Fotbaliştii noştri sunt prezentaţi asemenea domnitorilor din filmele lui Sergiu Nicolaescu.

Un prieten mi-a povestit cum, jucând biliard cu un amic turc, i-a spus acestuia, după ce reuşise o lovitură bună: “Te bat ca Ştefan cel Mare la Podul Înalt”. Omul a ridicat o sprânceană: “Cine? Unde?”. Prietenul meu a continuat, jumătate în glumă: “Nu-mi spune că n-ai auzit de Ştefan cel Mare şi Sfânt!”. “Să nu te superi”, i-a răspuns turcul, “dar voi în istoria noastră nu existaţi decât undeva, între două virgule”. Continue reading →

Vă prezint planul secret de supravieţuire al FRF.

Au fost semne clare, dar n-am ştiut să le interpretăm. De pildă, prezenţa printre noi a ultimului mayaş în viaţă, Adrian Mititelu, era cel mai clar indiciu al Apocalipsei ce urma să vină. Frazele lui Cornel Dinu despre principii bizantini şi caviar, pe care nimeni nu le putea asculta pînă la capăt, spuneau în mod cifrat acelaşi lucru: „Băieţi, vine sfârşitul lumii”.

Asta nu înseamnă că toată România va fi afectată. La Vaslui, acolo unde lumea se sfârşeşte în fiecare zi, evenimentul nici nu va fi băgat în seamă, doar Porumboiu va striga că este un complot organizat de Dumnezeu împotriva echipei sale. Ceea ce nu ştiţi e însă că, la Bucureşti, Federaţia Română de Fotbal a luat din timp măsuri. De-asta a costat Arena Naţională de două ori mai mult: dedesubt, la mare adâncime, este un buncăr, unde în seara de 20 decembrie vor intra toţi oamenii de fotbal, câţiva realizatori ai unor emisiuni TV de mare succes şi lotul lărgit al naţionalei. Acolo au tot ce le trebuie pentru supravieţuire: multe televizoare şi telefoane la care să sune pentru a intra în direct. Continue reading →

Scrisoarea 117

Domnule Pancu Daniel, dacă iubiţi Rapidul aşa cum pretindeţi, veţi continua să jucaţi pentru cele două cutiuţe de gem de la micul dejun. Apropo, după ce le-aţi returnat în  semn de protest, am observat că una dintre ele era desigilată. La fel, cireaşa primită ca întăritor de efort nu mai conţinea sâmburele pe care, iniţial, cu atîtea griji şi precauţiuni, îl inserasem, pentru folosinţa exclusivă a jucătorului. Vi le deduc din restanţele salariale. Continue reading →

Fără Schumacher, Formula 1 ar fi fost ca serialul Dallas fără marele personaj negativ.

E răul pe care am învăţat să îl iubim, ticălosul fără scrupule de la Adelaide ’94 sau Jerez ’97, cel care a ucis competiţia la mijlocul anilor 2000. A câştigat şapte titluri mondiale, dar puteau fi nouă. Îmi lipseşte deja acea îndârjire a sa de-a se lupta până la capăt pentru ceva ce considera că merită.

De multe ori, în ultimii ani, am avut senzaţia că Formula 1 a devenit mai degrabă pretextul pentru defilarea unor sponsori şi că singurul lucru care mai pune în mişcare caruselul e strângerea bugetului pentru sezonul următor. Cei mai mulţi piloţi sunt acum nişte băieţi atât de buni, atât de corecţi din punct de vedere politic, încât şi dacă greşesc, o fac din prostie, nu din orgoliu. Suspansul există, dar e obţinut ştiinţific, prin rularea unui program pe calculator. Eşti ajutat prin regulament să depăşeşti, ca şi cum ai fi o bătrânică pe trecerea de pietoni, iar dacă ai încălcat marcajul de pe asfalt în timpul acestei manevre, eşti penalizat. Păi, pe vremuri, se depăşeau pe iarbă, pe pietriş, mai săreau unii şi prin Mediterană când nu găseau frînele.

Uităm că Marele Circ e o competiţie între nişte bărbaţi care se căznesc să-şi ţină în frâu nebunia, nu un cadril încheiat prin plecăciuni politicoase. Pilotul e o îngemănare de trufie şi generozitate, arta lui constă în a şti până unde poate să meargă, care este ultimul milimetru posibil de apăsare a pedalei, care-i ultimul bob de praf pe care se poate sprijini. Iar dacă depăşeşte limita, să-l judece alţi piloţi, eventual posteritatea, nu comitetele de ordine morală.

