Lovituri pe piaţa transferurilor

Nu plecarea unui jucător în străinătate e garanţia împlinirii profesionale, ci întoarcerea.

Bogdan Stancu ar putea reveni la Steaua, iar acest fapt e prezentat ca o „lovitură pe piaţa transferurilor”. Bineînţeles, el este un jucător talentat, numai că, în Liga 1, talentul nu e o promisiune a faptelor ce vor veni, ci dovada unui maxim atins înainte de vreme. E ca şi cum o calitate, în momentul nefast al conştientizării sale, s-ar întoarce împotriva gazdei, escrocând-o rapid de toate şansele.

În vederea reintroducerii pe piaţă, fotbalistul e mai întâi resigilat ca un aparat care-a dat chix în perioada de garanţie şi înfăşurat în vorbele viclene ale misitului ce vântură pleavă cu crampoane prin periferiile Europei. Ca de-obicei, fotbalistul a mers, a făcut faţă cerinţelor, numai că nu intra în planurile noului antrenor, care e mustrat implicit, de parcă acesta nu fotbal şi-ar fi dorit să joace şi nu trofee ar fi voit să câştige, ci chibzuia la formarea unui echipaj care să plece către Marte. Există şi o parte secretă: Fatih Terim ar fi avut nevoie de jucători cu faimă. Aici se sugerează că fotbalistul român este inversul vedetei expirate, el ar dospi de valoare, dar vai!, nu are un nume sonor în care s-o împacheteze.

De fapt, cei mai mulţi, scoşi din habitatul lor natural, nu-şi mai pot exercita funcţiile biologice în condiţii de captivitate. Cu rare excepţii, fotbalistul român e ca ştecherul cu trei picioruşe: se adaptează greu în alte ţări, intrarea lui în priză se poate face numai prin intermediul unei piese care asigură armonizarea deplină cu sistemul. Anume, antrenorul român. De obicei, când un tehnician autohton prinde un contract afară, îşi mai căpătuieşte câţiva elevi, fie pentru că se simte nesigur dacă nu e înconjurat de figuri familiare, fie pentru că undeva există o formă de cointeresare. După ce antrenorul român dispare din poza de grup, jucătorul se transformă în David Copperfield (mă refer, evident, la personajul lui Dickens, orfan de tată şi urmărit de persecuţiile părintelui vitreg, nu la magician). Va fi părut cândva o afacere, dar, asemenea francului elveţian, ajunge o povară, pentru care sunt căutate variante de refinanţare.

După un timp, revine pe Otopeni, bronzat şi încrezător. Scăldat în lumina terminalului „Sosiri”, pare exact ceea ce-i lipsea fostei sale echipe spre a fi o certă candidată la titlu. Ieşit din planurile unui antrenor, reintră în vederile unui selecţioner, întrucât la echipa naţională e permanentă nevoie, ca la maşină, de rotirea cauciucurilor tocite pentru un uzaj uniform al mediocrităţii. De-abia acum se împlineşte profesional şi devine „o lovitură pe piaţa transferurilor”.

Lionel, Lionel, eşti mai bun decât Bănel!

Pierdut şi regăsit amical cu Argentina. Dacă nu, aşteptăm Asia Centrală.

Marţi, pe la ora 13:00, încă se delibera asupra deciziei de care depinde viitorul fotbalului românesc: să acceptăm ruşinosul tratament al unei mari puteri fotbalistice sau să luăm o poziţie fermă în chestiune? Reunit „în regim de urgenţă”, ca un consiliu de război, Comitetul Executiv al FRF analiza. Îl şi văd pe Mircea Sandu, înconjurat de membrii Marelui Stat Major Degeaba al fotbalului românesc, proaspăt treziţi din somn. Naşul caută soluţii cu bagheta magică pe acea zonă din hartă unde numele statelor e o scrâşnitură care se termină cu „stan”.

– Ionuţ, raportează!, cere Comandantul, în timp ce o broboană de sudoare i se desprinde de pe frunte, provocând o inundaţie în Kazahstan.

– La kirghizi sună ocupat, tadjicii m-au pus pe aşteptare, la turkmeni spune că postul telefonic e temporar desfiinţat. Ce fac? Le dau un bip afganilor?

