Deliberări, apoi eliberări. Justiţia merge mai departe.

În „Dosarul Transferurilor” au existat de fapt condamnări. În primul rînd, fotbalul românesc a fost condamnat să aibă în continuare ascensiunea furtunoasă a lui Mitea din ultimii ani. În al doilea rînd, publicul a primit o sentinţă pe viaţă: va fi la fel sau chiar mai rău. Cum deja i-am văzut pe acuzaţi exprimându-şi verdictele la TV despre cei care-i judecau, la următoarele apariţii ei vor purta, probabil, şi togi.

Măcar dacă, tot vânturând bani prin offshore-uri din Cipru, magicienii sumelor dispărute ar fi învăţat ceva din progresul fotbalului de acolo, cu o reprezentantă în sferturile CL! Dar nu, din această purificare negustorii cinstiţi ies cu un plus de experienţă în a ocoli procedurile fiscale la transferuri. Aici ar fi o mică problemă: vor mai fi transferuri numai spre lumea a treia, cu returnarea produsului după un an-doi. Dar comisioane vor fi, mai mari sau mai foarte mari.

De altfel, nici nu prea aveau cum să-i condamne, cât timp modelul după care funcţionează justiţia autohtonă este acelaşi cu al fotbalului românesc: ascunde, amână, las-o aşa că e bine! „Vom face apel!”, strigă Procuratura, dar e ca şi cum ai declara că, după ce ai pierdut acasă cu 4-0, mai ai şanse în retur. În acest dosar au fost peste 40 de termene, mai multe chiar decât etapele dintr-un campionat. Măsurând în timp, procesul a durat patru ani, exact cât trece între o campanie de calificare ratată la Campionatul Mondial şi următoarea. A fost un meci dinainte jucat, în care s-a lăsat cu prelungiri şi cu numeroase rejucări doar de ochii mulţimii, căci la penalty-uri se pare că nu vom ajunge niciodată.

La cât durează un proces în România, în curând un dosar va putea fi lăsat moştenire fiilor care apar în general în denumirea firmelor de avocatură, după semnul &. Oare ce-or fi discutat acolo, atâta amar de vreme, în spatele uşilor închise? „Onorată instanţă, cer o amânare”. „De ce?”. „Am pierdut bonul neştampilat de la transferul lui Bratu”. Sau „Onorată instanţă, lipseşte procurorul”. „Ce s-a-ntâmplat cu el?”. „A murit acum un an”. „Atenţiune, vrea cineva din sală să-i ia locul?”.

Nu întâmplător, acest proces şi cel din Cazul Valiza au mers cap la cap, uneori cu termene gemene de amânare: sunt expresia aceleiaşi boli, dar şi a faptului că nu există tratament pentru ele, prin justiţie. Cazul Valiza? Care valiză? N-a existat niciuna, sau dacă a existat, era plină cu obiecte de uz personal. Va urma, peste două săptămâni.

Veşti bune din artă: Alessandro Del Piero a reînceput să picteze.

Un fotbalist cum este Del Piero – sau cum sunt Giggs ori Zanetti, de pildă – încetează să aparţină unei singure echipe şi intră în patrimoniul universal. Au simţit-o şi fanii lui Manchester United acum aproape un an, când Alessandro a participat la un meci amical, iar toţi cei de pe Old Trafford s-au ridicat în picioare să-l aplaude, la ieşirea de pe teren.

Când îl vezi jucând, îţi dai seama de ce i-au zis “Il Pinturicchio”, după numele unui pictor renascentist. Poate zugrăvi atacul din orice unghi, de pe orice post şi mai ales alături de oricine, de Vialli şi Ravanelli, de Zidane şi Pippo Inzaghi sau de Marchisio şi Vucinic. Jucat de “Micul Pictor”, fotbalul devine simplu, subtil şi fermecător, un tablou în faţa căruia rămâi fascinat, pentru că mereu există o semnătură ce nu apare doar în colţ, ci în întreaga compoziţie. Aşa cum Bobby Fischer găsea în şah acea mutare pe care n-o vedea nimeni şi continuarea ei magnetică, Del Piero are momente în care aprinde o mică lumină pe bancul lui de lucru aşezat pe gazon şi bijuteria-i gata.

