Fotbalul românesc trăieşte din anunţuri fictive.

În ianuarie, trecând vremea ierarhiilor în mediocritate, vine perioada transferurilor-petardă. Asemenea bubuiturilor care domină străzile timp de jumătate de oră la graniţa dintre ani, ele asigură un pic de strălucire într-un fotbal aflat în beznă.

În toată această perioadă, condiţionalul-optativ e rege. Printre anunţurile cu „Cum se iubesc două femei” şi pictorialele super hot, o sumedenie de fotbalişti „ar putea ajunge” la un alt club. Există câteva figuri mitologice nelipsite din peisaj. De pildă, fotbalistul care şi-a făcut datoria faţă de club şi trebuie lăsat să plece în China sau Uzbekistan. Ori jucătorul care, dorit de Steaua, de pildă, îşi descoperă brusc un pedigri roş-albastru şi declară că n-ar putea juca în altă parte, până îl va oferta Dinamo. Sau conducătorul de joc care, în viziunea patronului, ar fi rotiţa lipsă într-un angrenaj perfect, până când transferul pică, iar el şi fiţele lui sunt prezentate, de data aceasta la condiţional-optativ perfect: „ar fi fost o piedică pentru echipă”.

În cele mai multe cazuri, aceste anunţuri sunt un fel de „Make your manhood bigger” (Măreşte-ţi bărbăţia). Cel care se prezintă drept posibil cumpărător pentru zece fotbalişti îşi anunţă o fictivă potenţă financiară. Până la urmă, din douăzeci de transferuri-bombă trâmbiţate, se realizează vreo şase, dinspre echipe de pluton spre cele de tradiţie. În câteva luni, se descoperă că Moş Crăciun avea sacul plin cu jucării stricate. Cinci dintre cei şase se reîntorc la echipe de pluton, nu neapărat pentru că ar fi fost slabi, ci pentru că: 1. au fost luaţi de ochii lumii, 2. nu intră în vederile noului antrenor, uns între timp, care are lista lui de cumpărături şi de interese, ori 3. s-au accidentat, pentru că pregătirea fizică şi medicina sportivă sunt poveşti pe aceste meleaguri.

Deseori auzim cum în tribune se află scouteri de la marile cluburi europene. Sunt, desigur, personaje fictive. Reali în fotbalul românesc sunt cei şapte impresari care au apărut peste noapte la transferul lui Latovlevici la Saint-Etienne. O dată pe an, se mai întâmplă şi aşa: după şapte rânduri de comisioane, câte-un fotbalist român ajunge în Vest, mai întâi ca rezervă, apoi ca posibil transferat spre un club mai slab. Iar acest traseu nu reprezintă un eşec, ci însăşi legea de parcurgere a cercului vicios. După cum scrie presa sportivă în aceste zile despre Săpunaru, pus pe lista de transferuri la Porto: „Deşi e greu de crezut că se va găsi o echipă care să plătească 25 de milioane de euro, transferul l-ar putea propulsa pe Săpunaru pe primul loc în clasamentul all-time al jucătorilor români”. Accentuez acest măreţ şi imposibil „l-ar putea”, prezentând un altul, mai aproape de îndeplinire: şi Rapidul „l-ar putea” lua împrumut pe Săpunaru, cu 150.000 de euro, pentru sfârşitul returului.

Care sunt cerinţele UEFA pentru licenţiere în sezonul 2012-2013? Lucruri rezonabile pentru un club oarecare dintr-o ţară normală, misiune imposibilă pentru majoritatea echipelor din Liga 1. Anume: stadion cu minimum 3.000 de locuri acoperite şi instalaţie de încălzire pentru gazon, bază sportivă pentru cinci echipe de copii şi juniori  – incluzând două terenuri de antrenament, sală de sport, vestiare, cabinet medical -, iar toate taxele către stat şi restanţele către jucători să fie achitate la sfârşitul anului în curs.

