Când crezi că l-ai bătut pe Djokovici, el deja face primul pas spre a te învinge.

 Era 5-3 şi 40-15 pentru Federer în setul decisiv din semifinala US Open, când Roger se pregătea să servească pentru meci. Djokovici a străbătut spaţiul plin cu aplauzele dedicate elveţianului, cu o grimasă pe chip care spunea: „O secundă şi vă răspund”. Chiar şi sistemul HD a avut probleme în a reda clar returul câştigător care a urmat.

Meciul se ţinea în continuare de un fir de păr, dar sârbul a făcut în continuare nonşalant şi ireverenţios echilibristică de-a lungul lui. A urmat gestul de imperator: „Iată cine sint eu. Voi, toţi cei de-aici, inclusiv cel din partea cealaltă a fileului, îmi aparţineţi”. Cu doi ani în urmă, Federer l-ar fi învins cu 3-0 şi niciun muşchi de pe figura elveţianului n-ar fi tresărit. În 2011, anul pe care tenisul îl va trece în calendare drept al lui Djokovici, lucrurile s-au schimbat. Pe teren, în acele momente, erau un jucător aproape cîştigător şi unul deja cîştigător.

Şi finala a arătat că nu doar în fotbal 2-0 este un scor periculos, dacă joci cu Novak. În primul set, condus cu acest scor, sârbul a luat şase game-uri la rând, dând senzaţia că dacă setul avea 17, le-ar fi înşirat fără probleme. De fapt, nu există scor liniştitor cu el, nici când înalţi trofeul nu poţi fi sigur că sârbul nu se va înălţa dinăuntru, cu capacul pe creştet, pentru a trânti un smash câştigător. De pildă, în meci, de patru ori Nadal a reuşit break-ul, de patru ori Novak l-a recuperat.

În setul final, din momentul în care s-a ridicat de pe salteaua pe care medicul îl frământase timp de câteva minute pentru durerile de spate, Djokovici a jucat cel mai simplu tenis posibil. Cuvântul „jucat”, deşi unul dintre puţinele pe care limba română le asociază sportului, nu este de data aceasta exact. N-a mai fost pic de joacă acolo, ci geometrie aplicată pe dreptunghiul albastru, făcând din tenis o artă precisă. Era ca şi cum concluzia ar fi fost deja scrisă pe tabela de marcaj, iar tot ce făcea el pe teren era să afle cea mai scurtă şi riguroasă cale de a ajunge acolo. În timp ce Nadal, scos din ritm, se stingea printre icnete, Nole se afla la intersecţia tuturor bisectoarelor, medianelor, mediatoarelor şi ale altor drepte inventate pe loc.

Aici se află, dincolo de cele tehnice, secretul lui Djokovici. El nu se agaţă de puncte, ci le revendică din start ca fiind ale lui. Adversarul poate lua o parte, însă numai pentru că el îşi permite luxul odihnei. Lucrul acesta a fost spus, mai simplu şi mai frumos, de către însuşi omul pe care Nole l-a învins anul acesta de şase ori din şase meciuri, detronându-l din postura de lider al clasamentului ATP: Rafael Nadal. „Forehand-ul lui nu e mai ucigător ca înainte. Nici reverul nu este. Serviciul e acelaşi. Are însă, în fiecare moment, suficientă încredere în sine, ceea ce îi permite să creadă şi în următoarea minge”. 

Ceva a trecut prea repede pe lângă noi în ultimele zile: crampele lui Rafael Nadal, manifestate la o conferinţă de presă. A spus doar: „Domnilor, …” şi s-a scufundat încet sub masă.

Se vorbeşte deja despre substanţe interzise ca fiind o cauză a acestor crampe mult mai probabilă decât efortul fizic, cu acea certitudine pe care numai detaşarea o poate oferi. La fel de uşor, scurtând distanţa dintre „posibil” şi „probabil” până când ajungem la „evident”, se poate vorbi despre orice: de fleacul cuceririi unui vârf muntos, de legăturile unui atlet cu lumea pariurilor, de banalitatea zborului cu schiurile.