Când, în 2006, echipa a fost retrogradată, Del Piero a coborât cu ea în Serie B. Alţii au plecat, el doar şi-a strâns mai bine banderola pe braţ, considerând că “familia Agnelli, fanii şi noii conducători merită acest lucru”. Anii au curs şi contractele au început să se încheie pe un singur an, dar Sandro e ca The Rolling Stones: de vreo două decenii încoace, în fiecare sezon li se anunţă ultimul turneu, apoi îi regăseşti zbenguindu-se pe scenă ca-n tinereţe. O dată îl vezi şi pe Del Piero scuturîndu-se de ani şi de adversari, depunând mingea în plasă ca-n locul de care-ar aparţine firesc, alergînd apoi spre galerie cu limba scoasă. Figura lui aminteşte cumva de celebra imagine a lui Einstein, de om care, în miezul atâtor afaceri serioase şi la o vârstă venerabilă, îşi permite să rămână totuşi un ştrengar.

Acesta va fi ultimul sezon al lui Del Piero la Juve, a anunţat în toamnă conducerea clubului. Când colo, ce să vezi? Din ianuarie, la aproape 38 de ani, Del Piero a reînceput să marcheze, cu tuşele lui simple şi rafinate. Aşa cum se întâmplă în cazul sportivilor care, după un anume moment al carierei, se iau de piept cu propria glorie, nu se ştie până unde vor merge lucrurile. Cert este că la plecarea lui Alessandro Del Piero, Juventus ar trebui să retragă nu doar un număr de pe tricouri, ci şi una dintre dungile negre de pe piept. De douăzeci de ani, el reprezintă sensul acelei tinereţi din denumirea clubului.

Victor Piţurcă ne promite o selecţionată ofensivă. Să sperăm că n-o va realiza cu fundaşii şi cu închizătorii.

Selecţionerul declara nu demult că stilul noii echipe naţionale va fi unul ofensiv, că vom avea permanent trei oameni în careul advers. Sper că nu se referea doar la cornere, căci mai important decât numărul jucătorilor din careul advers este cel al fotbaliştilor aflaţi permanent în elan spre acea Terra Incognita. Iată-l pe Adrian Popa sprintând 75 de metri în ultimul minut al meciului Concordia – Rapid, parcă distrându-se cu nişte fotbalişti rapizi, pentru a înscrie pe lângă portar. Iată-l pe Paul Pârvulescu îndrăznind să creadă în şutul de la distanţă, căci mult mai important decât reuşita în sine a stelistului este faptul că el a încercat un procedeu în curs de dispariţie din fotbalul românesc. Iată-l pe Liviu Antal, care la puţin timp după ce înscrie un gol senzaţional din foarfecă în Cupă, zburdă pe teren în meciul cu Braşovul, unde centrează, driblează şi înscrie.

Iată-l, în fine, pe Raul Rusescu, un jucător care crede ca nimeni altul în gol, condiţie necesară pentru orice fotbalist poziţionat mai sus de centrul terenului, iar urmarea e clară: golul se lipeşte de el. Că trage de la 30 de metri, că înscrie cu capul sau după o pătrundere e mai puţin important. Vizavi de un astfel de jucător, nu întrebi pur retoric ce joacă el la echipa de club, mai degrabă te bucuri că ai la dispoziţie un om care poate fi şi mijlocaş lateral şi vârf de atac. Îi găseşti tu locul, dacă antrenorul de la club ezită ori primeşte echipa prin telefon.

Adevărul este că Victor Piţurcă sau Răzvan Lucescu au promovat mereu tineri la echipa naţională, cum se întâmplă acum cu Pintilii sau cu Chiricheş. În prima fază, căci pe măsură ce lucrurile se complicau, iar matematica şanselor devenea din ce în ce mai complexă, reapăreau încet-încet senatorii de drept şi jocul la alibi.

