Semnătura lui Federer

Reverul acela tăiat, ce minune de manufactură în domeniul sportiv!

Să fii inimitabil şi, făcând ceea ce alţii nu pot, să rămâi mereu imprevizibil: câţi sportivi au reuşit aceasta? Vă amintiţi, probabil, saltul lui Michael Jordan din buchetul de jucători, asemănător cu cel al unui delfin ţâşnind din apă, şi incredibila încremenire aeriană care-i urma. Sau pasa lui Earvin Johnson, înaintea căreia nicio moleculă din corpul artistului nu anunţa direcţia voiajului. „Magic” se uita către Pacific, picioarele plecau spre Montreal, dar portocala de piele era deja-n Canare.

Din cartea de unicate a sportului am mai putea aminti driblingul scurt al lui Hagi, ce reteza din tors adversarul, transformându-l în stâlpişor de parcare. Urma demarajul la capătul căruia se zbătea, ca la un buzdugan cu bilă, ameninţarea unui şut mortal. Balistica, ştiinţă indispensabilă cuceririi de cetăţi, nu poate lămuri nici astăzi misterul şuturilor folha seca ale brazilienilor, aşa cum, atunci când pilota Senna, multe legi ale mecanicii strigau după erate. Jeremy Clarkson a observat asta: chiar şi pe liniile drepte, monopostul Lotus al lui Ayrton de la mijlocul anilor ’80 tresărea la limita aderenţei, ca o fiinţă scuturată de fiorii apropierii de limită.

Federer ne va lăsa acest rever tăiat, în ultimul timp o suliţă îndreptată înduioşător spre burta unor blindate. De-a lungul vremii, traiectoria i s-a mai ascuţit, aşa cum se întâmplă cu şira animalelor silite să se adapteze la viteză. Despre tehnologia de realizare există o întreagă literatură inginerească, mici tratate de biomecanică, explicaţii cu unghiuri de 90 de grade în curbura cotului şi aliniamente geometrice între umeri şi şold. Ca buni nespecialişti ce suntem, să notăm doar eleganţa impecabilă a executantului, care parcă şlefuieşte o carenă de navă cu dosul rachetei. De aici şi mişcarea calmă a mingii, în care aceasta, deşi în timpul orelor de serviciu, se mai poate zgâi la oameni ori la micul dezastru al unui pahar răsturnat.

Putem asemăna tenisul cu un joc al seducţiei: dacă elementul masculin (lovitura cu efect ascendent) încearcă, atacă, invadează, cel feminin amână, se piteşte după perdele, arome sau coafuri, purtătoarea se mai lasă văzută din spatele unui văl, apoi, în timp, cedează ori dispare. S-a întâmplat în tenisul de masă, se va întâmpla şi în cel de câmp. Reverul tăiat al lui Federer e una din ultimele flori pe care sportul şi le mai agaţă la butonieră. Priviţi-l bine: semnătura a ajuns la una din ultimele volute, apoi va veni vremea ştampilelor.

Circul organizat pe banii noştri

FRF, ca stat în stat, e greu de controlat fiscal. Dar cluburile de fotbal?

Simptomul cel mai clar: orice ieşire a echipelor româneşti în Europa e tragică. Echipe de tradiţie fentează, sub diferite forme şi către diferiţi beneficiari, plăţile. În ultimele patru ediţii de campionat, clasamentul a fost stabilit la masa verde. Arbitrajele sunt la pământ şi buletinul medical ar putea continua la nesfârşit. Mai întunecat decât prezentul e doar viitorul.

Deocamdată, soluţia judecării cazurilor Timişoara şi Bistriţa de către TAS este perfectă pentru Sandu şi Dragomir, aceşti aşi ai amânărilor în propriul beneficiu. Ultimului i-a oferit şansa de a-şi juca rolul de apărător al echipelor incriminate, pentru a spune apoi: „Am încercat, dar nu s-a putut”. Lui Mircea Sandu i-a dat ocazia de a-şi reafirma puterea, spălându-se în acelaşi timp pe mâini. Spre deosebire însă de Naş, care e un iluzionist, Dragomir este un echilibrist. Puterea sa nu vine din sferele înalte, ci e condiţionată de capacitatea de a mulţumi o majoritate mereu volatilă, în care alianţele se fac şi se desfac iute. De aceea, armata de jurişti cu care se laudă veghează la aplicarea perfectă a unor legi vagi, proaste, incomplete.

