Unde se duc piloţii?

Nicicând pilotul nu pare mai viu decât la start. În miezul atâtor aparate care-l slujesc, la umbra fetelor ce-i poartă umbrela, împodobit cu logo-urile sponsorilor, a fost deseori asemuit cu un zeu. El e însă mai degrabă o potenţială victimă rituală, ascuns în ceea ce i-ar putea fi catafalc. Pilotul este mereu invizibil, o taină aflată pe cel mai scurt drum între punctele A şi B.

Fiecare centimetru pătrat de trup îi e ascuns, doar viziera căştii rămâne când şi când căscată, lăsând vederii nişte ochi privind spre nicăieri. Nu-l vedem decât la sfârşit, dacă ajunge acolo şi dacă avem răbdare să-l ascultăm, dar ce naiba să ne spună când vine din cea de-a patra dimensiune? Nici măcar din filmuleţele în care sunt prezentate mişcările tălpilor, sincronizate cu cele ale mâinilor pe volan sau de pe schimbătorul de viteze, nu-i putem înţelege meşteşugul. El pare un om-orchestră, dar e infinit mai mult, căci drumul, ploaia, vântul, temperatura sau ceilalţi îi schimbă mereu partitura. E un acrobat, dar unul care merge pe sârmă cu câte-o căldare de apă spânzurată de urechi, jonglând cu din ce în ce mai multe mingi, deasupra unei plase de siguranţă cât o batistă.

Aceşti oameni ne păcălesc continuu cu traiectoriile şi manifestările lor trase parcă la copiator, prin gesturile acelea de funcţionari cu care se decablează, cu care extrag volanul, ies din maşină şi-l aşază la loc, cu netezirea părului care urmează de fiecare dată după scoaterea căştii, cu gura de apă pe care o sorb în drum spre podium, de parcă s-ar îndrepta spre sala de şedinţe. Fac să pară totul uşor şi cursele nişte sisteme planetare funcţionând după legi precise, dar vin acele secunde în care motocicleta tresare ca ciupită de un bondar, iar cel care părea stăpân peste tot universul e aruncat în aer ca o păpuşă din câlţi. Vin acele secunde în care maşina se dezintegrează nefiresc, fragmentele strălucitoare se frâng ca nişte chipsuri, iar sute de mii de oameni pândesc un gest, unul cât de mic, de viaţă. Poate că atunci şi doar atunci se înregistrează mica lor victorie împotriva timpului, teribilul inamic pe care-l vânează constant, ştiind că niciodată nu-l vor supune, căci în acele clipe – o poate spune orice om care a asistat la un grav accident de curse -, timpul îşi suspendă activitatea şi trage cu coada ochiului către urmăritori.

Uneori mor, fără cuvinte memorabile sau gesturi de adio, întotdeauna transportaţi la spital, în mijlocul altor aparate care încearcă să-i întoarcă, numai că piloţii sunt mereu prea departe, puncte strălucitoare vibrând în interiorul unei cochilii sau pe greabănul unei motociclete, asemenea celor care se sting pe monitoarele de control.

Piţi, scoate-le zăbala!

Întinerirea echipei pe care o încearcă Victor Piţurcă e o măsură bună, dar riscul major este ca tinerii să se scufunde în acelaşi joc bătrânesc. Cum Torje reprezintă noul spirit al acestei echipe, sper ca el să fie şi un exemplu pentru ultimii veniţi, nu doar din punctul de vedere al jocului, ci şi al atitudinii sau al dorinţei de a îndrăzni.

De vreo zece ani ne luptăm pentru un prezent chinuit, până când echipele mai slab cotate ne iau suficiente puncte încât să intrăm în zona disperării. Să nu uităm însă un lucru: pe noi nu favoritele grupei ne-au lăsat acasă, ci tocmai aceste echipe teoretic mai slabe, pe care nu le-am învins. Şi nu le-am învins pentru că le-am atacat firav.

Ca o ironie a sorţii, mizăm continuu şi degeaba exact pe ceea ce-i lipseşte fotbalului românesc. Cheia de boltă a naţionalei sunt cei doi închizători, veşnic aşezaţi în linie, ca bodyguarzii de discotecă. Or, ultimul om care a stăpânit perfect acest post la echipa naţională a fost Dorinel Munteanu, în ultima parte a carierei sale. De atunci, în unsprezecele tricolor nu a mai existat un jucător cu viziune, inteligenţă şi capacitate de a lua decizii bune într-o zecime de secundă, în zona cea mai fierbinte a terenului. În fotbalul nostru, închizătorii încearcă să încurce puţin atacul advers, cu hărnicia omului care pune beţe în roate, şi de obicei operaţiunea le iese.

