Anatomia unui scandal

Mai întîi, Domnul A rosteşte o frază banală. „A fost un meci ciudat la Focşani”. Domnul B, care stă pe lângă Bacău, este sunat şi întrebat: „Aţi auzit ce-a spus A despre moldoveni, nu?”. Când intră în direct, B deja freamătă de nervi şi simte gâdilătura intensă a gloriei: câteva mii de oameni vor fi martorii spasmelor sale verbale.

Apoi, Domnul C „sare în ajutorul lui A” şi echipa lor pare că a luat o importantă opţiune pentru calificarea în fel şi chip a adversarului. Meciul nu e însă jucat, căci, după cum se spune în noua limbă de lemn a presei, D „sare la gâtul lui A”. Când ţi-e lumea mai dragă, hop şi E în scandal!, „făcându-l albie de porci” pe A. Bine, nici P nu stă degeaba: îl „desfiinţează” pe C.

Tot Dicţionarul de Diagnostic al Tulburărilor Mentale e prezent în presa sportivă, de la „oligofreni” la „psihopaţi”. Pentru umplerea saloanelor, se ajunge la fiul care e angajat de un alt club, la mama decedată, la soţii, la fiice. Există un moment interesant – dacă vă place studiul homunculilor din borcanul electronic – când mârlanul încearcă, în timpul emiterii celor mai groaznice suduieli, să rămână totuşi domn şi, bunăoară, îl trimite pe interlocutor în mama Domniei Sale. Efortul e asemănător cu cel al mediatorului din studio, care trebuie să mimeze surpriza neplăcută la auzul imprecaţiilor, într-un moment în care, de fapt, se produce maxima sa împlinire profesională. Dacă la începutul frazelor, încearcă aparent să-şi strunească invitatul, cu acel amestec de unsuros şi banal specific Noii Prese („Domnu’ A, vă rog io frumos…”), în partea a doua încearcă să ţină scandalul cât poate de cald („… da’ ce spuneţi despre ce-a zis F?”).

Tăvălită prin pesmetul clişeelor de presă, nici înjurătura nu mai e ce-a fost. A devenit un soi de reflex verbal ce apare la momente bine stabilite, un vomitiv de luat la oră fixă pentru publicul atins de bulimie. Era o vreme, pe care azi o denumim barbară, când, la o jignire, bărbaţii se invitau afară pentru a-şi regla discret conturile, cu pumnul, sabia sau glonţul. Acum, îşi saltă poalele la televizor, prin atacuri ţintite exact la masculinitatea incertă, se înjură controlat şi cu bună cuviinţă, căci ocara e tehnică de comunicare în era modernă. O fi fost o vreme când fapta conta, dar astăzi se întâmplă nu doar că vorba e mai importantă: ea a rămas singura faptă posibilă.

Finalul e propriu comediilor romantice. Vorbele rele se şterg, cele două tabere se împacă şi toţi vor trăi împreună fericiţi, pentru a se reuni ulterior în vederea unei alte reprezentaţii, cu distribuţiile schimbate, căci important e, nu-i aşa?, să avem emisiuni de sport cât mai diverse, de calitate.

Eşti pregătit să rămâi prost?

VIDEO. EXCLUSIV. Intră aici şi n-o să-ţi vină să crezi ce vei citi! Dacă vei mai înţelege.

Dacă primul reporter din istorie poate fi considerat soldatul de la Marathon – care a alergat peste 40 de kilometri spre a livra o veste proastă, crăpând apoi de epuizare -, astăzi, sacrificiul profesional curent constă în a adăuga ştirii două cuvinte magice. În primul rând, EXCLUSIV, deşi nu mai există posibilitatea exclusivităţii, toţi furând în mod legal de la toţi. Şi VIDEO, căci cititorul modern are nevoie de imagini în mişcare, altfel se poate împiedica pe la rândul 3.

După aceea, trebuie să compui un soi de cimilitură, o scurtă coregrafie din buric adresată arătătorului mâinii drepte sau altor extremităţi, unde locuieşte, mai nou, mintea omului. Din acest motiv, multe site-uri respectă modelul estetic al vitrinei cu curve, unde „Fă-l să intre!” reprezintă ţelul suprem. Acolo unde poftele şi curiozitatea ar trebui să-şi afle împlinirea, pe client îl aşteaptă însă un camionagiu mustăcios, care-i zâmbeşte ştirb.