Un manager bun ar fi sesizat că licitaţia de acum trei ani s-a sprijinit pe o bulă şi ar fi încercat să crească valoarea reală a produsului, care acum rezistă doar prin tragicele scălâmbăieli ale clovnilor. Dragomir mai are însă o problemă. Mare. Dacă Timişoara şi Craiova dispar din Liga 1, aproape un sfert dintre iubitorii de fotbal din România îşi vor diminua drastic interesul pentru competiţie. Astfel, orice manager de post TV interesat să cumpere restul pachetelor va aştepta să vadă mai întâi cât de vandabil e produsul. Fără o nouă bulă, defilarea gnomilor pe micile ecrane, unde îşi exhibă cocoaşele şi bubele, va deveni insuficientă pentru captivarea maselor.

Un lucru important a trecut însă neobservat în tămbălăul ultimelor zile: în CEx se votase ca datoriile cluburilor la stat să nu constituie un motiv pentru neacordarea licenţei. Dacă, în cazul FRF, un control în adevăratul sens al cuvântului e foarte dificil, cluburile româneşti trebuie să respecte legislaţia naţională. Minciuna dragomiriană – „Fotbalul e singurul lucru care mai merge în ţara asta” – se susţine doar graţie unei anomalii: instituţiile fiscale nu intervin şi nu sancţionează, din interese electorale. Într-o ţară în care omul de pe stradă e jupuit de toate pieile, cele mai multe cluburi au datorii imense neachitate. Dacă această minciună va fi girată în continuare de către guvernanţi, însănătoşirea fotbalului – şi, poate, chiar a statului – va fi imposibilă.

P.S. Prieteni, cartea “Câteva sfârşituri de lume” este în librării. Ea poate fi comandată, şi e valabil şi pentru cei din afara ţării, de AICI. Ea mai este disponibilă AICI, cu 35% reducere. Librarie.net livrează şi în afara ţării, cu plata prin carte de credit sau PayPal (detaliile aflându-se AICI). Cartea mai poate fi cumpărată de către cei aflaţi pe teritoriul ţării de AICI (cu 10% reducere), AICI (cu 10% reducere), AICI, AICI şi AICI.

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu from billy boy on Vimeo.

Delete Mircea Sandu!

Sub conducerea sa, vom ajunge nu în urna a şasea, ci în recycle bin.

După două decenii în care, la adăpostul Generaţiei de Aur, s-a odihnit neobosit, preşedintele FRF a început să caute soluţii, cu piept bombat şi voce răsunătoare. Caraghioslâcul absolut îl reprezintă scrisoarea adresată federaţiilor din Spania şi Olanda, prin care solicită specialişti în fotbalul juvenil. Or, a-i aduce de-abia acum e ca şi cum ai angaja guvernante la casa de corecţie sau paznici într-un magazin golit de hoţi. În plus, orice program antivirus rulat acum va anunţa instantaneu că primul troian cuibărit în sistem e însuşi preşedintele FRF.

Sub conducerea celui care astăzi tună şi fulgeră, fotbalul românesc a ajuns o glumă pe tot mapamondul. În America de Sud, singura şansă de a învinge pe cineva era să căutăm un trib amazonian pentru care atingerea obiectului sferic din piele aduce şapte ani de ghinion şi să-l iniţiem în tainele dansului ritualic în jurul propriului portar. Acolo, magul Zicu putea să fie uns cu ulei şi dat în grijă fecioarelor din trib, iar victoria nu ne-ar fi costat decât nişte mărgele şi ghiuluri.

