Marginalizarea sa arată cât de uşor este să-ţi înzăpezeşti propria echipă.

De curând, Eric Bicfalvi a împlinit 24 de ani, iar în ultimii patru ani şi jumătate a jucat – din ce în ce mai puţin odată cu trecerea timpului – la Steaua.

A fost promovat la prima echipă, dacă îmi aduc bine aminte, de către Gheorghe Hagi, pe când acesta antrena în Ghencea. Ne pierdem prea des în această discuţie fără rost – „E Hagi un bun antrenor sau nu?” -, fără să observăm câţi fotbalişti tineri a învestit şi încurajat. Vă amintiţi, probabil, de Gabriel Torje, promovat de Hagi la doar 16 ani în prima echipă a Politehnicii Timişoara. Nu este, poate, întîmplător faptul că, peste ani, Torje a devenit unul dintre foarte puţinii jucători transferaţi într-un campionat puternic.

Apoi, la Steaua a continuat periniţa cu antrenori, fiecare venind cu ideile şi jucătorii săi, conştient că trebuie să rupă rapid gura târgului. Astfel, proiectele pe termen lung, fotbaliştii tineri ce ar fi trebuit introduşi treptat într-un sistem de joc, au fost etern amânate. Într-un sistem normal, Bicfalvi ar fi fost crescut cu grijă, mai ales că ocupă un post-cheie în fotbalul actual şi cu mari probleme în cel românesc: este închizător. Ar fi fost încurajat permanent, pentru că ezitările sale sunt mai ales urmarea lipsei de încredere în sine. În schimb, în această iarnă, lui Bicfalvi nu i s-a reînnoit contractul şi a fost propus spre transfer pentru Dinamo sau FC Vaslui. Mijlocaşul a refuzat. A urmat o nouă rundă de şicane: celebrele intervenţii în direct ale Marelui Deszăpezitor, scoaterea din echipă, doze însemnate de umilinţă servite în scop corecţional. Este în prezent jucătorul cel mai prost plătit din lotul Stelei, cu doar 1.800 de dolari pe lună. Mai mult, după cum scrie presa, nu a primit niciun ban pentru campania de calificare în primăvara Europa League, în care a jucat 139 de minute.

Să ne întrebăm de ce, cu o schemă densă de conducere, amintind mai degrabă de organizaţiile tribale, steliştii au terenul de antrenament la 15 kilometri distanţă de vestiare? Aceste probleme pot fi mascate şi chiar scuzate de ninsoarea abundentă. Să ai însă un jucător tînăr, promiţător, dotat fizic, capabil să joace cu capul sus, iar tu să declari public şi repetat că „mai bine un accidentat în teren decît Bicfalvi” sau „Bicfalvi nu e de Steaua” denotă acel amestec de ignoranţă, orgoliu şi încăpăţînare cunoscut sub termenul generic de „prostie”.

În asemenea condiţii grele se văd însă forţa unei echipe şi calitatea oamenilor care o compun. În ciuda necazurilor venite de sus, fulgi de zăpadă sau nerozii gonflate, am încredere în Steaua, în Ilie Stan şi, că va juca sau nu, în Eric Bicfalvi.

Ciclismul a murit, dar vom afla asta de-abia la Judecata de Apoi.

Au fost necesare 566 zile pentru a extrage adevărul din Contador, după cum doar câteva secunde a durat intrarea Clenbuterolului în sângele său. Timp de mai bine de un an şi jumătate, Justiţia a lucrat: au fost interogaţi urmaşii vacii care-ar fi oferit cotletul cu probleme, administratorul serverului ce-i gestiona site-ul lui Contador, poate şi frizerul care l-a tuns.