Şi tocmai când se auzeau strigăte de „Jos labele de pe Naţional Arena!”, „Tevez, Tevez, cine naiba te mai crezi?” şi „Messi, go home!”, au sunat argentinienii. Se pare că Messi, încântat de turul virtual al vestiarelor făcut pe gsp.ro, s-a trântit pe jos la Buenos Aires, urlând că vrea la Bucureşti. Ca urmare, membrii celulei de criză de la FRF au izbucnit în ovaţii: „Lionel, Lionel, eşti mai bun decât Bănel!”.

Iată cum criza lor cauzată de schimbarea staffului tehnic s-a predat în faţa crizei noastre, bazată pe o stabilitate de granit, cu acelaşi şef de federaţie de două decenii şi cu acelaşi selecţioner izgonit acum doi ani. Vom rămâne în continuare fermi pe poziţie, neschimbând mare lucru, doar raidurile total aeriene pe dreapta ale lui Nicoliţă vor înlocui mişcările de stropitor de gazon ale lui Florescu de la centrul terenului. După energiile pe care le-a activat, ai spune că amicalul e principala noastră miză în fotbal. În acelaşi timp, în lumea reală a preliminariilor, am căzut cu Olanda, Turcia, Ungaria, Estonia şi Andorra, dar cum fiecare tragere la sorţi e pentru noi o tragere pe roată, putea fi la fel de bine echipa actorilor şi a cântăreţilor ori trupa lui Michael Flatley.

Dintre toate inepţiile care s-au rostit cu ton solemn-optimist, campioana este „Piţi cunoaşte Olanda foarte bine, nu uitaţi că a învins-o la Constanţa şi ne-am calificat la Euro 2008 de pe primul loc”, verişoară primară cu „România, fiind echipa mai tehnică, e dezavantajată de terenul greu”. Puţini îşi mai amintesc însă de meciul de la acel turneu final, când olandezii s-au distrat cu noi precum pisicile cu şoarecii.

Partea bună a preliminariilor e că echipele picate cu noi în grupă chiar sunt obligate să ne întâlnească, la datele stabilite. În ceea ce priveşte amicalele, dacă nu ne vor uzbecii, putem trata cu toltecii, aztecii sau chiar cu blambecii.

UPDATE: Pozând, după două decenii de pârjoliri măreţe, în democrat, Mircea Sandu cere publicului să voteze dacă e de acord cu reprogramarea amicalului cu Argentina. Ca o umilă sugestie, aş adăuga în chestionar o a doua întrebare: “Credeţi că Mircea Sandu ar trebui să mai rămână la conducerea Federaţiei Române de Fotbal”?

Cluburi volante într-o ţară perdantă

În ultimii ani, fotbalul românesc s-a jucat mai mult prin Elveţia sau Cipru, acolo unde se pierd conturile. Sub conducerea ciocoilor fotbalizaţi, ce se petrece pe teren s-a deplasat constant către zona de competenţă a lui Mihai Petre. Pe antrenori nu-i mai prinde nici măcar pijamaua la conducerea echipelor, ce să mai vorbim de palton? S-au devalizat palmarese, tradiţii, galeriile au fost aşezate ca straturi-tampon în faţa legii, apoi tribunele s-au golit.

Înaintând prin ultimii ani, patronii cluburilor mari au lăsat în urmă dâre unsuroase de melci şi astăzi, cu căsuţele de bilete în spate, alunecă spre arca fotbalului românesc. Naţional Arena e punctul terminus al transhumanţei pipereanului, într-acolo se rostogoleşte ariciul din buzunarele lui Copos, într-acolo trag şi câinii roşii atelajul doldora de farisei şi de combinatori. Devalizări au fost şi la Timişoara, şi la Craiova, numai că patronii respectivi n-au fost atât de prevăzători încât să se pună bine cu Puterea de la poalele stadionului, deci n-au fost salvaţi. Reînvierea cuplajelor bucureştene e motivată de exodul datornicilor privilegiaţi din fotbalul românesc, dar vor veni, probabil, vremuri în care întreaga etapă va fi condensată. Toate cele nouă partide se vor juca pe Naţional Arena, pe durata unei singure întâlniri, după principiile fotbalului de maidan: zece minute sau 2-0, la trei cornere careu. Din acest trial, selecţionerul îşi va putea extrage ceata de voinici cu care vom pierde mai rapid decât în anii ’70 şansele la calificare.

