Barcelona: jos labele de pe Cristi Pulhac!

Pe micile noastre ecrane apare de câteva zile o reclamă care mi-a redat sentimentul de mândrie naţională. Sub genericul „Meciul anului” – aşadar, o partidă cotată peste finala Euro 2012 şi peste cea a Ligii Campionilor – este promovat „superamicalul” Dinamo – Barcelona.

Acest cuvânt apare în ghilimele fiindcă nu vreau să risc o acuzaţie de plagiat: este o altă găselniţă unică a presei de specialitate, iar ea mă face să sper că vom avea cândva şi „mediocri de geniu” sau „amicale pe viaţă şi pe moarte”. Am scris de curând că meciurile amicale ar trebui să fie adevărata miză a fotbalului românesc şi nu obositoarele competiţii, din care ieşim rapid, obosiţi şi descurajaţi. Iată o primă dovadă! Nu degeaba s-a pregătit atâţia ani domnul Borcea pentru Liga Campionilor: dacă nu ajungi tu în Liga Campionilor, până la urmă vine ea la tine. Aţi putea crede că toate aceste partide amicale sunt misiuni umanitare, pentru ajutorarea unor populaţii mărginaşe, purtătoare şi ele de crampoane. Nimic mai fals! Meciul are o miză imensă: de fapt, cei de la Barcelona vin aici pentru Cristi Pulhac.

Da, nu vă miraţi! De luni de zile, preşedintele Sandro Rosell se roagă de Cristi Borcea să-i cedeze unul dintre fundaşii săi de fier, dar acţionarul a refuzat de fiecare dată, zicând că oamenii lui nu pleacă decât pe Podul Prieteniei. Moţi a fost isteţ şi a ales din timp Ludogoreţ, considerând că acolo are mai multe şanse la Balonul de Aur. Scouterii l-au urmărit şi pe Scarlatache, întru înlocuirea lui Puyol, dar apoi li s-a făcut teamă. Pericolul ca fundaşul central român să-l scoată la pensie pe catalan era mare, iar asta ar fi stârnit proteste teribile în sânul echipei. Până la urmă, părţile s-au înţeles pentru două meciuri amicale – în toamnă, dinamoviştii vor susţine un workshop pe Nou Camp despre fotbalul modern – şi câteva schimburi de jucători. De aceea, să nu vă mire dacă, în următorul sezon, Iniesta şi Pedro vor evolua la Dinamo II, iar Xavi va fi rezerva lui Cătălin Munteanu, care în noua schemă de joc a lui Bonetti va juca tiki-taka de unul singur la centru.

Pe Pulhac, catalanii îl vor duce pe nava lor spaţială şi-l vor scana, spre a afla secretul fotbalului total. Apoi – aşa se întâmplă cu toţi jucătorii români care pleacă buni şi se întorc slabi – îi vor monta un cip ce-i va zăpăci geniul, iar el va reveni după un sezon, via Neftci Baku. Se aude că şi galacticii madrileni vor coborî pe această planetă mică de la capătul sistemului fotbalistic, tot cu pretextul unui amical. Nu spun mai multe, dar e posibil ca Dodel să nu fie chiar pământean.

Propuneri pentru turnee finale echilibrate, cu câştigători diverşi.

Suporter al ambelor echipe, dar hipnotizat de ţinuta renascentistă a lui Pirlo, am ţinut în finala de la Kiev cu Italia. Groaznic experiment! Într-un sfert de oră am ajuns să-i detest pe spanioli. Din miezul acestei revolte de moment împotriva tiki-taka, fac doar două constatări: 1. Dac-ar fi beneficiat un penalty în timpul regulamentar de joc, Xavi&Co l-ar fi bătut şi pe acela cu pasă; 2. Când Torres şi Mata, câştigători ai Ligii Campionilor, intră din postura de rezerve şi marchează după câteva secunde, ajunge să ţi se pară ciudat că n-a înscris şi Llorente de pe bancă.