Andy Schleck, cel care a moştenit tricoul galben din 2010, declară: „Am ajuns la o concluzie după 566 zile de incertitudini, e timpul să mergem mai departe”. Andy se iluzionează. Nu există mai departe pentru sportul construit, ce trist paradox!, taman pe principiul lui „mai departe”. Nu mai există ciclişti, nici certitudini în acest sport, căci el nu mai împlineşte o călătorie exterioară, ci o coborâre în hăul personal. Răul dispreţuieşte bicicleta, ca pe-o cale prea greoaie de-a ajunge din A în B, iar dacă acum un secol se urca în maşină pentru a trişa, astăzi se teleportează prin tubul subţire al acului direct la Paris sau unde trebuie.

Pentru revenirea la noimă, fiecare Tur ar trebui să se desfăşoare în apartamentul doctorului Eufemiano Fuentes, omul cu nume de personaj marquezian care a industrializat pedalatul. În prima cameră, înainte de căţărarea în şa, sportivul să fie urcat pe rampă, pentru verificarea articulaţiilor şi tragerea de extremităţi, apoi să i se schimbe sîngele cu unul oxigenat şi să i se regleze aprinderea. Pe biciclete fixe, setate corespunzător pentru gradul de dificultate al pasajului programat, cicliştii să pedaleze cu două dintre cele trei picioare. Pe fundal, un videowall să ne prezinte cîmpurile cu levănţică, spectatorii cu bidoane întinse, diavolul cu trident şi culmile înzăpezite de pe Mont Ventoux. Şi ce competiţii se pot organiza cu ajutorul tehnologiei 5D, care să redea imagini atât din exteriorul corpului uman, cât şi din interior! Turul unei globule ajutate chimic să înfrângă vicisitudinile mediului ar trebui şi el televizat.

Pentru închiderea cercului, e necesar ca fiecare Tur să fie continuat printr-un proces. Câştigătorului i se vor citi drepturile pe podium şi, după un sărut de la asistentele doctorului Fuentes, să fie transportat direct în sala de judecată. Să-i fie scos ficatul, dacă trebuie, şi pus pe masa probelor, iar dacă vreunul va fi găsit cu sânge în Clenbuterol, substanţa respectivă să câştige Turul Franţei, nu omul. Iar nouă să ni se spună adevărul! Nu drept în faţă, desigur, ci cu unele ocolişuri, şi nu acum, ci peste cincizeci de ani, la desecretizare. Atunci, făptaşului să-i fie luaţi neîntârziat şi retroactiv boii de pe lângă ghidon, iar nepoţilor lui să li se interzică pe viaţă deţinerea de tricicletă.

Aceştia sunt eroii nevăzuţi ai sportului

În miezul unei ierni în care stagiile de pregătire montană ale fotbaliştilor sunt prezentate ca nişte iaduri albe, printre galerii foto celebrând trupuri goale şi leneşe, iată două pendule bătând în rezonanţă, timp de aproape şase ore, aceeaşi secundă chinuită. La capătul efortului comun din finala Australian Open, Nadal şi Djokovic se regăsesc împreună aplecaţi de şale, ca două rufe puse la uscat, în postura universală a epuizării. Îşi pasează apoi un bidon de apă, ca unii care-au traversat împreună deşertul. Tenisul – ca boxul, maratonul sau artele marţiale – este, într-un anume sens, un sport de echipă.

Iată-l pe Djokovic, la câteva minute după festivitatea de premiere! Pare un om surprins într-o gară sau un aeroport. Ochii ca doi cărbuni încinşi şi zâmbetul obosit atrag mai întâi atenţia, apoi cobori pe linia oblică a privirii spre trofeul parcă învelit în poleială. Observi apoi ceasul … chiar, aţi remarcat cât de repede au luat ceasurile locul manşoanelor pe încheieturi? E unul dintre primele lucruri pe care Djokovic şi Nadal le-au făcut după terminarea meciului, semn că timpul a reînceput aproape imediat să-şi ceară drepturile.