Peste cazanul în care bolboroseşte ciorba săracilor pluteşte aburul lipicios al simulacrului. Asemenea afaceristului de bloc care îşi ia în leasing maşină scumpă, dar nu plăteşte chiria locuinţei, tot ce au făcut aceşti oameni a fost să existe la televizor, bătătorind pământul pe mormântul propriilor cluburi. Termitele profesioniste au preluat patrimonii şi active, datoriile fiindu-i lăsate statului. S-au cumpărat şi vândut jucători, uneori prin semnături trase la copiator, pentru că acolo existau comisioane şi sume ce nu puteau fi lesne controlate. Când vine însă vorba despre achitarea chiriilor, a taxelor ori a impozitelor, se lasă tăcerea, se sting nocturne, se golesc birouri.

Ca plătitor de taxe, nu vreau să sponsorizez această veşnică fugă de la locul faptei, nici finul şantaj prin care FRF şi LPF îşi reafirmă puterea. Dacă eu am datorii de orice fel în urmă, chiar şi o amendă pentru parcare ilegală neachitată, vine un moment în care nu mai pot cumpăra nimic până nu reglez situaţia. Aşa trebuie să se întâmple acum şi cu aceşti creatori de găuri negre. Ei nu trebuie lăsaţi să joace nicăieri, nici pe stadionul Astra, nici pe Naţional Arena, până nu prestează corespunzător la Fisc sau pe unde şi-au mai lăsat datoriile.

Respect, fetelor!

Pariez că echipa feminină de fotbal a Statelor Unite ar face să pară orice formaţie din Liga 1 drept o grupă de copilaşi ieşiţi la cules de muşeţel. Îmi imaginez, de pildă, un duel între Alex Morgan şi Cristi Tănase. În afara faptului că Dodel n-ar reuşi s-o agaţe pe americancă – luaţi cuvântul şi la modul propriu, şi la cel figurat -, la următorul contact ar deveni una cu reclamele. Nu e vorba de statură, ci, după cum spun fotbaliştii, de „cum stai în ghete”.

Mai e ceva în jocul fetelor: o ambiţie concentrată asupra ţelului, dar care nu duce la orbire, ci la găsirea altor căi. Precum ştiţi, când o femeie îşi pune ceva în minte, până la urmă îl va face, fără să-ţi dai seama exact cum. Nu am văzut trageri de timp şi aproape deloc de tricouri, nu au fost faulturi oribile, nici simulări. Aici poate e şi meritul celor care s-au gândit să pună ca arbitri tot femei, imposibil de păcălit de către congenere.

În ultimul minut al prelungirilor, la scorul de 2-2, americanca Abby Wambach a ratat o ocazie imensă, de la 6 metri de poartă. N-a blestemat, nu şi-a ridicat ochii spre cer, n-a urlat la coechipiera care i-a centrat din partea dreaptă, reproşându-i că pasa ar fi fost prea sus ori prea la stânga. Nu, lucru uluitor în asemenea circumstanţe, a zâmbit.

Domnilor, mi-e teamă că, traşi de resortul împlinirilor cu orice preţ, am uitat exact esenţialul. Dincolo de finalizări (aţi văzut golul superb din finala mică al Mariei Hammarström?), de incredibilele recorduri şi „fapte de arme” (nipona Homare Sawa a debutat în prima ligă niponă la 12 ani, marcând în primul meci la naţională, la 15 ani, patru goluri), zâmbetul acesta înseamnă sport.

Domnul Radu Cosaşu scrie că nu prizează rugby-ul şi boxul feminin, practicantele părând pur şi simplu dizgraţioase. Eu aş zice să le dăm puţin timp (oricum şi-l vor lua), căci ideea, la fel ca în cazul fotbalului, nu e cum se adaptează fetele acestor discipline, ci cum le vor transforma. În plus, piatra de încercare e alta. De-abia aştept să le văd bine instalate pe acel tron rezervat până acum urmaşilor de sex masculin: scaunul pilotului. Până acum, cele cinci reprezentante ale sexului frumos care au concurat în Formula 1 au obţinut împreună doar jumătate de punct. Mi-e teamă însă că asta a fost doar sondarea apei cu degetele, ştiut fiind faptul că urmaşele Evei nu se azvârl cu capul înainte, nici în amor, nici în alte forme de război.

