Fotbalul nostru e atât de previzibil, încât poate fi descifrat şi de mentalistul de la „Românii au talent”.

Mai 2012. Reghecampf e antrenorul Stelei. Daţi, totuşi, din când în când refresh acestei pagini. Iunie. Se dispută Campionatul European de fotbal…, scuze, n-are nicio legătură cu fotbalul autohton, am pus-o doar să iasă numărul de rânduri. Iulie. Steaua se întăreşte semnificativ. Pentru cei 723 jucători proaspăt transferaţi sunt organizate tabere de refugiaţi. Mircea Sandu se decide să ofere oraşului Craiova două locuri în liga secundă, unul în regim de închiriere, celălalt în locaţie de gestiune.

August. Perioadă de stabilitate fără precedent în fotbalul românesc. Andone e înlocuit la CFR Cluj de Joao Corcovado al III-lea. Vine la Rapid, în locul lui Sabău, care pleacă la Pandurii Târgu Jiu. Surprins de mutare, Grigoraş preia iute Astra, de unde Rednic tocmai fusese concediat. „Puriul” e uns antrenor la Concordia Chiajna, dar când să ia loc pe bancă, se aşază pe genunchii lui Andone, între timp înlocuit la Rapid cu Răzvan Lucescu.

Septembrie. La Rapid, jucătorii se răscoală. Copos îi convinge să joace pe surprize Turbo, urmând să primească şi gumele în caz de victorie. Abonamentul personalizat al lui Reghecampf pentru mobil – „Un miliard de minute gratis la apelurile către un număr favorit” – expiră. Stoichiţă deja îşi calcă treningul. Octombrie. Zdrobim fără drept de apel Andorra cu 3-0. Adversarii promit că la retur se vor prezenta pe teren. Noiembrie. La terminarea turului, Dinamo e lider detaşat, având 14 puncte faţă de următoarea clasată.

Ianuarie 2013. Adrian Porumboiu intervine telefonic la Fanatik Show. Acuză un complot al Hollywood-ului, organizat de Tom Hanks, împotriva echipei sale şi cere arbitri români demult retraşi din activitate la meciurile Vasluiului. Februarie. Are loc primul transfer important din fotbalul românesc: nişte bani pleacă în Cipru. Martie. Criză la Dinamo: Dario Bonetti e demis. Acţionarii decid că Pierluigi Caleggiari junior e cel mai potrivit să-i ia locul. E ofertat Curzio Carcaletti, dar la reunire se prezintă Michele Fassolini, cunoscutul fundaş din anii ’50 de la Foggia, supranumit „Lustra”. După prima înfrângere, e înlocuit cu Dario Bonetti, care declară că echipa păstrează mari şanse la un loc pentru Europa League.

Aprilie. Intervenţia lui Porumboiu la Fanatik Show se încheie. Mai. Alexandru Tudor întrerupe un meci înaintea fluierului de început, din cauza privirilor ameninţătoare ale căpitanilor la schimbul de fanioane. Tribunalul de Arbitraj Sportiv anunţă că va lucra în schimburi prelungite, toate sălile fiind închiriate în avans Federaţiei Române de Fotbal.

Iunie. Cu Andone din nou antrenor, CFR Cluj câştigă campionatul.

„Nu mă mai duc acasă, rămân aici, pe stadion” – Filippo Inzaghi.

Omul e stilul, se zice, dar uneori absenţa acestuia devine magnifică. Filippo Inzaghi, zis Pippo, n-a avut fuleul atletic sau plutirea de elicopter care au consacrat mari golgheteri.  El întotdeauna s-a bulucit către gol, într-un mod care aduce cu efortul lui Pinocchio de a aduna un cârd de gâşte. Să-l vezi trecând în dribling de trei adversari, executând fin o lovitură liberă peste zid ori şutând năprasnic de la 30 de metri reprezintă grandioase şi simpatice eforturi de imaginaţie. Şi dacă tot veni vorba de imaginaţie, mi-ar fi plăcut să-l văd măcar o dată pe acest oportunist genial evoluând ca fundaş. Probabil că, la un moment dat, s-ar fi păcălit singur, asemenea unei vulpi pe care e imposibil s-o transformi în paznic de coteţ.