Din punctul de vedere al limbajului, veţi constata că, în epoca nu foarte îndepărtată a presei, acesta era bazat pe realitate. Practic, era obligatoriu ca o ştire să conţină – asemenea unui început de compunere din clasa a II-a – trei lucruri: data, locul, personajele. În noua paradigmă, exact asta nu trebuie să conţină o ştire, aşa cum apare ea pe pagina de gazdă a unui site. Dimpotrivă, limbajul folosit e unul magic, amintind de noianul de gesturi şi de vorbe al unui scamator, menit să abată atenţia de la esenţial şi să amâne climaxul. „Intră şi vezi!”, „Nu o să-ţi vină să crezi”… etc.

Iată un strălucit de exemplu de vid complex în presa sportivă. „La 21 de ani, se anunţa viitoarea senzaţie a României în Serie A! A fost crescut la Roma să-i ia tricoul lui Totti după retragere, dar acum se pregăteşte să fie mare pe stadionul unde Mutu a strălucit în Serie A!”. Deci, cine ce-a făcut? Totti? Mutu? Roma? Nu. Sintetizând ştirea, un nimeni misterios n-a făcut nimic. În plus, nici nu afli cine este, căci dintr-o greşeală ştirea te duce către ceva cu Becali şi cu Borcea, o altă minciunică abil pusă în scenă, căci te face să crezi că e vorba de-o fuziune Steaua – Dinamo pentru Champions League, fiind însă o fabulaţie legată de handbal şi de Oltchim.

Lucru interesant, totuşi: forţa reflexului condiţionat e mai mare decât dezamăgirea constantă a promisiunii neîndeplinite. Este ca şi cum un câine, dresat spre a încerca veşnic să-şi muşte coada, nu simte în momentul prinderii în colţi atât durerea, cât satisfacţia de-a fi reuşit. Asta contrazice celebra butadă a lui Abraham Lincoln: „Poţi să-i prosteşti pe câţiva tot timpul, poţi să-i prosteşti pe toţi un timp, dar nu poţi să-i prosteşti pe toţi tot timpul”. Bullshit, mister Lincoln! În curând se va putea. Păcălit o dată, păcălit de două ori, de două sute de ori, „omul-clic” nu-şi va spune: „Bă, dar ăştia îşi cam bat joc de mine”. Fericit prizonier benevol într-un experiment pavlovian, trupul lui va emite doar endorfine, un lănţişor de salivă în colţul gurii şi-un suav „Hăăă…”, adresat sieşi.

E ca-n titlul frecventei ştiri: „Vei rămâne prost când vei vedea ce i-a făcut X lui Y…”. Vreţi să vă spun ceva? Chiar aşa va fi. Prostia nu-i altceva decât expresia hotărârii de nestrămutat a omului de a se păcăli singur, la nesfârşit. La un moment dat, constantul „cititor” va fi convins că urmăreşte un VIDEO EXCLUSIV şi atunci când se va vedea bărbierindu-se-n oglindă.

Eroii nevăzuţi

Prima şi cea mai importantă victorie a lor nu s-a petrecut pe terenul de sport, ci mult înainte, atunci când, prinşi între fiarele chircite, au continuat să respire. Apoi, când s-au ridicat de pe mesele de operaţie, când au mers înainte proptindu-se cu braţele în cârje sau chiar când au ieşit din nou din casele lor, lucru mai greu poate decât doborârea oricărui record.

E drept, la început, ciotul, cu magnetismul lui tragic, îţi suge privirea. Apoi, observi că trupul s-a regrupat, asemenea unei armate de asalt care a suferit o înfrângere, iar toţi oştenii execută o misterioasă mişcare prin care vin în sprijinul secţiunii distruse. După câteva minute, acolo unde vedeai dizabilitatea începi să vezi abilitatea, puterea care mişcă munţii din loc. Nicăieri nu e atât de vădită această valenţă de regenerare şi de căutare a sportului: te lupţi cu celălalt spre a te găsi pe tine.