De câte ori n-am auzit de la molohii mediatici această propoziţie: „Fotbalul e unul dintre puţinele lucruri care merg în ţara asta”? De fapt, fotbalul românesc trăieşte de pe azi pe ieri, din fraude, şpăgi, datorii şi restanţe veşnic rostogolite, o gaură neagră în expansiune care a canibalizat şi celelalte sporturi. În cazul aplicării corecte a legilor, veşnicii uzurpatori ai sportivilor de pe ecranele canalelor de sport şi-ar dovedi adevărata esenţă: de oameni ai nimicului, cu mentalităţi de lăcuste, care nu pot construi nimic, cu excepţia propriilor socluri. De aceea nu investesc în viitor: prezentul e ceea ce le trebuie lor, lungit ca o gumă de mestecat, stadioane cât să se poată juca, iar ei să existe în spaţiul public pe spatele sportului.

Suntem închişi în interiorul unei convenţii bolnave: toată lumea ştie că fotbalul nostru e o farsă, dar mergem înainte bătând pasul pe loc. Ne aflăm la ani-lumină de normalitate, căci însăşi normalitatea noastră este defectă. Totul e făcut minimal, să ia ochii: avem numai trei-patru stadioane pe care se pot organiza partide internaţionale – toate construite în ultimii ani, majoritatea tot din banii comunităţilor locale – şi cam tot atâţia fotbalişti care ajung, cu chiu, cu vai, la cluburi de rang secund din Vest. Avem cluburi distruse zilnic câte puţin de propriii finanţatori şi pomelnice zilnice de ştiri despre aceştia. Cel mai bun jucător român din anul 2012 nu prea mai are loc la o echipă de rang secund din Italia.

Aici va interveni însă FRF, cloşcă iubitoare aşezată peste ouă clocite, exercitându-şi discreţionar puterea nocivă. Pentru cîteva cluburi cu conducători indezirabili, legea se va aplica întocmai, pentru altele se vor găsi portiţe, exact cum s-a întâmplat în iunie, când paragraful cu cerinţele UEFA a fost, pur şi simplu, eliminat. Reforma se va amâna pentru niciodată, fiind din start imposibilă, căci oamenii chemaţi să o pună în practică sunt cei dintâi care ar trebui să dispară. Aşa cum se întâmplă de câte ori înotăm printr-o grupă preliminară, ultima noastră şansă ţine tot de alţii, ca ei să-şi facă treaba corect şi până la capăt.

Bănuiesc că la intrarea în academia de fotbal La Masia există o minge uriaşă, care i se arată noului venit, apoi i se spune: “Asta e a noastră. A celorlalţi e mică şi, în principiu, cam dezumflată”.

Acest cult pentru obiectul de joc se vede la fiecare meci al Barcelonei. Ei nu “ţin” balonul, nu-l “plimbă”, nu-l “arestează”, e al lor. De fapt, chiar ai senzaţia că mingea e cea care gândeşte, alegându-şi singură jucătorii în drumul către gol, şi că ratarea e un adevărat ghinion, cauzată de un fir de praf interpus undeva pe traseu.

Începuturile de meci ni-i arată zumzăind leneş, chiar puşi într-o oarecare încurcătură de asalturile adversarilor, în timp ce muncesc la întremarea stupului. Peste structura fixă se lasă năzdrăvăniile cu mingea de fotbal, straturi transparente de detalii, cum se întâmplă în jazz sau la construcţiile lui Gaudi, iar cei mai mulţi dintre adversari ajung să se lupte inutil cu roiul de albine. Sunt de revăzut ipostazele de cuc ciufulit ale lui Neymar, care în finala CM al cluburilor ieşea din orologiu din când în când, pentru a constata că un ceas atomic stabilise pe parcurs alte reguli în măsurarea timpului, cum a trecut el, în mai puţin de o oră, de la speranţă la revoltă, apoi la împăcarea de sine, ajungând în final la “Pep, ia-mă la Barcelona!”.