Are acel aer absent şi nevinovat al lui Mastroianni, veşnic paraşutat printre cei din jur, amestec de june prim în devenire şi pensionar cu basc. Pare atât de necăjit printre fundaşii adverşi, încât îţi vine să-i cumperi o îngheţată şi să-l trimiţi acasă, că-l caută bunica disperată prin vecini. Asemenea vieţuitoarelor perfect adaptate la mediu, până şi trupul i-a fost parcă modificat astfel încât să treacă neobservat. Vine apoi o minge degajată, un şut respins sau o deviere aiurea şi-l vezi ciugulind golul! Cum poate să se nască atâta precizie din acest amalgam de fragilitate şi dezordine?

Fotbalul lui este o problemă de geometrie în care trebuie să demonstrezi că există un punct şi numai unul în care se intersectează o sumedenie de drepte. Taman acolo – şi exact la momentul potrivit – răsare o tibie din Inzaghi, şoldul ori o vertebră, de parcă mingii nu i-ar lipsi decât parafa pentru a intra în poartă. Pe Delle Alpi, San Siro sau în meciurile Squadrei Azzurra, mereu a existat această variantă de ieşire când golul se lăsa aşteptat. „Să intre Pippo! El va înscrie”, striga tribuna. „Bine, dar are un picior în ghips”, motivau medicii. „Nu contează. Ştie el cum”. Şi deseori am văzut cum, la cursul impredictibil al fotbalului, trei minute cu Pippo fac cât două reprize de asalturi cu berbeci şi catapulte.

Ultimul său gol, cu Novara, a fost un scurt tratat despre utilitatea meseriei de agent secret în fotbal. O mică buclă pentru desprinderea de adversar, preluare pe piept, sprint scurt şi şut pe lângă portar. „Henţ!”, au urlat simţurile, luate pe nepregătite. N-a fost. „Ofsaid!”, au reclamat camerele de supraveghere. Nici vorbă. A fost doar Pippo Inzaghi, omul care poate înscrie din orice poziţie, cât timp aceasta e în careu.

Doi mari campioni de snooker, două râuri curgând în paralel.

Americanii i-ar fi spus „a babyface killer”, un ucigaş cu chip de copil, căci contrastul dintre trăsăturile-i blajine şi modul în care împuşca fără să clipească era sublim. Cine i-a văzut în anii ’90 figura plutind pe deasupra meselor de joc ca o lună plină înţelege ce mare campion s-a retras. Şapte titluri mondiale în zece ani – dintre care cinci consecutive – înseamnă o dominaţie în sport mai aprigă decât au reuşit Schumacher sau Michael Jordan în disciplinele lor.

Stephen Hendry şi Ronnie O’Sullivan sunt singurii oameni care au obţinut 11 break-uri maxime, de 147 de puncte, în turnee profesioniste. Acest criteriu ar putea fi tradus în fotbal ca „omul care a înscris cele mai multe hat-trick-uri în Liga Campionilor”. În snooker, nu sună însă deloc pueril: descrie capacitatea unui jucător de a străluci sub presiune, evoluând în faţa celor mai buni. Hendry a obţinut ultimul „one-four-seven” acum câteva zile şi a fost un adevărat cântec de lebădă, căci apoi a jucat lamentabil în faţa lui Maguire şi-a părăsit competiţia şi snooker-ul. Cum se explică această oscilaţie? Din 2000, Stephen Hendry suferă de o afecţiune numită Yips. Cauzele ei n-au fost niciodată elucidate, dar duce, în anumite momente, la un „îngheţ” al mâinii sau, dimpotrivă, la un tremor, transformând jucătorul într-un chirurg care trebuie să opereze cu un cârlig de pirat.

 La Crucible Theatre a triumfat Ronnie O’Sullivan, acest Johnny Rotten al scenei verzi. Un alt campion, cu alte probleme. Când vrea şi are chef, îl poate ridica pe Pitagora din morţi, căci breakurile sale au frumuseţea unor demonstraţii de teoreme. E singurul om care pare că nu se luptă cu adversarul sau cu bilele, ci în primul rând cu el însuşi, mereu pradă tentaţiei de a-şi rupe tacul pe genunchi şi a ne spune bye-bye. Permanent supus depresiei, a fost depistat că a fumat canabis. Tatăl său e după gratii pe viaţă, mama lui a fost şi ea la răcoare. De-a lungul anilor, a fluierat în biserică adevărate simfonii. A jucat ostentativ cu mâna stângă, apoi a demonstrat că şi în asemenea condiţii e mai bun decât mulţi. Într-o zi, ratând o lovitură în faţa lui Hendry, a abandonat pur şi simplu meciul la jumătate, spunând că s-a săturat. Apoi a revenit, reîncepând să măture mesele.