De aceea, pentru ieşirea de sub dictatură, cred că forurile fotbalistice ar trebui să adopte unele schimbări de regulament la următoarele turnee finale:

• Niciun fotbalist nu poate avea sub 1,80 metri înălţime, cu tot cu ghete. Dacă vor să participe, Xavi, Silva şi Iniesta pot purta încălţăminte cu talpă groasă.
• Sancţionarea jocului pasiv. După mai mult de zece pase consecutive în terenul advers, meciul va fi oprit, iar echipa care se apără va beneficia de un penalty.
• Selecţia în lotul Spaniei se va face după cum urmează. Se ia un nume la întâmplare din cartea de telefon a oraşului Bilbao. Dacă respectivul nu răspunde, refuză convocarea ori nu se poate prezenta la lot, locul rămâne liber.
• După fiecare sprint soldat cu gol, Jordi Alba va primi un lest de cinci kilograme.
• Casillas va fi legat la ochi. Asta nu se va întâmpla însă pe teren, ci în vestiar, înaintea fluierului de început. Apoi, Iker va fi rotit rapid, ca la baba-oarba, de către arbitrul de rezervă şi lăsat să se descurce.
• Spaniolii nu vor mai fi însoţiţi de copii la intrarea pe gazon, ci de fotomodele pe tocuri, legate cu cătuşe de fotbalişti. Cheile vor fi îngropate undeva sub gazon.

Dacă aceste modificări nu vor funcţiona şi Spania va ajunge totuşi în finală, mai există o soluţie:

• Antrenorul celeilalte finaliste să aibă dreptul de a-şi alege cinci jucători din loturile echipelor eliminate. Inclusiv dintre rezervele Spaniei.

Dacă şi aşa Spania iese campioană mondială, pentru Euro 2016 rămâne doar măsura disperării: numirea lui Victor Piţurcă selecţioner. Să vedem ce succes va avea tiki-taka atunci când e practicată în faţa propriului careu.

Până acum, Euro 2012 a fost competiţia jucătorilor mari, dar şi a antrenorilor care au ştiut cum să-i folosească.

Multe echipe au avut la Euro jucători excepţionali. De pildă, Suedia pe Ibrahimovici, folosit într-un mod inteligent de antrenor pe o poziţie mai retrasă decât la club. Alţi tehnicieni şi-au decartat propriile atuuri. Van Marwijk a avut la dispoziţie o echipă cu un potenţial ofensiv fantastic, dar în majoritatea timpului a jucat cu doi închizători şi cu un vârf. La fel, Blanc i-a izolat pe Ribery şi pe Benzema, folosindu-i ca pe nişte ciocane pneumatice bătând în gol.

Apoi, a fost Anglia, adică o Românie ceva mai simpatică la acest turneu final. A avut pe teren un mare jucător – Gerrard -, un apărător de granit – Terry – şi l-a aşteptat inutil pe Rooney. În meciul cu Italia, Stevie G. nu a putut concura însă cu Pirlo – aşa cum anunţau avancronicile -, ci cu Joe Hart, deţinătorul celui mai mare număr de pase reuşite de la englezi: 45. Ce diferenţă între centrările soldate cu goluri ale lui Gerrard din grupe şi podul aerian care unea piciorul portarului englez de ceafa lui Carroll, poate cea mai cumplită experienţă vizuală de la acest turneu final! Să le lăsăm însă englezilor bucuria de a-l întreba pe Hodgson de ce i-a „milnerizat” excesiv când îl avea pe bancă pe Walcott.

Atât despre „şoricei”, să trecem la cei care au avut forţă şi curaj. Pusă pe bancul de teste, Germania funcţionează la orice turaţie. Vă amintiţi prima repriză din meciul cu Olanda? Zeci de minute în şir, batavii au făcut miting în faţa careului german, dar nemţii, plictisiţi de atâta risipă, au pus de două ori rigla şi echerul pe iarbă. Din Schweinsteiger au răsărit două pase printre fundaşi adverşi care l-au găsit pe Gomez, acesta s-a răsucit ca un compas şi a marcat. A fost o uluitoare demonstraţie de forţă, în care geometria s-a amestecat cu un strop de poezie.