Fiecare disciplină sportivă a fost regândită, modificată, calibrată pentru a da şanse cât mai multor oameni. Mi se pare o întreprindere nobilă, o ramură a arhitecturii ce se ocupă cu reclădirea umanităţii. De pildă, regulamentul baschetului paralimpic nu diferă prea mult de cel clasic: terenul are aceleaşi dimensiuni, coşul se află la aceeaşi înălţime, iar când sportivul ţine mingea în posesie mai mult de două împingeri cu braţele ale roţilor, se dictează chiar “paşi”. Când îi vezi mişunând la o asemenea distanţă sub panou, îţi vine să crezi că arhitecţii au plasat Raiul prea sus. Observi apoi că se înscrie cu aceeaşi frecvenţă, că meciurile sunt palpitante şi “te ţin”.

La fel, lipsit de graţia desprinderilor de sol şi de arcuirile plonjoanelor, voleiul e scăldat într-o frumuseţe tragică. Este ca o frescă în mişcare, un “lac al lebedelor” în care balerinele au picioarele prinse în catran. Saltul e sublimat în alunecare, iar volutele ce nu pot înflori în aer se împlinesc în plan orizontal.

Păcat că, scufundaţi adânc în propria comoditate, Jocurile Paralimpice nu ne prea interesează. După ce oamenii cei mai iuţi, mai puternici şi mai întregi ai planetei îşi bat recordurile, festivitatea de închidere seamănă cu un tratat de pace semnat în lumina reflectoarelor de către generali, în timp ce eroii nevăzuţi de-abia îşi încep defilarea. De fapt, aici, unde buchetele de florile sunt prinse de butonieră pentru că nu există braţe să le primească, e prezent omul cu tot ce poate face el.

Căluşeii

Fotbalul românesc este acum în perioada revenirilor miraculoase din ultimele 45 de minute. Deja au fost vreo patru meciuri după care presa a înlocuit clasicul „Mai buni după pauză” cu misterul „Ce li s-a spus la pauză?”. Întrebarea e totuşi incompletă, căci lipseşte „Ce naiba li s-a spus înaintea meciului, de au jucat atât de prost în prima repriză?”.

Peste vreo două-trei etape, când discursurile motivaţionale nu vor mai funcţiona, va veni la putere celebra declaraţie: „E nevoie de un şoc la echipă”. De atâţia ani, ştim soluţia: schimbarea antrenorului. Dar cine va veni? Unul plecat acum doi ani de la echipă, care va rosti aceleaşi cuvinte mari ca atunci – „proiect”, „reîntinerire”, „o nouă atitudine”.

Există o instituţie importantă care a dispărut din atenţia publică şi care era totuşi una din sursele înnoirii în fotbal. Antrenorul secund. Puteţi spune numele a trei astfel de tehnicieni din Liga 1? În România nu poate exista un Tito Vilanova, care să fi parcurs încet etapele meseriei, din Liga a patra până la vârf, astfel încât, când i se oferă şansa, să fie tobă de experienţă. În condiţiile în care şocul dorit e doar mediatic, el nu-l poate asigura.

E drept, secunzii mai există prin organigrame, iar telespectatorii atenţi îi pot în continuare zări la bucuriile de grup, îmbrăţişându-se cu masorii. Sau în imaginile de prin turneele de pregătire, aşezând jaloane pe fundal. Mai apar la conferinţele de presă, când Mister lipseşte, supărat fiind pe un post TV ce nu i-a sesizat măreţia. În rest însă, din punctul de vedere al imaginii, secundul a fost înlocuit de către directorul sportiv. Acesta e un ins policalificat, în egală măsură vector de imagine şi luptător suprem pentru binele echipei. Deseori, ocupă şi mica scenă dreptunghiulară din faţa băncii de rezerve, gesticulând ca pişcat de scorpion. Agitaţia aceasta permanentă e chiar semnul implicării totale şi al valorii. Exişti doar dacă eşti mereu văzut, iar dacă vorbeşti mult înseamnă că ştii tot, de aceea el se bate oriunde pentru echipă, în trafic, coborând de la tribuna oficială la peluză spre a-şi impune pumnul de vedere, pe Facebook ori în emisiuni TV.

Există o formă de coabitare între directorul sportiv şi antrenor, un fel de „lasă-mă să te las”. Antrenorul ştie că, în prezentul sistem, viaţa lui e scurtă, deci trebuie să se chivernisească rapid. Când are loc „şocul la echipă”, el vine cu trei jucători, pe alţi patru îi aduce directorul sportiv, toţi lucrând cu sfântul sprijin al agenţilor, iar toată lumea îşi ia comisionul. Cui i-ar folosi „proiectele pe termen lung”, „reîntineririle”, „noua atitudine”? Nu e mai bine să se rotească totul pe loc, precum căluşeii de la bâlci?