În scurt timp, selecţionata noastră va fi ofertantă numai pentru inaugurări de showroom-uri auto, botezuri, evenimente caritabile, petreceri de pensionare în ţările avansate. „Domnule Svensson, pentru cei 47 de ani petrecuţi în cadrul firmei noastre, v-am pregătit un ceas, o stropitoare şi … o miuţă cu naţionala României!!!”. Metoda ar mai aduce un ban la buget, căci în curând doar concernele producătoare de medicamente ar mai putea fi interesate să sponsorizeze naţionala. Parcă văd reclama: „Echipa României, somniferul numărul 1 în lume. Nu provoacă dependenţă, nici efecte adverse, după cinci minute căscatul e garantat”.

Ultima găselniţă mirceasandiană pentru a crea iluzia seriozităţii şi a reconstrucţiei este obiectivul pe termen foarte lung. Hagi ar fi avut ca obiectiv calificarea la Euro 2016. De ce nu la Euro 2032? Am fi câştigat timp pentru organizarea de trialuri în maternităţi şi în băncile de spermă, în scopul identificării viitorilor titulari. Sau poate, cine ştie?, aşteptăm să se inventeze călătoria în timp, iar „Dom’ profesor” Mircea Rădulescu să fie trimis în 2072 să culeagă informaţii despre fotbalul din Faroe.

Obiectivul numărul 1 al fotbalului românesc e însă unul pe termen foarte scurt: organizarea unui meci de retragere pentru cuplul Mircea Sandu – Dumitru Dragomir. Ceilalţi farsori cocoţaţi în conducerile cluburilor măcar se falimentează singuri, cei doi o fac cu întreg fotbalul, folosind cu profesionalism acel amestec de nepricepere, dezinteres şi rea voinţă specific marilor distrugători.

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu from billy boy on Vimeo.

Cartea poate fi găsită în librăriile clasice sau în cele online, de pildă AICI (unde poate fi comandată prin poştă şi din afara României), AICI (cu 25% reducere), AICI (10% reducere) sau AICI (10% reducere).

Jurnal latinoamerican

„Decolăm. Încercând să ne arate driblingul la care lucrează de cinci ani, Surdu se rătăceşte prin avion. Noi, veteranii, punem pariuri care e Matei, care-i Antal şi care-i Ţucudean, apoi jucăm fazan pe antrenori. Când ajungem la S, după vreo treizeci de nume, nea Emil ne face semne disperate, dar nu-l băgăm în seamă, fiind convinşi că repetă câteva indicaţii de pe margine.

În sfârşit, aterizăm şi mai facem o dată cunoştinţă între noi. Genială ideea de a mări forţa grupului prin prinderea pe piept a unor etichete cu numele fiecăruia! Luăm însă din greşeală în autocar doi băieţi de la bagaje. Nea Fane Iovan a fost foarte supărat, mai ales că timp de o oră le-a explicat schemele sale şi era încântat că băieţii îl aprobau. Brazilia e cu şase ore în urmă şi diferenţa de fus orar ne-a zăpăcit, doar Tănase se simte perfect, zicând că a reintrat pe bioritmul lui obişnuit. Pentru a mai prinde curaj, ne găsim porecle braziliene: Giurginho, Orosinho, Zico, ceea ce iar aduce confuzie în cadrul lotului.

Vin veşti proaspete din ţară. Bölöni n-a răspuns la bipul primit de pe număr ascuns de la Mircea Sandu, deci nu e interesat de naţională. De-abia aşteptăm să ştim care va fi noul selecţioner, mai ales că nea Fane şi nea Emil se ceartă care să iasă la margine în timpul meciurilor, să gesticuleze şi să urle către jucători. Cum niciunul nu cedează, antrenamentul oficial seamănă cu un concert Paraziţii. Exersăm totuşi câteva scheme viclene: mişcarea mingii la lovitura indirectă, degajarea, autul cu elan. Ciprian insistă că trebuie să fim un grup unit, deci profităm de repetiţia formării zidului pentru a lega noi şi noi prietenii. Nea Emil şi nea Fane vor să procedeze ca în fotbalul american: unul să antreneze apărarea, celălalt atacul. Din păcate, amândoi aleg defensiva, ceea ce e bine doar pentru Ciprian, care primeşte mai multă libertate şi dreptul de a posta pe Facebook în timpul partidei.

