintă – în Bârlad sau la Capul Bunei Speranțe – cea mai mare înfrângere din sport, tocmai pentru că anulează premisa fundamentală pe care se întemeiează acesta. Una e să găsești, în cadrul regulilor sportive, mijloace de a-ți înfrânge adversarul, alta e să abdici din start de la statutul de sportiv. Un campion care se lasă învins cu bună știință nu mai e un campion, dar un sportiv care pierde rămâne un sportiv.

Tot discutând despre numere din ce în ce mai mari, ne-am strâns, iată, o superechipă, un mare popor de ași ai vorbelor, cu prea puțini campioni ai sportului. Acesta e paradoxul cu care ar fi bine să ne luptăm, nu să vedem ce ar trebui să facă broasca țestoasă pentru a depăși iepurele. Dar ne dorim întotdeauna mai mult victoria decât cel din teren și suntem mai buni după fiecare pauză de cafea. Unul aruncă la serviciu mingea până la cer, altul vine alergând la fileu pufăind flăcări ca un dragon. După 6-0, 6-0 ne trezim însă toți în aceeași țară cu o treime dintre copii obezi, în care sportivii sunt victime colaterale și unde mulți știu, dar puțini fac.

Pentru unii, Simona Halep e “proastă” sau “tăntăloaică”, pentru alții este “adevărata campioană de la Singapore”. Nu e, de fapt, nici una, nici alta, ci mult mai mult de atât: un sportiv sută la sută, acolo unde asta contează, pe terenul de joc, și la 6-0, 6-2, și la 3-6, 0-6. Ea a ales calea cea grea, dar care-ți permite să poți privi mereu în oglindă și să mergi înainte. Câți dintre noi fac asta?

Domnul Il Luce

El a fost mereu cea mai bună soluție.

Nimeni n-a mai stârnit atâtea sentimente contradictorii în lumea aceasta micuță ca Mircea Lucescu. Sub veșnicul lui zâmbet mijit, n-a știut de fapt nicicând să se facă simpatic. Când nu s-a războit cu vatmanii, a tot repetat că a lansat în fotbal mai mulți jucători decît Barcelona. Noi, prea ocupați cu ironia, am uitat să vedem că și dacă doar un sfert dintre cei enumerați i-ar datora ceva, tot ar fi mare lucru. În spatele acestei atitudini va fi stat, poate, și o oarecare ciudă că “bunicul risipitor” nu și-a consumat cuminte sfaturile la gura sobei, în preaașezata familie a fotbalului românesc.

Pentru cei care consideră că Mircea Lucescu face echipe mari doar când are un buget consistent pe mînă, să-și amintească de Corvinul Hunedoara. De fapt, chiar și ultima formație antrenată este un bun exemplu de eficacitate pe toate planurile. De zece ani, echipa “bătrânului” Lucescu joacă mai tinerește decît multe formații de top din Europa. Cu brazilienii ei descoperiți te-miri-cum, Șahtior Donețk a fost an de an în fotbalul mare. Când nu a jucat în Champions League, a câștigat Cupa UEFA și Supercupa Europei.

Cere mult Mircea Lucescu? Este normal. Cel mai bun este și cel mai scump, iar noi, vorba englezilor, suntem prea săraci pentru a ne cumpăra haine ieftine. Sub pretextul economiei prin risipă, FRF-ul săndist l-a evitat constant și o întreagă generație de fotbaliști buni s-a dus pentru că nu a existat nicicând curajul de a modifica un sistem. Au fost schimbări cât să nu se schimbe nimic, după algoritmul caragialesc “Pițurcă – altul – Pițurcă – altul – Pițurcă”. O eclipsă parțială continuă: suficientă lumină încât să crezi că poți vedea ceva, dar și suficient întuneric cât să orbecăi controlat.