Stephen s-a retras, rămânem însă cu Ronnie în acest sport în care totul pare a fi la vedere, dar unde meciurile esenţiale se desfăşoară în spatele măştilor sau a nasturilor de la veste.

Revenirea lui Hendry din finala din 1991, când Mike Hallett avea 7-0 şi o bună şansă de a face 8-0, într-un meci de 17 partide

Ronnie O’Sullivan şi cel mai rapid “147” al tuturor timpurilor.

A venit în Formula 1 de nicăieri – după numai 23 de curse de monopost, fără a fi trecut prin anticamerele importante ale competiţiei -, şi mulţi s-au întrebat atunci dacă merita licenţa de pilot. Ei bine, cu 20 de minute înainte de startul cursei sale de debut în Marele Circ, la Melbourne, Kimi Raikkonen dormea cuibărit sub o masă din boxa formaţiei sale. La sfârşitul întrecerii, cîştigase deja primul său punct în Formula 1.

Vine din alte vremuri, în care pilotul, pentru a-şi merita numele, lua startul în cât mai multe competiţii diferite şi nu era un pom de iarnă împodobit de sponsor. În ciuda poreclei pe care i-a dat-o Ron Dennis, „The Iceman”, Kimi nu este un om de gheaţă. El e însă cu-adevărat cool, atitudine ce nu se poate cumpăra cu blugi tăiaţi şi o privire plictisită. Pe româneşte, i se rupe magnific şi cu desăvârşire. Declară senin că nu s-a lăsat de băut, într-o competiţie în care o astfel de afirmaţie înseamnă retezarea crăcii de sub picioare. La întrebarea „Pentru fiecare pilot, casca are un înţeles anume. Ce reprezintă ea pentru tine?”, Kimi a răspuns: „Îmi protejează capul”.

De câte ori vreau să mă binedispun, mă uit la o secvenţă petrecută înaintea Marelui Premiu al Braziliei din 2006. Michael Schumacher, pe atunci în culmea gloriei, tocmai primise de la Pelé un premiu pentru întreaga carieră. Fostul pilot Martin Brundle, comentator de F1 la ITV, a dat de finlandez la paddock şi l-a chestionat: „Kimi, ai ratat momentul festiv. Vei putea trece peste asta?”, la care omul a răspuns, simplu şi natural, aşezându-şi ochelarii de soare pe nas: „Yeah, I was having a shit”.

E acelaşi copil care se plictiseşte repede şi vrea totul sau nu vrea nimic. La 16 ani, într-o cursă de karting, aruncat fiind dincolo de gradene, şi-a luat maşina în braţe, a repus-o pe pistă şi a obţinut locul al treilea. Pe când era la Ferrari, mai dispărea înaintea Marilor Premii pentru a participa la curse de snowmobile, oferindu-le şefilor experienţa de neuitat a tahicardiei. Apoi, în momentul în care motivaţia de-a concura în Marele Circ s-a topit, rezultatele s-au dus, iar în 2009 Ferrari l-a plătit să plece. A fost în Campionatul Mondial de Raliuri, în NASCAR, dar în acest an, a revenit în Marele Circ, iar pistele s-au împodobit cu noi fapte de arme. A terminat pe locul 7 plecând de pe 17, a pierdut un loc pe podium în ultimele tururi, pentru a-l obţine apoi în cursa de acum câteva zile, după un şir de depăşiri spectaculoase.

Kimi Raikkonen va ieşi la un moment dat pe neaşteptate din joc, la fel de brusc pe cum a intrat. Cu banii câştigaţi, se va înscrie în curse de bărci cu motor, degizat în gorilă, sau va construi o sanie trasă de reni şi va încerca să-l depăşească pe Moş Crăciun. Poate nu va reuşi, dar cu siguranţă se va distra.