Aurul olimpic la aşteptări

Potato sitting on a couch watching a vintage television

Când un sportiv român obţine locul al şaptelea la Jocurile Olimpice, ştirea seamănă cu o scrisoare de concediere. Printre rândurile politicoase se simt dezamăgirea, reproşul, regretul, un fel de “păi de-asta am crezut noi în tine?”. Când sportivul obţine locul al patrulea, apar în plus o poză şi-o scurtă compunere, în stil de ferpar. Acolo e zugrăvită nereuşita finală, sub titlul universal “X a ratat obţinerea unei medalii la proba Y”, uitându-se totuşi că, până la a pierde, X s-a calificat la Olimpiadă, a parcurs serii, a luptat, a învins. Continue reading →

Olimpiada. Ce facem cu ea?

În marele muzeu al mişcării din Londra sunt deja expuse imagini memorabile. L-am văzut pe nord-coreeanul Om Yun Chol ridicând deasupra capului o halteră ce depăşea de trei ori greutatea corpului său. Am stat alături de antrenorul sud-coreean şi de cel german, care discutau aşezaţi ca la picnic în timpul semifinalei întrerupte la spadă, în timp ce alături se stabilea veşnicia unei secunde. La probele de tir, ne-am ţinut răsuflarea chiar şi-n faţa televizorului, pentru a nu sfărâma liniştea de sub cozorocuri a sportivilor, amestec de Terminatori şi elevi la ora de chimie, căutând să prindă în microscop o bacterie aflată la mama naibii.

Pentru că vorbim despre Londra şi despre muzee, poate veţi fi vizitat National Gallery. Acolo, etichetele aşezate lângă tablouri sunt mici mostre de jurnalism. În două-trei propoziţii stă concentrată povestea picturii, plus un fapt relevant în legătură cu aceasta. Astfel, micul dreptunghi îl pune într-o altă lumină pe cel mare şi-ţi dă ghes să-i acorzi mai multă atenţie.

Comentatorul de sport are acelaşi rol. Fiecare disciplină deţine codul propriu de reguli, misterele, poveştile şi miturile sale. Nu spun că trebuie să fie reamintite de fiecare dată, ca-n dansul stewardeselor dinaintea decolării, aceleaşi lucruri de bază. Totuşi, nu cred că e redundant să explici, din când în când, ce importantă e lupta pentru prize în judo sau ce este un Waza-ari ori un Yuko, noţiuni mult mai subtile decât golurile din fotbal. Eu, profanul, pot striga din canapea: „Haide, fată! Dă-i la braţ! Hai că poţi! Pfuuuu! De ce s-a dus aşa? N-a intrat lovitura”, însă de la comentatorul de scrimă aştept unele răspunsuri la întrebări. De exemplu, de ce spadasina Şemiakina execută acele mişcări fulgerătoare de panteră, în timp ce Shin A Lam preferă retragerea şi, eventual, punctarea pe asaltul adversarei?

Despre Cristian Ţopescu se spune că, în era dinaintea Internetului, se înconjura în cabina de comentariu de numeroase foi pline de informaţii, astfel încât semăna cu Jean Michel Jarre în mijlocul claviaturilor. Avea mereu ceva interesant şi relevant să spună, dar marea calitate a Domniei Sale era că reuşea să vorbească pe limba tuturor. E unul dintre oamenii care au creat în România un public iubitor de sport, aşa cum profesorul de chimie din gimnaziu te poate apropia sau îndepărta de secretele subtile ale materiei.

Astăzi, competenţa există, dar uneori rămâne dincolo de ecran. În miezul unui popor excesiv fotbalizat, comentatorul unor discipline de nişă este un misionar. Cei care urmăresc Olimpiada nu sunt, în general, oameni specializaţi, care stau lipiţi de micul ecran de dimineaţă până seara, dar sunt foarte dornici să înţeleagă, să absoarbă, să pătrundă. Dacă-i abandonezi în spatele clasei spre a lucra numai cu premianţii, degeaba te vei plânge apoi că publicul vrea numai Gigi.