La capătul călătoriei, tocite ca minele de creion cu care s-a scris îndelung, degetele mari sunt scufundate în băltoaca albicioasă a unei băşici, ce s-a extins şi către cele alăturate. Revezi astfel sutele de reluări cu încetinitorul, în care Djokovic – sau Nadal, nu contează – ajungea o minge şi o trimitea înapoi, dar dedesubt, laba piciorului prelua întreg şocul frânei şi muşchiul de deasupra genunchiului se cutremura, revezi acele poziţii chinuite şi caraghioase ale picioarelor din timpul salturilor, când par cumva inutile şi neajutorate. Aceştia sunt eroii nevăzuţi ai sportului, loviţi, călcaţi, apăsând pedale, tighelind asfaltul pe zeci de kilometri, întotdeauna ascunşi de ghete, ciorapi sau jambiere, carne tocată sub sigle şi crampoane, poduri prăbuşite de zeci de bombardamente.

Şi nu e de mirare că, în locurile unde această poză a apărut, unele comentarii s-au concentrat asupra unghiilor care-ar fi netăiate. Nimic nu îndepărtează mai mult decât ceea ce are pretenţia că apropie, anume acest ochean întors care e ecranul. Nimic mai ireal ca un reality-show sportiv: tu-i vezi acolo, la trei metri, dar cu fiecare minge ei sunt în altă parte. Într-o vreme în care oricine poate face sport, cu mouse-ul sau cu telecomanda, în care ceea ce vezi nu e neapărat ceea ce este, aceste bătături nu mai înseamnă mare lucru. Asemenea trofeului, ar putea fi adăugate şi în Photoshop. 

Fotografia aparţine Guliver – Gettyimages.

Update: a fost un alt El Clasico. Real Madrid chiar a jucat fotbal.

La Milano, Mourinho a reuşit să coaguleze un spirit şi nu întâmplător a oprit atunci Barcelona. Interul a abandonat orice orgoliu, transformându-şi blazonul într-o insignă înfiptă în pardesiul Celui Special. Realul nu putea fi acel Inter în care Eto’o a gonit mai mult ca un tren pentru a învinge Barcelona, o poveste la sfârşitul căreia Materazzi plângea la pieptul antrenorului. În afara faptului că e un simbol regal, Realul are nevoie de vectori de imagine pentru marketing. O echipă care să ia, asemenea unui lichid într-un vas, forma antrenorului nu se poate la Madrid. Se poate însă la Barcelona, republică prin definiţie, unde creatorul sistemului se retrage în umbra echipei-stup, în care lider pare cel care are mingea.

De la plecarea lui Raul – care a fost The Special One şi când alături se aflau Zidane, Ronaldo (the real one) şi Beckham -, Realul nu a mai avut inimă. Ronaldo – varianta 2.0 – nu poate strânge în jurul său decât fotografi. Casillas, un mare portar, are exact acest teribil handicap: că e departe de ochiul furtunii,  careul advers. La fel, Sergio Ramos sau Xabi Alonso. Oamenii Realului, mari artişti în domeniul fotbalistic, nu par a traversa o emoţie comună, alta decât ceea pe care o domnul Cosaşu o numea perfect: complexul de inferioritate în faţa Barcelonei. Uneori par angajaţii unei corporaţii duşi la teambuilding pe gazon. Am mai văzut acest gen de profesionalism în turneele de revenire ale unor mari trupe, cum ar fi Cream sau Police. Membrii formaţiei cântă impecabil, ca pe vremuri, fără însă ca o dată, măcar o dată, să se privească în ochi, să vibreze împreună. În acelaşi timp, Fabregas plânge când se vede, în sfârşit, din nou în tricoul blau grana.

În meciurile cu Barca, Realul nu are acces la acea formă de libertate care este improvizaţia. Asemenea înaintaşilor Miro, Dali sau Picasso în pictură, Pep reformează un sistem pe care îl ştie foarte bine. La fel e şi în muzică: nu pot cântă free jazz decât cei care stăpânesc perfect jazz-ul. El stabileşte gama în care se cîntă – 3-4-3, 3-6-1 sau 4-1-4-1, nu contează -, iar fotbaliştii, în cadrul acestei structuri, pot improviza. De la un punct încolo, ce joacă adversarul nici nu mai contează, e bine însă că-i acolo, căci fără el nu se poate.