La plimbarea prin oraş, oamenii se apropie, ne dau bani, ne consolează, ne roagă să-i fotografiem. Încingem un 5 contra 2 cu doi copii, dar nu reuşim să le luăm mingea, apoi o miuţă cu câţiva pensionari supraponderali, miza fiind ca învinşii să-i care pe învingători în cârcă până la bere. Doctorul e supărat: după meci, tot lotul acuză dureri de spate. În cantonament, noi, veteranii, ne distrăm cu vechiul nostru joc: cine găseşte cea mai bună metodă de a fenta convocarea. Câştig eu, cu ideea de a-mi trece în dosarul de contacte FRF numărul lui Răzvan.

Dragă jurnalule, te las acum, căci suntem în tunel şi se trag la sorţi cine va primi tricoul lui Ronaldo şi care sunt cei trei care-l vor ţine pe Robinho. Pe curând!”.

P.S. Prieteni, cartea „Câteva sfârşituri de lume” este în librării. Ea poate fi comandată, şi e valabil şi pentru cei din afara ţării, de AICI. Pentru cei din România este disponibilă AICI (cu 25% reducere), AICI (cu 20% reducere), AICI (cu 10% reducere), AICI, AICI şi AICI. Dacă primul tiraj – care a fost, din câte ştiu, de 1.500 de bucăţi – se va vinde, cu siguranţă se vor mai trage câteva mii. V-am spus, prindeţi-o că zboară!

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu from billy boy on Vimeo.

Oamenii vorbelor

Aşa au distrus Dragomir şi Sandu fotbalul românesc: făcându-se că fac.

„De patru ani, clasamentul Ligii 1 se stabileşte în şedinţe”. Ştirea Gazetei ar trebui să ne sune în urechi, nu acele şiruri de vorbe mari, interminabile, de la televizor. Iată-i pe toţi conducătorii şi patronii din fotbal în faţa diagnosticului: i-au vrut pe Dragomir şi pe Sandu, s-au înfoiat ca nişte netoţi să apară la televizor pentru a-şi prezenta complexele personalităţi, în curând diagnosticul le va apărea în faţa ochilor: au votat zonele întunecate şi tulburi de pe radiografie.

Acum trei ani, RCS-RDS a avut interesul clar de a câştiga o piaţă în formare şi a dat de zece ori mai mult faţă de cât făcea fotbalul românesc. Pentru nişte oameni inteligenţi, care ar fi judecat în context, acela ar fi fost un semnal de alarmă. Nici măcar acum însă, când această bluză second-hand, trăsnind a detergent ieftin, a rămas în raft, aceşti oameni nu înţeleg că şi-au îngropat propria afacere. Un fotbal tumoral, cu zone de umbră, nu interesează pe nimeni decât dacă e gratis. Or, gratis sunt pliantele acelea pe care, după ce le primeşti, le arunci imediat la coş. Pe orice piaţă, marea probă este de a crea un produs vandabil, nu un breloc cu luminiţe.

Dorinel Munteanu cere un salariu triplu, „de Bundesliga”, pentru a continua cu Oţelul? Bine face. A câştigat un campionat cu o echipă pe care a tras-o după el, pe care a hrănit-o din nebunia lui, cu jucători reinventaţi de el. Faptele, nu vorbele, l-au făcut campion. Căci ce uşor e să creşti valoarea unui jucător din vorbe şi astfel să-l distrugi! Vă dau un singur exemplu, declaraţia lui Dragomir: „Ăsta, Gardoş, e mai bun decât ambii fundaşi centrali de la Manchester United. Dacă îl ia Manchester United, face carieră mondială. Deşi eu aş vrea ca fotbaliştii de valoare sa rămână la mine în ţară”.

Vine meciul cu Bosnia şi auzim alte vorbe: „patriotism”, „determinare”, „umpleţi tribunele!”, „ultima şansă”, deşi cu toţii ştim că ultima şansă e de mult dusă. Distrus cu pricepere, gospodărit de termite, sportul care până nu demult umplea stadioane mai are cât să umple o groapă. După înhumare, Sandu, Dragomir şi suitele lor se vor retrage în castele şi comisii, iar Gardoş va cunoaşte o carieră mondială cu Steaua prin grupele Europa League, căci niciun club mare nu e interesat de fotbalişti care nu s-au călit în campionate tari. Doar Dorinel Munteanu, cel întemeiat pe fapte, va avea la un moment dat salariu de Bundesliga pentru simplul motiv că va antrena în Bundesliga.