Cred că doar două tipuri de selecționer pot aduce desprinderea de acest mod de-a gândi: fie unul tânăr și ambițios (Contra ar fi o elegere inspirată), fie unul trecut prin ciur și prin dârmon. Înainte de a calcula cât valorează Lucescu, să socotim măcar acum cât ne-a costat această consecventă scaldă în mediocritate. Este, păstrând proporțiile, ce a pierdut România în anii ‘90: foarte mult timp. Or, să-l auzi astăzi pe Mircea Sandu propunând soluții pentru viitor e ca și cum l-ai asculta pe Ion Iliescu explicând ce e democrația.

Mulți văd în Mircea Lucescu un om al Vechiului Regim, uitînd că toți cei de vârsta sa au fost astfel, dar că, spre deosebire de aceștia, el a obținut cele mai bune rezultate după 1990. Personal, îl văd ca pe acel medic în vârstă, morocănos și ușor surd, care îți pune zece întrebări, apoi îți spune ce ai, iar radiografia îți va arăta ulterior că a avut dreptate.

În prezent, avem câțiva antrenori buni, ascunși printre dune, dar un singur doctor în fotbal. Ar fi păcat să ratăm și această ocazie. E ultima.

Era postpițurciană

Principala sarcină a viitorului selecționer este să obțină o echipă mai bună decât suma părților care o compun. Drept exemplu, luați chiar formația Ungariei, o echipă slabă, dar bine așezată în teren și motivată de către Dardai. Drept contraexemplu, reprezentativa Greciei, încăpută pe mâinile lui Ranieri.

De ani de zile, naționala României reușește să fie o echipă mică, meschină și mai ales nesigură. O formație slabă, totuși bine întemeiată, nu se prăbușește după ce iese un singur jucător. Antrenorul trebuie să gândească planurile B, C și D, să se adapteze, să intuiască, să motiveze, să surprindă. Ieșirea lui Sânmărtean din teren, în partida cu Ungaria, a arătat – pentru a câta oară? – că Victor Pițurcă nu se poate adapta, în timp real, la necunoscutele care apar în timpul unui meci, mai ales că era evident că Sânmărtean nu va rezista 90 de minute. Este ridicol ca dispariția unui fotbalist care n-a jucat aproape niciodată la națională să lase echipa încleiată într-un joc amorf. Și cum s-a terminat partida cu ungurii? Cu Tănase și Stancu în teren, adică Victor Pițurcă recitând împiedicat una dintre puținele poezii tactice pe care le cunoaște.

Problema principală nu-i că jucăm defensiv, ci că, de fapt, nu știm să o facem. De pildă, n-am văzut încă echipa națională făcând un pressing omogen, activ și tăios. Bineînțeles, asta cere nu doar efort fizic, cât mai ales o organizare inteligentă. Nu se întâmplă. Punct. Există ceva ce poate fi denumit o partitură doar la începutul partidei. În primele părți ale simfoniei, orchestra cântă după note, apoi ceva se petrece și dirijorul începe să se zvârcolească la margine, de parcă atunci ar fi prins de știre că și adversarii sunt pe teren. Ca urmare, mai fiecare meci se termină cu o conga a reumaticilor, în care oameni obosiți resping mingi.

La fel, n-am văzut de mulți ani un contraatac al echipei naționale. Nu o pasă lungă aruncată din apărare  pentru care să se bată Marica, îndreptând mingea spre mijlocașii care de-abia atunci urcă, ci trei-patru pase în regim de viteză, apoi șut la poartă.

Astfel, e îmbucurător faptul că Ladislau Bölöni garantează calificarea la Euro 2016 dacă va fi numit la cârma naționalei, dar, în lipsa unui plan, această promisiune are valoarea unei scrisori de recomandare de la o mătușă. “Putem bate Grecia acasă, luăm un punct în Ungaria, obținem o victorie cu Finlanda acasă și reușim o dublă victorie cu Feroe”, spune domnul Bölöni. Mă scuzați, seamănă cu planul schițat de Jean Constantin în “Nea Mărin miliardar”: “Când Juvet va porni spre barul Ritz, noi, haț, umflăm banii, ne urcăm în primul avion și nu ne oprim decât la Miami”. Să mai remarcăm că domnul Bölöni nu s-a referit la Irlanda de Nord, formația care ne va pune mari probleme.