Nu există însă momente mai triste şi mai lipsite de viitor în jocul României decât cele care urmează după recuperarea mingii. De-abia atunci închizătorul ridică privirea, îl vede la trei metri pe colegul său de linie şi îi pasează. Urmează fie cinci triunghiuri de pase în faţa careului nostru, până ne decidem să avansăm, fie o lansare de fotbal american spre vârful ce aleargă cu limba scoasă către fundaşii adverşi mai bine poziţionaţi.

Două lucruri îi lipsesc de ani buni reprezentativei noastre: ştiinţa contraatacului, esenţială pentru o echipă predominant defensivă, şi şutul de la distanţă. Dacă Victor Piţurcă vrea o echipă rapidă, bine ar fi să dezlipească un închizător de strâmtoarea careului propriu, încurajându-l să avanseze! Costin Lazăr, care a reuşit meciuri bune în ultimul timp la PAOK Salonic, poate fi omul potrivit pentru treaba asta. Altfel, e ca şi cum i-ai pune unui cal rapid o şaretă de plumb, iar Daniel Niculae, de pildă, zburda-va degeaba ca Pegas Înaripatul spre o nouă sesiune de declaraţii de genul „Ne cerem scuze”, „Ne vom juca şansele până la capăt”, „Asta e!”.

Glonţul, boxul, bomba

Am transformat sportul-rege într-un război. Acum, începe numărătoarea victimelor.

Îngropat de tumultul mediatic al pumnului de la Ploieşti, un fapt. Patru cetăţeni sosiţi de la Craiova, care au afişat bannere lângă ieşirea din sediul DNA, au fost amendaţi şi urcaţi în dubă. Oamenii aveau a-i transmite ceva lui Mircea Sandu, dar n-au prea apucat. Se pare că în România metoda perfectă de a te face ascultat este boxul. Nu sportul în care avem un campion mondial, ale cărui meciuri nu pot fi văzute la televizor, ci instrumentul care se pune pe degete pentru a mări forţa loviturii.

Până la consumarea tuturor anchetelor, rămâne cum am stabilit. Moet Chandon este o echipă din Franţa. Tabloul despre care doamna şi domnul Avram vorbesc în stenograme este un răsărit de soare, cumpărat de la Neptun. Tipul care a lovit la Ploieşti, deşi a plecat din mijlocul nostru, nu ne reprezintă. Nouă ne-ar plăcea să fim sârbi. Cu ce şi, mai ales, de ce? În propria viziune idilică, suntem acei Martinovici care n-au avut şansa să fie acolo. Ne răcoreşte justiţia aplicată de altul, în ultimul moment, tocmai pentru că nu putem realiza nimic din ceea ce presupune un sistem. Forma noastră maximă de impotenţă în asta constă: pentru a da nişte pumni ne-am mai putea organiza, nu însă şi pentru educaţie, politică, justiţie, sport.

Bomba care să cureţe totul, pe care preşedintele FRF şi-o dorea încă de acum zece ani, există şi funcţionează. Nimic nu scindează mai bine în România decât fotbalul, unda sa de şoc se simte în tribune, la televizor, în întreg spaţiul public. Stadionul de fotbal a devenit teritoriul pe care se poate întâmpla orice, mai puţin fotbal. Am reuşit să facem din sportul-rege o activitate fără minge şi fără viitor, un pericol social cu din ce în ce mai multe scene de expunere, un fleac înfăşurat în vorbe şi păreri. Să recunoaştem însă: în aceste zile, nu doar Mircea Sandu se ascunde în spatele degetului median, al comisiiilor, al vorbelor. Toţi o facem. Ce este de apreciat la sârb, chiar mai mult decât reacţia rapidă, e faptul că după aceea, când toţi deveniseră masculi gureşi şi degrabă vărsători de sânge din fotoliu, n-a vorbit în mod public. N-a explicat, n-a dat interviuri şi sper să nici n-o facă, poate vom înţelege ceva mai mult din acest episod, care nu va fi ultimul.

„Putea fi mai rău”, răsuflăm uşuraţi. Galamaz vede, aude, merge. Tătăruşanu e bine. Boxul şi petarda au nimerit la fix, dar ne place să credem că glonţul a şuierat pe la ureche. Când va lovi în plin, îl vom ridica din iarbă şi, după o foarte lungă analiză, vom conchide că a pornit de nicăieri.