P.S. Cei care doresc să cumpere cartea mea, „Câteva sfârşituri de lume”, apărută în colecţia Râsul Lumii de la editura Humanitas, pot face asta direct AICI. Mai mult, ea se comercializează şi prin eMag.ro, via Libris S.R.L., cu o reducere de 20 la sută, adică la 21,6 RON, pentru cei aflaţi pe teritoriul ţării. AICI.

Omul care n-a fost aici

Să-l condamnăm pe Chivu? Ar fi o nedreptate. În spatele acestei maladii de absenţe, retrageri, dezertări şi pitulări se află o veşnică şi prea puţin utilă prezenţă. Fotbaliştii şi antrenorii naţionalei, mai buni sau mai răi, au făcut ce-au putut. Au jucat, au îndurat glume şi huiduieli, au suferit la acestea, au fost schimbaţi ori s-au retras. Înainte însă de a-l judeca pe cei de pe punte, ar trebui să-l căutăm pe amiralul care stă ascuns în cabină.

Cu un conducător care se transformă periodic într-o abstracţie, o echipă naţională nu se poate, în timp, decât abstractiza. Or, Mircea Sandu este un preşedinte care şi-a asumat o singură misiune: de a fi reales de către cei pe care el i-a selectat în acest scop, al veşnicei reconfirmări. A fost omul potrivit doar să creeze senzaţia că se potriveşte unui loc pe care nu-l poate sfinţi. Aşa arată omnipotenţa celui nevrednic, nu face mare lucru într-un mod perfect. Mereu mi-a amintit de personajul lui Kevin Spacey din „Suspecţi de serviciu”: un om dirijând abil evenimentele din mijlocul lor, alunecând însă dibaci când treaba se împute, pentru a dispărea la momentul oportun.

Un conducător? Nu, un etern locţiitor, căci ajunge unde şi-a propus ţinându-i în loc pe ceilalţi. Gluma a devenit macabră atunci când toată suflarea fotbalistică a unui neam obsedat de ideea de a avea un compatriot în Olimp s-a bucurat la alegerea sa într-un comitet al puterii. Din acel moment, Naşul s-a înconjurat de un strat vâscos de mister, gros ca magiunul, din miezul căruia ne făcea cu ochiul: „Sunt aici şi fac multe pentru România, dar nu vă pot spune ce”. Adevărul e însă altul: echipa naţională a făcut mult mai mult pentru Mircea Sandu decât invers, fiind trambulina care, după ce l-a propulsat în sferele propuse, a rămas să vibreze inutilă peste băltoacă. Rolul şefului FRF nu era de a pune o pilă pentru fotbalul românesc la UEFA, ci de a construi, în 20 de ani, un fotbal care să nu aibă nevoie de pile.

Spre deosebire de cea a căpitanului din teren, scrisoarea deschisă a domnului Sandu adresată publicului român va rămâne mereu o foaie albă, iar dacă o va scrie vreodată, probabil va pune pe altcineva să o semneze. De aceea, aştept cu nerăbdare meciul său de retragere din sălile de şedinţe pe care le-a umplut exemplar. Mircea Sandu merită un stadion gol de recunoştinţă şi-l va avea, căci tribunele noii arene nu se vor umple prea curând la meciurile naţionalei, dacă vom mai strânge vreodată una.

P.S. Domnul Mircea Sandu îmi dedică un scurt drept la replică aici. Îi dau dreptate: pentru a-i egala performanţele manageriale, ar trebui ca timp de zece vieţi să nu scriu o literă. În rest, fără niciun strop de ironie, îi doresc Domniei Sale multă sănătate.

P.P.S. Dragi prieteni, sâmbătă, 28 mai, ora 15:00, vă invit la lansarea cărţii mele, intitulată “Câteva sfârşituri de lume”. Festivitatea va avea loc la standul Editurii Humanitas de la Bookfest. Vă aştept!

„Câteva sfârşituri de lume”, o carte de Adrian Georgescu