Dacă deja punem din nou calculele în fața faptelor, mi-e teamă că, peste un an, vom juca “meciul ultimei șanse” cu Finlanda , după care ne vom opri la București.

Ungaria, oglinda noastră

În fotbalul românesc, mediocritatea este semnul de netăgăduit al excelenței. Nu te rogi să moară capra vecinului, ci ca ea să treacă prin găurile din gard în curtea ta, să poți cere daune acoperind prețul a două capre. Rezumând, ce sunt reunirile lotului național? Oameni care nu prea au reușit pe niciunde în afara țării se strâng din când în când pentru a păcăli o capră. De cele mai multe ori – să spunem și asta -, cînd nu întâlnesc Olanda sau Franța, băieții reușesc. Numai că ăsta nu mai e fotbal, ci o versiune demo a lui, în care ai acces numai la primul nivel. De aceea, rămânem o superputere a antifotbalului și campionii plictiselii pe terenul de joc.

În paranteză fie spus, n-am înțeles niciodată de ce tactica pârjolirii lanurilor și a otrăvirii fântânilor, prelungită astăzi în fotbalul autohton, era bună. OK, să zicem că invadatorii se retrăgeau, dar după aia, ajunși acasă, aveau ce mânca. Strămoșii noștri, nu prea. Flămânzeau victorioși lângă un lan ars și așteptau ploaia pentru a-și stinge setea.

“Am avut atîtea oferte, dar am preferat să rămân, să îmi iau banii din România. Ca să pleci, îți trebuie o anumită tărie de caracter”, a spus Sorin Cârțu, referindu-se la motivele pentru care Victor Pițurcă nu va antrena nicicând în străinătate. Este genul acela de frază care se postează pe Facebook, însoțită de imaginea autorului privind în gol, cu mîna la bărbie. Putea fi: “Ca să respiri, îți trebuie o anumită tărie de caracter” ori “ca să dormi”.

Iată de ce întotdeauna Ungaria a fost adversarul nostru cel mai de preț la nivel de echipe naționale de fotbal. Sunt net mai slabi decît noi, de aceea trebuie să-i batem pentru a ne dovedi mereu cine suntem. De la începutul și mijlocul anilor ’80, când aveau o echipă interesantă, maghiarii n-au mai însemnat mare lucru în fotbal. Din 1986 nu s-au mai calificat la un turneu final de campionat mondial. Totuși, când Hagi a fost întors pe teren în 1999, era pentru un meci cu Ungaria și toată țara pulsa patriotic de ziceai că-l pregătim pe Gică pentru trimiterea pe Lună.

La fel a fost și la precedenta întîlnire cu ungurii pe care am găzduit-o. Era ceva tragicomic să vezi atîtea cefe goale devastând un oraș înaintea unui meci între două echipe mediocre: părea un comando pentru salvarea unei muște. De aceea, nu avem nevoie de o reformă în fotbal și în sport în general, ci de cât mai multe întîlniri cu vecinii. Aici, doar mizele mici sunt luate în serios. Numai aici, viitoarea doamnă Budescu putea deveni, fără voia ei, agent maghiar sub acoperirea voalului, pentru că și-a programat nunta a doua zi după meciul secolului.

Vom bate, probabil, Ungaria și ne vom califica la turneul final al Euro 2016. Vestea proastă e însă că, indiferent unde vom merge, nu vom părăsi spațiul acesta mental în care e mai ușor să defectezi o mașină decât să o construiești. Pentru asta îți trebuie, printre altele, o anumită tărie de caracter.