Anul acesta, noul suflu al fotbalului european vine din doi plămâni: Athletic Bilbao şi Napoli. Două echipe care, e drept, au probleme în apărare, pe care însă apuci să le observi de-abia după ce respectivii au înscris două-trei goluri şi se mai potolesc. Or, în ultimii ani, naţionala României a suferit de apărare cronică. Am încercat să ascundem problemele defensive prin betonare temeinică, prin jocul cu şase fundaşi şi trei închizători, plus un atacant disperat care urmărea nişte mingi degajate de coechipieri. Am neglijat astfel contraatacul, pe închizătorul creativ – aţi observat cum meciul cu Uruguayul s-a schimbat la introducerea lui Costin Lazăr, care a crescut mult sub bagheta lui Bölöni? -, până am ajuns să neglijăm chiar ideea acelui gol înscris mai mult decât adversarul, la adăpostul numărului cât mai mic de goluri primite.

Ultimele meciuri din campionat o arată: avem în România jucători care cred în gol. Important e să creadă şi în ei cineva.

P.S. Golurile lui Adrian Popa, Pârvulescu şi Liviu Antal pot fi văzute aici, aici şi aici.

P.P.S. Dacă România ar avea meci mâine, iar eu aş fi Nea Piţi, acest „11” l-aş trimite pe teren: Tătăruşanu – Papp, Chiricheş, Goian, Latovlevici – Pintilii (Bourceanu), Lazăr – Torje, Rusescu, Antal – Marica. Voi?

Propunere de bannere pentru stadioanele din România.

Cu un lucru sunt de acord, mesajul „Mitică la brutărie” tulbură ordinea în stat. În statul degeaba în fruntea unor instituţii, întins pe prea mulţi ani. În acest moment, ordinea este următoarea: 1. Mircea Sandu, 2. Dumitru Dragomir. N-ar trebui uitaţi însă nici cei din „Dosarul Transferurilor”, caz a cărui sentinţă a fost amânată, pentru a 39-a oară şi după mai bine de trei ani de judecată, pentru data de 20 martie. „Transferaţi-i în mod legal!”, aş scrie pe un banner care i-ar înfăţişa pe împricinaţi la o şedinţă de recunoaştere în grup.

Nu-mi dau seama însă cum ar interpreta aceste înscrisuri Departamentul de Hermeneutică de la BGS şi Jandarmerie. De pildă, ce s-ar întâmpla dacă ai scrie pe un afiş „Mitică la mititica”? Oare forţa de dezordine ar aprecia jocul de cuvinte? Presupun că nu. Dar dacă faci o recomandare de completare a studiilor universitare, necesare pentru un om care ocupă de foarte mulţi ani o funcţie de conducere, gen „Mitică la facultate”? Cum imaginile sunt mai sugestive decât cuvintele, afişarea în tribună a portretelor alăturate faţă-profil, reprezentîndu-i pe susnumiţi, ar constitui un binemeritat omagiu pentru realizările lor în fruntea fotbalului românesc. O fi subversivă o pancartă înfăţişându-l pe Mircea Sandu ca jucător, purtând vechiul tricou de la Sportul Studenţesc, cel cu dungi verticale albe şi negre, plus o bonetă asortată şi mingea legată cu un lanţ de picior? E o metaforă: atunci, ca şi acum, nu-l puteai deposeda uşor.

Sau şi mai potrivite ar fi titlurile de filme. Mă gândesc la un afiş cu „Vrem să vedem finalul Naşului!”, având figura lui Al Pacino alături, pentru înlăturarea oricăror confuzii. Dacă apari la un meci cu un banner pe care e scris „De ce trag clopotele, Mitică?”, bănuiesc că nu va fi arestat Lucian Pintilie. Iar „The Eternal Sunshine of a Brainless Mind” poate fi afişat la meciurile Stelei, cu dedicaţie pentru luminatul om de fotbal din lojă, înscrisul având şi avantajul de a nu putea fi înţeles de către destinatar. Mai aproape de puterea sa de pricepere ar fi unul în care să apară doar o valiză desenată, tăiată de două dungi roşii.