Italiei îi lipseşte această calitate, de-a fi eficientă exact când trebuie. Când un jucător de 33 de ani aleargă 15,2 kilometri într-un meci şi reuşeşte 117 pase exacte, totuşi echipa sa nu marchează în faţa unei formaţii ultradefensive, înseamnă că problema e în avanposturi. Squadrei azzurra nu îi e suficient aportul liderului tăcut, mai are nevoie şi de deşteptarea acestui geniu guraliv care este Balotelli.

Spania? Poate nu se vede bine sub voalul acela de pase, dar e în scădere. Faţă de ultimele turnee finale, „Furia Roja” s-a mai domolit: nu se mai bizuie pe două săgeţi, ci îşi hipnotizează lent adversarul. Semifinala cu Portugalia va fi o probă de îmblânzire a şarpelui. Dacă va ameţi căutând mingea, Ronaldo se va irosi în lamentări. Dacă însă va evada din transa pe care i-o pregăteşte Del Bosque, poate demonstra că Spania are o defensivă mai slabă faţă de cât o arată rezultatele de până acum.

La trecutul nostru mediocru, niciun viitor.

În actualul context, selecţionatele noastre „under oricât” vor rămâne „under” toată viaţa, mereu sub aşteptări şi sub linia care separă echipele calificate de cele necalificate. Aceasta e singura formă de viitor pe care ne-o poate propune instituţia care gestionează de atâţia ani căderea în clasamentele FIFA: Federaţia Română de Fotbal.

E neplăcut ce se întâmplă, dar nu e nicicum ciudat. Mulţi dintre cei mai tineri tricolori sunt născuţi cu faţa către bar, iar modelele lor – dacă nu ne referim la cele care defilează pe la prezentări de modă – sunt rataţii ajunşi la final de carieră. În fond, dacă Mutu l-a vizitat pe Buturovici şi s-a fotografiat alături de el după un eşec cu Serbia, de ce nu ar face-o şi ei? Fotbalul nu e un drum către împlinire, ci un capăt de linie. Gavra şi Puţanu au preluat ştafeta de la Zicii şi Daminuţii trecutului, fotbalişti cândva talentaţi, care-au prins un tren dus şi unul întors, transformându-şi mediocritatea într-un mod de viaţă.  Îşi vor atinge şi ei valoarea maximă pe la 24 de ani, sub formă de împrumut pe la a doua echipă a unui club din prima divizie italiană, se vor mai plimba apoi puţin prin China şi prin Bulgaria, apoi se vor retrage.

Şi ce face FRF? Astăzi, lupul moralist Mircea Sandu tună şi fulgeră, fiind aspru cu ultimele creaţii ale sistemului său. Este acelaşi model folosit deseori în trecut de către şeful FRF: „Închide ochii timp de ani de zile, apoi ieşi pe uliţă şi strigă când e prea târziu”. În acelaşi timp, ia o măsură care doar aparent ar putea schimb lucrurile. Din sezonul viitor, toate cluburile din Liga 1 vor fi obligate să înscrie pe foaia de arbitraj, la fiecare meci oficial, minimum cinci jucători formaţi la nivel naţional şi au dreptul să folosească maximum cinci jucători extracomunitari în acelaşi timp. Această măsură e luată tot pentru a ascunde sub preş adevărata problemă, iar aceasta nu e afluxul de jucători străini, ci penuria de fotbalişti buni şi foarte tineri din România. Protecţionismul e bun doar atunci când ai ce proteja. De unde să-i iei pe aceşti cinci fotbalişti formaţi la nivel naţional? De obicei, îi găseşti prin liga secundă, când au 26 de ani şi deja e prea târziu. Trebuie intervenit la nivelul junioratului şi al tineretului, fântânile pe care FRF le-a lăsat cu bună ştiinţă în paragină în anii ’90.