Dar sportul e greu, numai campionii, asemenea marilor artişti, au darul de a face ca eforturile lor să pară uşoare. Îmi amintesc de poza celebră a lui Stirling Moss, purtând pe chip, în jurul urmelor albe lăsate de ochelarii pe care tocmai şi-i scosese, praful întunecat strâns în cursă. Citeai pe acea efigie toţi kilometrii lăsaţi în urmă, cele patru locuri doi obţinute în clasamentele de sfârşit de an ale Formulei 1, poate chiar şi absenţa titlului de campion, pe care pilotul britanic nu a considerat niciodată necesar să-l obţină cu orice preţ. În poză, Moss zâmbea, asemenea unui Mickey Mouse îmbrăcat în combinezon, care se aşază într-o bombă pe roţi ca în cel mai sigur adăpost de pe Pământ.

Un alt episod care ne arată ce este sportul s-a petrecut tot la o conferinţă de presă, după MP de la Imola din 2000. Atunci, Michael Schumacher tocmai depăşise recordul de victorii al lui Senna şi, întrebat dacă aceste recorduri înseamnă mult pentru el, a izbucnit în plâns. A spus doar: „Da, înseamnă mult pentru mine”.

Şi ce înseamnă? N-o vom şti niciodată, sunt lucruri care nu se pot împărtăşi. În rarele momente când avem dovezi despre cât de perisabili sunt, de fapt, aceşti oameni, o imagine încetează să valoreze cât o mie de cuvinte: ea face exact cât absenţa lor deplină. Întrebarea este dacă, pentru noi, cei dopaţi numai cu virusul îndoielii, aceste recorduri şi aceste imagini mai înseamnă ceva.

Avem spectacol în Formula 1. Daţi-mi totuşi voie să fiu cârcotaş :) .

La Cupa Mondială de snooker pe echipe, pentru prima oară în istoria competiţiei, colegii au avut voie să comunice între ei în timpul partidelor. Chestiunea a adus o boare de firesc în acest sport destul de încremenit în formă. Uneori, când coechipierii dădeau ocol mesei şi se aplecau să vadă configuraţiile şi unghiurile, aveai senzaţia că erau doi vecini ce repară o maşină, parcă sfătuindu-se dacă buba este la carburator ori la bujii.

Aici reapare mai vechea întrebare: cât se poate înnoi un sport, astfel încât să devină mai spectaculos, dar să nu i se distrugă substanţa? Am putea avea fotbal fără ofsaid? Da, însă n-ar mai fi fotbal. Pentru unele discipline e imposibilă orice schimbare de regulament. De pildă, varianta Chess 960, inventată de Bobby Fischer, este dinamică şi interesantă, dar e numai o ramură a şahului, cea clasică urmând să rămână astfel şi peste un mileniu. La fel, cursele de alergare sau de aruncare a suliţei, luptele greco-romane, halterele. În alte discipline se poate umbla la „acordul fin” şi greu se poate nega că, de la introducerea coşului de trei puncte, baschetul a devenit mai interesant şi mai spectaculos.

Adoptarea, în Formula 1, a sistemului Drag Reduction System (care modifică, în zone şi condiţii prestabilite, înclinarea aripii din spate) a dinamizat competiţia, înlesnind depăşirile. Această măsură a ajutat pilotul aflat în urmă, defavorizat de turbulenţele stârnite de maşina în spatele căreia rula. Ca urmare, cred că în cursa de la Spa-Francorchamps de anul acesta au fost mai multe dublări decât într-un întreg sezon din deceniul trecut. Asemenea driblingului în fotbal, depăşirea ajunsese să fie ea însăşi depăşită. Pierdeai mai mult timp avântându-te pe lângă flancul maşinii din faţă, chinuindu-te să păcăleşti adversarul şi să-i răpeşti prim-planul. Paradoxal, erai mai rapid aşteptând, fie că era o intrare la boxe sau greşeala celuilalt.