Un banc citit pe Facebook ilustrează perfect situaţia. „Discuţie între Mourinho şi Guardiola înainte de meciul tur din sferturile Cupei Regelui. Mou: Daţi-ne şi nouă o şansă! Pep: OK, vă dăm un gol avans. Mou: Nu e de ajuns, data trecută am avut 1-0 şi am luat trei. Pep: OK, vă dăm un gol avans şi avem voie să marcăm doar cu fundaşii”. Întrebarea este dacă în retur va marca şi portarul.

P.S. Mulţumiri domnului lol, cred că la el am văzut bancul.

Decât să creştem nişte arbitri, mai bine-i închiriem: aşa se alimentează stagnarea.

Problema arbitrilor în fotbal este aceeaşi cu cea a justiţiei din România. Incapacitatea constantă a sistemului de a îşi asigura un aparat corect de împărţire a dreptăţii nu este un accident, e însăşi norma pe baza căreia funcţionează sistemul.

Iată un alt mic paradox aparent: patronii din fotbal urlă din când în când pentru arbitri străini, dar niciodată pentru un sistem de justiţie care să funcţioneze cu adevărat. Vor doar o dreptate parţială, care să ţină un sfert de retur şi să li se aplice mai ales lor. Aducerea de arbitri străini e doar un fel de plombă pe o placă dentară, prin care se repară un fals. Ei sunt doriţi nu pentru o competiţie corectă, ci împotriva lui Crăciunescu. Şi nici măcar în primul rând împotriva lui Crăciunescu, care ar putea fi şi el la un moment dat liniştit, atras ori convins, ci mai ales a intenţiei sale de reformare.

Nu întâmplător, de câte ori este instalată în funcţie, printr-un accident al sorţii, o persoană cu periculoasa dorinţă a restructurării, eşalonul vocal reacţionează la unison. Borcea părăseşte însoritul Miami – teama de mercur este mai mică decât teama de schimbare – şi îşi uneşte vocea cu cea a finului şi cu cea a vărului, sub tutela Naşului, căci în fond nu sunt decât o singură familie, deranjată din când în când de acţiunile palide ale DNA-ului, care-l mai ia pe câte unul de la masă cât să i se răcească un pic mâncarea. Pericolul principal pentru aceşti „negustori cinstiţi” nu este ca echipele de sub ei să piardă titlul de campioană – asta o pot face şi singuri, prin metodele de amatori pe care le aplică -, ci ca ei înşişi să-şi piardă sistemul şi locul în sistem.

În România, o echipă de fotbal nu este o afacere care să funcţioneze în cel mai liber sistem de concurenţă, cel al sportului, ci vehiculul de popularitate pentru stăpân. De aceea nu alocă ei sume prea mari pentru viitor, nici pentru centrele de copii şi juniori, nici pentru arbitri. De ce să funcţioneze fotbalul, când el acum arată bine, ca un piedestal pentru măştile lor? De aceea domnul Borcea, în timpul repatrierii accelerate, susţine şi obţine diminuarea sumelor cu care sunt plătiţi arbitrii, sabotând adevărata şansă de schimbare.

Şi se mai lansează o petardă, al cărei pocnet să mute atenţia de la adevărata temă. Ei vor arbitri tineri şi bine pregătiţi, dar îi vor neapărat acum, pentru a-i arunca nepregătiţi în contextul în care să greşească. Un arbitru autohton corect, necontaminat de mirceasăndism, gigibecalism, adrianporumboism, arpadpaşcanism sau cristiborcism, este o idee subversivă: din ea se poate forma o meritocraţie a fluierului. Cum să-şi dorească aşa ceva nişte impostori?