Aşa cum s-au prefăcut decenii la rând că nu ştiu ce-i aia ofsaidul, vor recupera în 10-15 ani mai bine de un secol de recluziune pe locul din dreapta. Ne vor depăşi, mergând, culmea!, mai încet decât noi şi în acest timp nu vor arde nici mâncarea.

Golul Mariei Hammarström din finala mică

Golul dat de Homare Sawa în finală.

Aşteptându-l pe Messi

Dacă FRF ar organiza o căsătorie, mireasa nici n-ar mai trebui furată, căci mirele s-ar întâlni cu ea tocmai la Nunta de Aur. Dacă ar pregăti lansarea unei navete spaţiale, aceasta ar fi aşezată cu vârful în jos. Presupunând totuşi că situaţia s-ar remedia în timpul numărătorii inverse, imediat după aprinderea cu torţa a motoarelor, din mijlocul organizatorilor s-ar auzi un urlet: „Băăă, am uitat să le dăm băieţilor sacoşa cu sandvişuri!”.

Da, Naţional Arena este un important şi necesar pas înainte, ţinând cont că meciul lui Bute a fost organizat într-un borcan, iar concertele se ţin la Sala Palatului, unde basul vibrează ca bormaşina vecinului. Românii s-au săturat însă ca orice lucru firesc să le fie prezentat drept un cadou zvârlit din milă, purtând la vedere semnătura unui ctitor. De aceea, e bine ca şi primarul general, şi Mircea Sandu să ştie: de se vor tăia panglici, printre artificii şi urşi dansatori, de se vor recita poezii la centru, huiduielile încasate de Elena Udrea la Romexpo vor fi, prin comparaţie, un strănut.

Asta înseamnă organizarea făcută pe cel din urmă centimetru al ultimei sute de metri. Când s-a lansat fan clubul echipei naţionale (de fapt, un fel de „fun club”), conferinţa de presă a semănat cu o petrecere-surpriză pentru nepoţii lui Mircea Sandu, la care au fost aduşi „domnii de la Holograf şi domnii Răzvan şi Dani”. „Toate acuzaţiile care s-au adus şi se vor mai aduce vor trebui dovedite”, aşa stă scris în comunicatul prin care, culmea!, FRF îşi cere scuze publicului pentru proasta organizare. E de parcă naşul mare s-ar afla în proces cu invitaţii, prezentaţi ca nişte cârcotaşi profesionişti, cu plicuri prea subţiri. Or, lucrurile sunt simple, numai nepricepuţii le complică. Avem un stadion, unde omul vrea să stea alături de prieteni sau de rude. Pentru asta, nu e suficient să cumpere bilete, ci trebuie să dea mailuri, să se agite, să dovedească, să solicite, să precizeze. Se întâmplă de parcă FRF organizează o ediţie festivă a emisiunii „Surprize, surprize”, cu familii reunite în mod neaşteptat, în minutul 90+34. Spectatorii vor face valuri pe toată durata partidei, strigând însă nu „Hai România!”, ci „Violetooo, unde eşti?” sau „Gică, mă vezi prin binoclu?”.

Ce aşteaptă, de fapt, spectatorii? În principiu, să-l vadă pe Messi, fiind convinşi că pe Tănase vor mai avea ghinionul să-l urmărească. Or, taman asta e marea incertitudine printre atâtea false certitudini ale unui preşedinte depăşit. Dacă pe 10 august Lionel va fi absent, Mircea Sandu, în afara faptului că ar anunţa o economie de 200.000 euro, i-ar trage de urechi pe plătitori: „De ce n-aţi trimis mailuri în care să ne spuneţi că-l vreţi pe Messi?”.

Zilnic picăm „Bacul”

perla2 Fiecare sesiune de bacalaureat e urmată de şuvoiul „perlelor”. Timp de câteva zile, se râde superior pe baza acestora, ca formă de distracţie în faţa unui diagnostic sever. Există și site-uri unde acestea sunt antologate pentru vremurile ce vor veni.

Anul acesta, la limba română a fost următoarea temă: „Scrie un text de tip argumentativ de 15-30 rânduri despre cunoaşterea de sine, pornind de la ideile sugerate de afirmaţia lui Nichita Stănescu: «A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă»”. Continue reading →