Finala se joacă mereu

Preliminariile au murit! Trăiască preliminariile!

În presă, există un titlu original, abil și inspirat: albanezii strigă că a venit clipa răzbunării pentru un 6-1 de acum patru ani. Interesant este că ai noștri nu strigă nimic pentru acel 1-1 cu care am început, la Piatra Neamț, actualele preliminarii, în urma căruia ne-am acontat biletele pentru rămas acasă.

Meciul cu Albania reprezintă adevărata finală, pentru că încununează efortul nostru constant de-a fi neputincioși. Să fim mândri și bucuroși că am ajuns aici! Sunt competiții onorabile – vezi „Dansez pentru tine” – în care duelurile urmărite cu sufletul la gură se poartă între cei din coadă. De aceea nici nu-mi pasă că, atunci când dumneavoastră veți citi aceste rânduri în varianta tipărită a Gazetei, meciul se va fi jucat. Când le scriu, în ciuda importanței sale capitale, nu se știe nici măcar dacă va fi televizat. Păcat!, e adevăratul meci al unei generații, tocmai pentru că este etern și n-are miză. Pe acestea, băieții știu să le joace perfect și sunt convins că vor fi spălat rușinea de-a fi fost, acum un an, egali cu albanezii și, de când se știu, contemporani cu ei înșiși. Vor sta din nou acasă cu onoare, acolo unde lumea bună a fotbalului joacă amicale cu DNA-ul.

De fapt, aceste preliminarii au fost doar o repetiție cu puțin public pentru următoarele, cele de la Euro 2016. Atunci, primele două clasate din fiecare grupă și echipa de pe locul trei cu cele mai multe puncte se vor califica direct, iar celelalte formații de pe locurile trei vor juca baraje. Dacă acum ar fi atunci, ne-am fi atins obiectivul, deci n-aș învinovăți echipa națională a României pentru eșec, ci timpul, care trage de el însuși când e vorba de jocul nostru. Cu frământările acestea naționaliste, poate vor exista totuși echipe mici, ale unor țări cu 14 locuitori, pe care România să le învingă fără emoții.

Dacă la Euro 2016 se vor califica 24 de formații, la Euro 2020, accesul la turneul final se va face probabil pe bază de invitații. Va trebui doar să ai o adresă validă de email (să zicem, mirceasandu_reales@frf.ro) și participi. Iar dacă nu, există speranțe că, în loc să mergem noi la turneul final, să vină el la noi. Cerințele sunt: două stadioane de 50.000 de locuri, trei cu 40.000 de locuri și patru cu 30.000 de locuri. Or, noi deja avem mai multe arene la standarde internaționale decât jucători la aceleași standarde, astfel încât Scorpions și Smokie au unde să cânte până la adânci bătrâneți.

Mutu cel cu două facultăți va fi atunci antrenor-jucător la națională, iar primul va avea, sper, înțelepciunea de a-i ierta celui de-al doilea micile escapade. Nici măcar finala cu Albania nu contează atât de mult: important e să rămânem egali cu noi înșine.

Steaua

Clubul din Ghencea a devenit o gaură neagră.

Noului antrenor i s-a găsit deja un supranume, în cazul de față „Iliesta”, semn că mașina care macină timp și oameni funcționează. În presă sunt zugrăvite atuurile sale – hotărâre, pragmatism, forță psihică -, ceea ce te face să crezi că, prin contrast, precedentul antrenor era o cârpă. Peste un număr de luni însă, din păcate, și Ilie Stan va fi făină.

Evident, era nevoie și de un „șoc la echipă”, procedeu asemănător cu acea formă disperată de reanimare cardiacă, în care se folosesc electrozi. Pacientul e zgâlțâit o dată, de două ori, în cel mai fericit caz sare în picioare cu ochii holbați și joacă două meciuri bine. Cluburile mari nu au însă nevoie de astfel de terapii. Acolo există planuri de afaceri, gândire managerială, structuri organizatorice. La filmulețe mobilizatoare apelează, poate, doar înaintea unor finale. Dacă pentru meciul cu Oțelul, Ilie Stan a folosit discursul lui Pacino din „Any Given Sunday”, ce le va pune steliștilor la partida cu FC Vaslui? O replică din filmele istorice românești, rostită înainte de înălțarea sabiei și de reîntregirea țărișoarei? Dar înaintea meciului de la Haifa? Secvența din „Taxi Driver”, cu „Are you talkin’ to me?”? Unul dintre momentele în care doctorul House e străfulgerat de intuiții și răpune virusul care îi transforma pacientul într-o chiftea însângerată?