Ce vom proteja prin această măsură? Nu viitorul fotbalului românesc, ci iluziile noastre că ar exista unul. Ce rezolvă acum suspendările şi tăierile de salariu la nivelul lotului Under 19? Nimic. Rămâne vorba amară a lui Cornel Dinu, un om care ştie despre ce vorbeşte: „Ăştia nici măcar nu ştiu să bea”.

P.S. Expresia “fostbalist” îi aparţine poetului şi scriitorului Iulian Tănase.

Doar la adăpost de oboseala marilor performanţe putem străluci în intersezon.

Sunt minunate meciurile amicale! Aduc un asemenea elan reconfortant al reconstrucţiei, încât n-ai cum să nu le iubeşti. Sincer, nu le dau pe niciun turneu final. Vă reamintesc că în astfel de partide am bătut Germania şi Spania, nu la vreun prăpădit de campionat european. Vă reamintesc că doar aşa mai avem o şansă teoretică de a-i întâlni pe argentinieni, când vor catadicsi să vină pentru a inaugura Arena Naţională.

Cât de nedrept şi lipsit de sens e să le numeşti „meciuri pregătitoare”! Adică, te pregăteşti cu Brazilia şi cu Uruguayul pentru a remiza cu Andorra? Mai logic e invers: repeţi partitura în meciurile oficiale din grupe pentru a zdrobi Elveţia în amical.

Veţi zice că aceste rezultate nu contează. Vă întreb atunci: „Ce ne-au adus nouă campaniile oficiale de calificare?”. Am jucat cu cine-am căzut şi am pierdut. În schimb, într-un amical ai libertate deplină: îţi alegi adversarul, faci câte schimbări vrei, arăţi ce poţi şi mai şi câştigi. De aceea, perioada în care absentăm de la un turneu final e cea mai rodnică pentru fotbalul românesc. Pe bune, aveaţi nevoie de stres pe căldura asta, să vă plesnească vreo venă când ar fi ratat Bourceanu unica noastră ocazie în meciul cu Croaţia, cu un şut de la 30 de metri? Dacă doriţi asemenea plăceri masochiste, vă invit să urmaţi exemplul celor 15.000 suporteri belgieni care s-au pus la licitaţie pe eBay să susţină orice naţională i-ar dori. Personal, îmi ajung campaniile de calificare, cu „meciuri ale ultimei şanse” după etapa a treia.

Ţineţi minte: doar la adăpost de oboseala marilor performanţe putem avea un fotbal rapace în intersezon. Când alţii îşi vor obloji întinderile şi hematoamele dobândite la Europene, băieţii noştri vor fi proaspeţi pentru al şaisprezecelea tur preliminar din Europa League. Credeţi că e obositor să joci atâtea tururi preliminare? Nu e, că băieţii ies repede, pentru a se concentra deplin asupra amicalelor.

De aceea, vă rog să mă lăsaţi în pace şi cu Campionatul Mondial din Brazilia! Suntem contemporani cu Wesley, nu cu Kaka. De ce credeţi că fotbalul românesc a respins, de-a lungul timpului, jucători ca Obi Mikel, Kolarov, Doumbia, Zoran Tosici, Zigici, Pantelici, Datolo, Duşko Tosici, Radamel Falcao, Şestak şi Derek Boateng? Nouă ne prieşte Leandro Tatu, cel mai constant fotbalist din Liga 1. A fost atât de constant în a nu nimeri poarta, încât şi pe aeroport, la plecare, cu greu l-au făcut să treacă prin poarta de control.

Pe străinii refuzaţi de cluburile româneşti îi vom tot vedea ridicând trofee în următorii ani. În intervalul acesta, bine-ar fi să reuşim măcar perfectarea unui amical cu Columbia, să se zgârie pe ochi Radamel Falcao văzând ce a pierdut.