Schumi 2012 a ieşit elegant din tablou, printr-o ultimă secvenţă coregrafică, de parcă ar fi vrut să-l mustre un pic pe Schumi 1994, cel care obţinea primul titlu mondial lovindu-l cinic pe Damon Hill. Secvenţa s-a petrecut la Interlagos, în „S”-ul Senna, o şerpuire în coborâre, a doua zonă ca dificultate din Formula 1, după virajul Eau Rouge de la Spa. Raikkonen a venit din urmă şi s-a avântat prin dreapta lui Schumi, fără ajutorul sistemului DRS. Şi iată două maşini valsând în ploaie, cu roţile împletite, lăsându-şi loc exact cât trebuie, presându-se exact cât trebuie. Se putea măsura cu şublerul distanţa dintre caroserii, iar fiecare „ciupea” de acolo cât putea, ceea ce transforma această luptă, paradoxal, într-o colaborare, ca în timpul unei probe de înot sincron. Ştiind că în monoposturi sunt Raikkonen şi Schumacher, erai la fel de sigur că se va termina cu bine ca la operaţiile chirurgicale din serialele medicale.

La revedere, Schumi! Printre atâţia karthikeyani, rosbergi şi grosjeani, eu îl aştept pe următorul J.R. 

Este că dacă vă ia cineva repede, habar n-aveţi unde antrenează, de pildă, în acest moment Mircea Rednic? Şi oricum, până răspundeţi, s-ar putea să fie deja la Rapid.

În Liga I, după 16 etape, au fost schimbaţi 19 antrenori, ceea ce înseamnă, în medie, mai mult de unul concediat pe rundă. Parcă e o promoţie menită să stimuleze consumul de tehnicieni: primeşti puncte dacă reîncarci banca tehnică. Ca să vă daţi seama de proporţiile nebuniei, să spunem doar că Gigi Becali a ajuns să fie printre cei mai „fideli” patroni din prima ligă. Şi nu e doar atât, căci în România s-a inventat şi patronul itinerant, care se stabileşte la o echipă în funcţie de contractele pe care le poate obţine de la primăria locală.

Dar nu sunt numai patronii de vină. O altă parte a explicaţiei o reprezintă instrucţia celor care se aşază pe băncile tehnice. Sunt convins că nea Mircea Rădulescu îi învăţa la Şcoala de Antrenori foarte bine un singur lucru: cum să gesticuleze precum cei din Serie A. Nota 10 o luau numai cursanţii capabili să-şi încrucişeze rapid, prin aer, cele două arătătoare.

De aceea la noi funcţionează antrenorul refolosibil de etapă, care este ceva între babysitter şi meditatorul de fotbalişti. Omul e aşteptat la aeroport de directorul sportiv al clubului. (Există, bineînţeles şi încurcături la aeroport, cum s-a întâmplat cu Bonetti, care venise în România ca simplu turist, dar a fost confundat cu un antrenor şi urcat în taxi). Cât timp stă la controlul actului de identitate, i se explică de la distanţă, prin semne, obiectivele echipei. Se organizează apoi conferinţa de presă, în jurul benzii pentru bagaje, căci omul a fost atât de optimist încât şi-a adus o valiză. Acolo, noul tehnician îşi expune proiectul pe termen lung, care de obicei constă în evitarea retrogradării. La primul meci îl vede pe Mircea Rednic sau pe Şumudică făcând încălzirea în lojă, iar în minutul 94 deja face comandă la taxi.

De aceea, n-aş reduce numărul de echipe din prima ligă, ci l-aş dubla. S-ar mai pierde nişte urme, s-ar mai expanda nişte biografii. Să poţi, prin regulament, să antrenezi până la pauză o echipă, timp suficient pentru a te familiariza cu propriile metode, iar în repriza a doua să poţi trece pe banca adversarei şi să-ţi zdrobeşti fosta echipă.

Antrenorii înşişi reprezintă o mare parte a problemei. Comparaţia din Gazzetta dello Sport, care vine parcă direct din neorealismul italian, e incompletă. Antrenorii din România nu sunt atât „femei însărcinate în ultimele trei săptămâni care stau cu valiza la uşă”, ei seamănă mai degrabă cu domnişoarele cărora li s-a promis oficializarea relaţiei, de aceea ele se lasă cu multă bucurie şi rapid însărcinate. Nu ştiu şi nu pot să impună respect, de aceea preferă să lucreze azi aici, mâine acolo, ba un comision la un transfer, ba o primă de instalare, urmând ca până la urmă împlinirea maximă profesională să o atingă în zone geografice în care Fata Morgana e nelipsită din teren.