Până și faptul că nu mai există o declarație înțepată după o plecare arată ca am ajuns într-un mod anormal la normalitate. Toți consideră deja munca în Ghencea drept o slujbă sezonieră, unde mai câștigi niște bani și gata. E trist-amuzant: oamenii aceștia au ajuns să-și gândească demiterile sau demisiile pe termen lung, sacrificînd prezentul pentru revenirea de peste doi ani, când patronul își va reaminti de plecarea lor tăcută ca de un semn al virtuții.

Steaua a devenit o formă de boală lungă, o gaură neagră, un balon care se dezumflă, trecînd în zbaterile sale imprevizibile prin toate stadioanele țării. Un patron inteligent și-ar fi compus imaginea pe baza performanțelor clubului, ar fi înțeles ce atuuri teribile sunt tradiția și numărul foarte mare de fani. Ce a făcut, în schimb, suspusul? A pus la scurs zeci de tehnicieni și de fotbaliști, le-a adăugat cheag cât să nu prindă miros și i-a îndepărtat în câteva luni.

Cei mai avansați întru mediocritate au înțeles asta de mult. Își țin telefoanele deschise și capetele plecate, practică o discreție competentă la adăpostul unui post oarecare din organigramă, lăsându-i întreaga rampă numărului 1 barat. În timp ce Luceafărul brânzei își revarsă lumina hepatică la televizor, Steaua se stinge ca o lumânare, în cel mai tragic priveghi public pe care l-a cunoscut sportul românesc.

Un gol nesfârşit

În acest tumult mediatic dedicat arbitrilor corupţi peste măsură, o ştire a trecut în mod nemeritat ignorată: Ilie Dobre a intrat în Cartea Recordurilor, cu un strigăt de bucurie care a durat 27 de secunde, emis după marcarea unui gol.

Cu un antrenament potrivit în Tibet, sunt convins că maestrul ar fi reuşit să-şi înceapă strigătul campion la primul fluier al arbitrului şi să-l încheie la ultimul, supunând chiar şi o finală de CM potenţei nemărginite a plămânilor dumisale. Îl văd pe maestrul Dobre ca pe un autentic, genial şi involuntar profet al crizei care ne aşteaptă, căci exact asta anunţă ea: o golire totală de sens şi de conţinut, o comunicare prelungă care nu transmite nimic, tocmai pentru că e sufocată de obsesia recordului.

Cu cât vorbele înseamnă mai puţin, cu atât ele sunt urlate mai tare. Cu cât cel ce vorbeşte are mai puţine de spus, cu atât mai iute i se va îndesa microfonul sub nas. Nu mai vezi un titlu fără un semn de exclamare, de parcă fiecare onomatopee ar fi devenit un aforism ori fiecare gol un goooooooooooooooool! Pasele de doi metri au ajuns „incredibile” dacă doar traversează câţiva coţi de iarbă spre a-şi afla destinatarul. Pe site-uri, spre a fi creată iluzia complexităţii şi a belşugului informaţional, stau aruncate de-a valma înjurături şi vorbe alese, curve şi campioni. Totul e gonflat, în scopul de mascării faptului că sub această vastă arhitectură nu se mai află, astăzi, mare lucru. Câteva ciozvârte de performanţă, o sumă de faulturi şi mii de vorbe despre vorbe.

Asemenea lui Ilie Dobre, am ajuns recordmeni mondiali în lucruri care nu contează. Noi vă spunem lucruri multe şi mari despre oameni mici, voi le citiţi, căci sunt gratis. Concurenţa, astăzi şi în anii ce vor urma, nu va consta în a fi mai bun, ci în a fi mai ieftin. Vei fi capabil să fii prost, vei fi bun. Conţinutul va fi universal, o ciorbă de cartofi trântită în farfurie şi în restaurantele de lux, şi la cantina săracilor.

În acest tragicomic amantlâc de la distanţă cu publicul, împănat cu minciunelele necesare, presa moare. Când se va stinge lumina, istoria îşi va aminti de ziarişti, cu tandreţea rezervată de obicei idioţilor simpatici şi de neînţeles, îşi va aminti de inexplicabila lor ură de sine şi va ridica din umeri. După trei zile, atât cât va ţine memoria de lungă durată peste câţiva ani, nu va mai rămâne nimic, cu excepţia unor cifre şi, poate, a unui ecou de „Gooooooooooooooool!”.