Această echipă a schimbat – scuzaţi termenul pretenţios! – paradigma fotbalului, aşa cum Internetul a modificat-o pe cea a comunicării. Este fotbalul-reţea, în care fiecare nod poate fi o sursă, contribuind la gol, o pânză de păianjen în continuă mişcare. Misterul Barcelonei nu e niciodată la vedere, însă marea capcană este că totdeauna pare aşa. Cu Santos au jucat 1-3-7-0, atacând deci fără atacanţi şi înscriind patru goluri, dar e posibil ca rolul portarului Valdés să fie declarat în curând anacronic şi el să fie avansat de-a stânga lui Puyol. Cum Radu Naum a denumit inspirat jocul ei drept “handbal cu piciorul“, aş completa că e cea mai activă formă de pasivitate, una tipic feminină, care nu atacă frontal, ci surpă. Singura şansă de a o stopa ar fi aplicarea regulamentului din handbal, care interzice jocul pasiv, un fel de “Taci, femeie, că m-ai zăpăcit!”.

Totuşi, ce joacă astăzi Barcelona nu reprezintă “fotbalul viitorului”. Stilul ei e doar al ei şi, eventual, al celor care astăzi se antrenează lângă acea mingea uriaşă din imaginaţia mea. Nu se poate exporta, ca un fişier sau ca o tonă de cereale, poate asimila jucători, dar nu poate fi aclimatizată altundeva. Tiki-taka ori e sută la sută, ori nu e deloc. Cât despre plictiseală, atât de des invocată ca efect al acestei nebunii raţionale, doar meciul dintre Barcelona A şi Barcelona B, amândouă conduse de pe margine de Guardiola, m-ar putea face, eventual, să casc.

Ziua în care am luat prima oară contact cu tiki-taka.

Autocarul lor, de fapt o RATA ruginită, trăsese la marginea terenului nostru de joacă şi un colţ al parcului era plin cu copii de la ţară în uniforme şcolare, veniţi în excursie să viziteze magazinul Bucur Obor. Vreo cinci băieţi care nu aveau mai mult de 12 ani şutau într-o minge de 35 cam dezumflată, când am apărut noi trei, viitori fotbalişti de legendă, cu un Artex aproape nou la subraţ.

Le-am propus, cu condescendenţa specifică băieţilor de Bucureşti, să ne antrenăm cu ei pentru meciul pe care urma să-l jucăm între noi. Au rămas trei pe teren şi am început, jambiere dungate contra  pantaloni din tergal suflecaţi de două ori, „adidaşi” de la Pionierul împotriva unor pantofi rigizi şi lustruiţi, echipamente „oficiale” (eu aveam un tricou galben-negru cu mâneci lungi de la FCM Braşov) împotriva uniformelor şcolare ponosite.

Fiecare dintre noi se visa dribleur, golgheter, autor al unor şuturi imparabile. Ei, aparent, nu visau nimic: jucau fotbal. Nu sărbătoreau nicicum golurile care apăreau firesc la capătul combinaţiilor, pentru ei exista doar pasa şi deplasarea, mingea şi poarta. Când îi faultam – ei nu ne-au atins -, puneau mingea jos şi dădeau drumul la fază. Nu cred că au atins vreodată mingea cu şiretul ori cu călcâiul, iar când Artex-ul a ajuns pe genunchiul unuia dintre ei, şi-a şters grijuliu pantalonii de uniformă. Am încercat să-i supunem driblingurilor noastre imbatabile, dar fentele a la Marcel Răducanu, exersate în faţa blocului, n-au mers. Vali, care avea vreo 16 ani şi juca la juniorii lui Dinamo, avea o fiţă: în faţa adversarului, se apleca spre minge, ca şi cum urma să o aşeze cu mâna, apoi ţâşnea pe lângă adversarul nedumerit. I-a ieşit o dată, după care s-a făcut de vreo zece ori de băcănie. Dacă le dădeam „craci”, ceilalţi doi se amuzau copios pe seama victimei şi în zece secunde ne mai dădeau un gol.