Mă întreb totuşi dacă regula DRS-ului nu răpeşte ceva din măreţia depăşirii „fair and square”. În acest noian de lupte roată la roată, niciodată nu ştim cât din frumuseţea actului vine dinspre pilot şi cât îi aparţine maşinii. Din păcate, sugestia lui Jeremy Clarkson – „Eu i-aş plăti pe piloţi cu 20.000 de lire pe sezon, dar pentru fiecare depăşire le-aş acorda un bonus de un milion” – a fost considerată o glumă. Şi poate că nu era. Ar fi existat o premieră în F1: în loc să schimbi configuraţia maşinii, să umbli la setările pilotului, acel mecanism mereu ascuns privirii noastre, aflat şi el sub semnul vitezei, al consumului, al deteriorării.

P.S. Voi, dacă aţi putea, ce reguli aţi schimba şi în ce sport?

Să ataci: ce poate fi mai frumos în sport?

În vieţile noastre de suporteri, există o instituţie la fel de importantă ca echipa (ori jucătorul) cu care ţii. Este echipa care doar îţi place, dar care îţi place mult. Dacă de prima te-ai ataşat demult, din motive astăzi necunoscute,  dacă meciurile şi rezultatele ei te chinuiesc uneori ca o durere de măsele, cea de-a doua îţi oferă numai motive de bucurie. E ca un prieten cu care, totuşi, nu păstrezi legătura. Nu trebuie să te duci la ziua lui de naştere, nici măcar nu trebuie să-ţi aminteşti când este, între voi e doar plăcerea nedisimulată a întâlnirii din întâmplare.

În Anglia, de pildă, îmi place Wolverhampton. O echipă reconstruită din ţărână de Mick McCarthy şi readusă în Premier League în 2009, una din cele mai vechi ale fotbalului englezesc, deci ale lumii. De la mijloc în sus au fotbalişti uluitori: Steven Fletcher, Matt Jarvis, Jamie O’Hara, Kevin Doyle. Caz destul de rar în Premier League, cei mai buni fotbalişti ai echipei sunt britanici, într-o eră în care asta nu prea mai contează.

Când vine însă vorba de spectacol, îmi scot pălăria în faţa celor de la Villarreal, maiestăţile fotbalului ofensiv. Că au fost conduşi de Pellegrini, Valverde sau Garrido, fotbaliştii ăştia se află mereu în recreaţie. Dacă reuşesc să dea patru goluri, nu contează că primesc cinci. Nilmar, Cani şi Rossi parcă s-au născut într-o ambulanţă care gonea către careul advers. Niciodată nu ştii ce va face „Submarinul galben”, cu aceeaşi uşurinţă e capabil să se scufunde în clasament ori poate torpila Barcelona sau Realul.

În snooker, Jimmy White a pierdut toate cele şase finale de campionat mondial la care a participat, dar cînd este la masa de joc îţi vine să te ridici în picioare, înălţând şi paharul. Ca în filmele lui Sam Peckinpah, ştii că se va termina prost, căci Jimmy a făcut o artă din modurile imprevizibile în care poate eşua. În Formula 1, înaintea lui Senna, a fost Gilles Villeneuve, omul care putea depăşi pe oriunde, despre care marele Fangio a spus: „Nu concura să termine. Nu concura pentru puncte. Concura doar pentru a câştiga. Era mic ca statură, dar a fost un gigant”.

Există şi în fotbalul nostru o echipă pe care o consider nepieritoare, deşi de mult nu mai există: naţionala României. Nu-i vorba despre actuala, ci de selecţionata de la sfârşitul anilor ’70 şi începutul următorului deceniu. Cu Dobrin spre capătul carierei, cu Bölöni, Dudu Georgescu, Mircea Sandu, Dumitru, Crişan, Cămătaru, Marcel Răducanu, Iordănescu, Balaci. A fost o perioadă în care puteam da naţionale şi ţărilor care n-aveau fotbal, căci s-au rulat atunci echipe cu graţia specifică risipitorilor. S-au calificat undeva? Până la Euro’84, când deja mulţi dintre cei sus citaţi deja se retrăseseră, nu. Dar ce frumos jucau!