„Ce paragraf din România dă voie să inciţi la violenţă şi la exterminare? La stadion ai voie cu bannere «Hai Rapid!», «Hai Steaua!», «Hai Dinamo!»” este opinia în chestiune a domnului Dragomir. Păi, dacă lucrurile stau aşa, ca vechi suporter al echipei de fotbal din Valea Lungă, propun un banner de susţinere a acestei formaţii, cu „Hai Valea!”. Iar alături, pentru a-i da satisfacţie domnului Dragomir, unul cu „Hai Rapid!”.

P.S. Dacă mai aveţi idei de mesaje subversive, daţi-le drumul!

Un singur amical nu putem organiza: pe cel cu noi înşine.

Fotbalul românesc provine dintr-o familie destrămată, cu o mamă-naţională casnică şi-un tată absent. Ea nu creşte copii, dar se uită, în noua sufragerie, la „Mireasă pentru fiul meu”, el e mereu plecat în călătorie de afaceri pe la FIFA şi UEFA, în rest are, după cum aflăm din stenograme, unele împliniri erotice faţă de nişte domni din Craiova şi Timişoara. Dacă vreţi să vă mai destindeţi, puteţi citi o cronică de familie pe site-ul FRF, mai tare în umor decât timesnewroman.ro, catavencii.ro sau harfa.ro. Veţi găsi acolo statistici ciudate despre cum ne „năşesc” alţii de câte ori ne prind, scrise cu detaşarea oamenilor care nu au nimic de pierdut, căci oricum câştigă, sau periodicele polemici cu ziarele de sport.

În partea reală a existenţei, selecţionerul are obiective mai îndepărtate decît marginea cunoscută a Universului şi parcă se dilată laolaltă. Mai bine de jumătate de an ne desparte de primul meci din preliminariile CM2012, cu Estonia, selecţionată pe care de-abia am depăşit-o în Clasamentul FIFA, ultimul strat-tampon între noi şi Andorra. În acest interval, se va consuma fotbalul nostru la fel de casnic, dramă matrimonială cu curve şi cu ştiri barbare, apoi, la anul pe vremea aceasta, vom zăngăni argumentul statisticii în întâlnirile cu Ungaria, înaintea obişnuitului meci al ultimei şanse. Şi pentru că vorbeam de Clasamentul FIFA, să-l consultăm cu atenţie. Ne aflăm pe locul 52, în faţă sunt Zambia, Mali, Gabon, Panama şi Jamaica, Libia şi Salvadorul deja ne suflă în ceafă, nu va trece mult şi o va face şi Guineea.

În câteva ore, această gospodină obosită care este echipa noastră  reprezentativă va purta la piept un mărţişor primit pentru salvarea aparenţelor, amicalul cu cea de-a patra  echipă a lumii. Doar 5.000 de oameni au cumpărat bilete la acest meci cu o echipă princiară, unde strălucesc Cavani, Suarez şi Forlan, fotbalişti aduşi să mai dea cu busuioc pentru a alunga demonul nepăsării. Vom întâlni cândva, în reprogramare, şi Argentina, dar adversarul nostru tradiţional, pe care nu-l putem programa la nivel amical, rămânem noi înşine.

Sunt două feluri de dureri care însoţesc această alunecare în banalul tragic. Unii, care au strâns cândva stadioane pline, ca jucători sau ca antrenori, suferă sincer. În cazul iresponsabililor votaţi periodic ca responsabili, durerea e localizată mai jos. Iar problema nu este atât absenţa ingenios gestionată a tatălui, cât faptul că nu pleacă de tot, însoţit de unchiul hâtru şi inutil din fruntea Ligii Profesioniste de Fotbal.