Îi înţeleg, aşadar, pe adversarii Barcelonei, fotbalul ei ucide în primul rând moralul. Împotriva unui tiki-taka bine executat nu se poate face mare lucru, ai doar şansa muştei prinse în plasa de păianjen. Când mingea e la tine doar în zece la sută din timp, ea devine un obiect străin, pe care ţi-e frică să-l atingi. Dacă încerci să-i marchezi om la om, rămâi fără aer. Dacă îi aştepţi în faţa porţii, până la urmă te descâlcesc.

Ne-au bătut cu 12-1, în cam jumătate de oră, după care i-a chemat profesorul să-şi înceapă excursia. Norocul nostru: tocmai veneau şi colegii noştri de joacă, iar lor le-am spus, evident, că „le-am scos fotbalul din cap ţăranilor”. A doua zi, sau poate în următoarea, a nins, zăpada a acoperit urmele masacrului, iar până la primăvară am uitat de ceea ce mult mai târziu am aflat că se cheamă tiki-taka.

Ce mari probleme avem dacă suntem cunoscuţi în lume doar prin trei sportivi de mult timp retraşi din activitate!

Apropiindu-se ziua naţională, e perioada în care înfloresc la tot pasul campaniile cu România. Toţi iubesc ţara în interes propriu şi te-ndeamnă să-ţi strigi motivele, pentru ca apoi să-şi trâmbiţeze succesul. Noua Daciadă este la fel de mincinoasă precum cea dintâi: hai să ne strângem cât mai mulţi şi să ne minţim că e bine.

Organizarea finalei Europa League din 2012 e tot o campanie de imagine. Şi atunci va trebui să închidem ochii şi să ne bucurăm că groparii au făcut un templu din banii noştri, printr-o risipă abil gestionată. Între două vizite la DNA, Mircea Sandu va lua loc în loja de onoare, înconjurat de edili şi de comitetele sale de încredere, guşe solemne şi găuri negre îmbrăcate la costum. Vor fi acolo toţi cei care strigă „Hoţii!” de câte ori mai fură un rezultat, cei care nu se tem atât de nivelul mercurului în sânge, cât de riscul unor depuneri de fier în zona încheieturilor, cei transformaţi peste noapte din bişniţari în onorabili investitori.

Cam atât contăm astăzi în fotbalul care contează: suntem capabili să asigurăm platoul de filmare pentru un clip cu Messi, scena pe care se va juca finala Europa League din 2012 şi un produs intern brut peste media europeană de domnişoare plăcute ochiului.  Vă daţi seama însă ce probleme de imagine şi de reprezentare avem dacă, în continuare, suntem cunoscuţi în lume doar prin trei sportivi de mult timp retraşi din activitate? Tot cu Nadia, Ilie şi Gică se vor face campanii peste douăzeci de ani? Păi, în acele vremuri, România va fi un adevărat Eden în care Adam şi Eva vor pregăti sarmale pentru turiştii veniţi din întâmplare.

Căci se investeşte continuu şi greşit în fotbal, gluma proastă a naţiunii, în timp ce pentru alte discipline se organizează o moarte asistată. Nu producem valoare, ci stropi de vâlvă. Investim prea puţin în public de sport şi prea mult în mase de oameni care să dea clic. Ne mândrim cu ceea ce ucidem, îi marginalizăm în viaţa reală pe campioni, îi promovăm doar când se mai face o campanie în care patriotismul e încărcat ca molozul în camioane.

 La finala Europa League se va vorbi în lume de România, căci ştirile trebuie să conţină locul desfăşurării acţiunii. Va fi acesta un succes? În acelaşi an, cel imediat următor, Jocurile Olimpice vor oferi adevărata măsură a faptelor noastre sportive. Acolo îi vom trimite pe marii chinuiţi ai sportului şi-i vom înjura la întoarcere că au luat doar argintul. Ei sunt marii campioni pe care îi înfrângem zilnic, oamenii care n-au stadioane, săli, saltele, echipament, apă în bazine, eroii unor campanii care nu se vor face niciodată.